duminică, 8 iunie 2014

Mănăstirea Vladimirești- Galați


sau Ce ne face pe noi mai buni decât ceilalți?

De ceva timp, mă chinuia o mâncărime în tălpi, pe care de obicei nu o pot domoli decât cu pedala de accelerație. V- am mai spus, parcă. Iaca am de doi ani și câteva zile permisul auto, și mă simt de parcă m- a făcut mama în mașină.
Și uite- așa, după alte câteva planificări, de- alungul vremii, pe care nu le- am putut duce la bun sfârșit, pornim la drum. Destinația finală, nu prea îndepărtată: mănăstirea Vladimirești, comuna Tudor Vladimirescu, Galați.
Dimineața zilei de vineri, 23 mai. Fix la ora 10: 00, intrăm în localitatea Tudor Vladimirescu. Suntem la jumătatea drumului ce duce la Tecuci pe DN25. Urmăm indicatorul care ne îndrumă spre Mănăstire și facem la dreapta. După o primă porțiune de drum printre case, panglica cenușie a șoselei se pierde în zare traversând câmpurile cultivate, mai mult sau mai puțin, ale localității. După ce depășim câteva căruțe, pe marginea drumului, toropit de soarele, care strălucea de parcă voia să ne aducă aminte că vara nu este departe, un nene, ne face semn să- l luăm și pe el. Îmbrăcat fiind cu un pantalon și un pulover negru peste o cămașă albă și faptul că nu avea asupra lui nici o unealtă, sapă, coasă ... am intuit că pe acel drum nu avea unde să meargă decât spre mănăstire. De altfel, când ne- am apropiat de el, am și citit pe buzele lui: „La mănăstire!” Eh, aici e aici. În următoarea fracțiune de secundă, cele două personaje antagonice ce sălășluiesc înlăuntrul meu au început lupta. „Oprește, nu vezi, omul are nevoie de ajutor!” ; „Dă- l în P.... mă- sii, nu vezi că- i țigan?” Și uite așa vreo 200 de metri mai încolo, opresc, îmi arunc privirea în oglinda retrovizoare, pun maneta pe marșarier, și încalc din nou regulile de circulație mergând cu spatele mai mult de 50 de metri. Omul vizibil deznădăjduit , se lumină la față și începu și el să fugă către mașină. Am eliberat bancheta din spate, pe care se afla rucsacul cu aparatul foto: „Nu- l lăsa acolo, poate rămâi fără el!”; „OK, să zicem că poate ai dreptate, dar până una alta este  și el un om, nu?” Se deschide portiera din spate și o față tuciurie, nebărbierită, luminată de un zâmbet care m-  a umplut de bucurie și pe mine, nu mai contenea cu mulțumirile: „ Hristos a înviat! Să vă dea Domnul sănătate......” . „Vezi, de ce să judeci omul după culoarea pielii?”; „Băi ești prost, tu nu simți, nu- l vezi că pute?” Într- adevăr, era cumplit. Mirosul din mașină se schimbase instantaneu, era îngrozitor. „Da măi, afară e cald, a transpirat și omul. Cine știe de când e pe drumuri.” Discret, ca să nu- l fac să se simtă prost, am reglat puțin aerul condiționat și am călcat pedala ceva mai tare. Speram să nu fie prea mult de mers. Drumul asfaltat ne duce până în fața porții mănăstirii, unde este amenajată o parcare destul de încăpătoare. Aici, înainte de a trage mașina în parcare, am oprit să coboare. Aruncându- mi privirea în oglinda retrovizoare l- am văzut cum coboară, un pic nedumerit. Parcăm mașina, iar după ce coborâm, în timpul unui schimb de replici avute cu soția mea, despre „aventura” noastră, îmi scot din rucsac aparatul foto și încep să caut. Un cal păștea liniștit în apropierea unui grup de oameni ce  abia se vedea din bălăriile ce cam puseseră stăpânire pe bucata lor de teren. 


De partea cealaltă a parcării, deschisă deja, o poartă maramureșeană ne invită să pătrundem în curtea mănăstirii.


De fapt ce curte, este un adevărat domeniu. De la această impunătoare poartă, până la așezămintele în care își duc traiul cele aproape 200 de maici ce alcătuiesc soborul mănăstirii, pașii îți sunt călăuziți pe o alee străjuită de copacii care, în funcție de anotimp îți pot oferi numeroase tablouri, cu adevărat de pus în ramă.


Acum îmi explicam mirarea de pe chipul pasagerului nostru, se putea intra și cu mașina. Unde mai pui că dacă ești și puțin nesimțit, poți ajunge până în fața bisericii din curtea interioară a mănăstirii, cum de altfel am și găsit pe unul care venise să aprindă și el o lumânare. Lăsând modestia deoparte, mai bine lăsați mașina în parcare, nu veți regreta. 
Pe un fundal sonor dominat de gâlceava celor câteva sute de ciori sau poate mii, ce parcă au vrut și ele să fie mai aproape de Dumnezeu și au pus monopol pe o pădurice de salcâm din imediata apropiere, am înaintat pe această alee, admirând de o parte și de alta adevărate spectacole puse în scenă de mereu surprinzătoarea primăvară. O adevărată punte care te pregătește deja, din punct de vedere spiritual, pentru a păși în acest loc de pelerinaj și de hrană sufletească. Aflată pe locul trei ca număr de personal, după mănăstirile Agapia și Văratec, dar pe primul loc între mănăstirile cu viețuire de obște, nu te miri când, încă de la intrare descoperi o adevărată gospodărie: livadă, vie, sere, iaz, terenuri arabile, pădure.









În cele din urmă ajungem în fața mănăstirii propriu- zise, unde se află stăreția și căminul preoțesc. Straturile de flori, îmbogățesc registrul de culori care până acum era dominat de nuanțele de verde. Până și butoaiele cu apă și furtunurile ce folosesc la irigarea acestora sunt așezate parcă anume să demonstreze, pentru a nu știu câta oară, că acest sălaș este plin de viață. 




 




La mănăstirea Vladimirești, pe lângă îndeletnicirile agro- zootehnice, la care se pare că mai contribuie și oameni din sat, maicile mai desfășoară activități și în atelierele de pictură, sculptură în rame și mobilier bisericesc, de înrămat icoane, croitorie, broderie, tricotaje, flori artificiale și covoare pe care le deține. Toate acestea și o parte din istoria mănăstirii le aflăm imediat ce trecem pe sub clopotniță, unde sunt afișate o serie de scrieri și de fotografii.  Construcția mănăstirii a început în anul 1938, pe locul însemnat cu o flacără ce a căzut pe pământ, conform spuselor sorei Lica. La numai 16 ani, cea care avea să devină maica Veronica, condusă de o mare credință în Dumnezeu și Maica Domnului, alături de un grup de surori întru credință, cu vârste între 13 și 17 ani a început ridicarea bisericii mici. În 1941 încep săpăturile pentru fundația bisericii mari a cărei construcție este definitivată în 1943. În primăvara anului 1955, această mănăstire a fost primul lăcaș de cult desființat de către regimul comunist. Un an mai târziu în februarie, cele 318 de membre ale comunității au fost ridicate, urmând ani grei de închisoare și domiciliu forțat pentru port ilegal de uniformă. În urma săpăturilor pentru fundație, au fost confirmate spusele bătrânilor cum că pe acele locuri, a existat cu mult timp înainte o mănăstire de călugări greci. Osemintele descoperite, erau ale călugărilor ce alcătuiau soborul și confirmau legenda cum că acei călugări au fost masacrați de către turci. Mănăstirea renaște după 1990, când cele 160 de maici ce au supraviețuit s- au întors și împreună cu alte surori tinere ce s- au alăturat obștei au pus umărul la refacerea acestui leagăn al ortodoxiei românești. Mai multe informații se pot afla, cred, vizitând Muzeul care adăpostește mai multe artefacte religioase.
Imediat cum ieșim de sub clopotniță, printre coroanele unor tei bătrâni ce străjuiesc aleea se distinge silueta bisericii mari.




Intrăm în biserică. Liniștea ce îmi străbate întreaga ființă când pășesc într- o biserică nu o pot descrie în cuvinte. Indiferent că este ortodoxă sau catolică ( nu am intrat încă într- o sinagogă) trările sunt aceleași. Una peste alta, sunt creștin ortodox după botez, însă în biserică vreau să mă ghidez după principiile mele. Consider că nu deranjez pe nimeni dacă intru în biserică în primul rând ca într- un edificiu de cultură și apoi de cult. Îmi atribui dreptul de a- mi exprima credința așa cum consider eu de cuviință și nici nu- mi propun să stârnesc polemici pe această temă. 
Nu pot să fiu alt om în biserică. Sunt același care sunt și în afara ei. De aceea, nu pot să trec cu vederea peste nesimțire. Un domn cu o cămașă bleu, după ce își exprimă, cum știe el mai bine, credința în fața lui Dumnezeu, are o discuție cu o bătrână măicuță care se ocupa cu vânzarea de lumânări, cruciulițe, acatiste...., după care ca un bun creștin ce și- a mai șters din păcate iese din biserică, are o discuție cu pasagerul nostru 


(îmi închipui despre ce au vorbit), după care se urcă la volanul Loganului cu care venise până la treptele bisericii, și plecă mai curat sufletește, mai umil poate, și de ce nu, poate și cu mai mult bun simț. 
De ce spun că- mi închipui despre ce vorbeau? 
Ies din biserică, plin de evlavie, încărcat de emoție și de remușcări în același timp, fiindcă nu pot să trec peste principiile mele legate de biserică, și ce să vezi?
Dau nas în nas cu NESIMȚIREA sau, poate cu AMĂRĂCIUNEA, încă nu m- am dumirit. „Vă rog mult să mă ajutați. Sunt tocmai din Bacău, mi- a ars casa și am ....copiii ..... de mâncare.... un ban.... să mă ajutați.... să ridic și eu o cameră.....am act de la primărie..... e vizat de ....” În timp ce- mi flutura o folie de plastic în care era o hărtie tipărită destul de ștearsă ce se voia a fi un act, iar glasul lui mieros te făcea să- i plângi de milă, mâna dreaptă mi se duce la portofel. ”Băi, ești prost? Vezi- ți de treabă! Gata, te- am lăsat o dată.” Nu știam ce să fac. Plec ochii în pământ și cu glasul tremurat îi spun: „Hai băi nene, cred că am ascultat placa asta de o sută de ori.” Și mă întorc coborând plin de amărăciune treptele bisericii. De data aceasta am gândit cu capul, sufletul nu i- a mai putut ține piept. Câteva clipe mai târziu, nu multe, m- am convins că nu trebuia să- mi fac reproșuri. După ce l- am văzut că alerga din ușă în ușă, pășind rând pe rând în pridvoarele chiliilor, de unde îl văd cu o pungă în care avea o banană și un pachețel împachetat în hârtie. Stăteam pe o băncuță la umbra teilor din fața bisericii și numai ce aud în spatele meu: „Noi ne- am văzut astăzi!” și din nou: „Noi ne- am mai văzut astăzi!” Întorc capul din instinct și văd o tânără măicuță ce ducea o găleată într- o mână, iar cu cealaltă încerca să- și întărească vorbele pe care le grăia cu o față luminată de un zâmbet ce nu voia să supere pe cineva. „Maică, maică nu... ” se aude glasul mieros al țiganului (îmi cer scuze că- i zic țigan, dar mă refer aici la caracter) de cealaltă parte a aleii cu tei pe care se încrâncena să o traverseze printre niște bănci pentru a ajunge la ea. „Noi ne- am văzut mai devreme. Nu am ce să vă dau, căci banii ni- i dau abia ....” Și țiganul cred că în sfârșit își dă seama că mai bătuse la acea ușă, și începu să- și ceară scuze de să- ți crape inima de milă.
„De ce nu pune și el mâna pe o sapă, pe un hârleț, că are ce face pe aici, le- ai văzut pe femeile alea două. Să- și câștige banul.”„Și dacă totuși ....”
Hop, cred că am cam exagerat. Am uitat scopul acestui blog: „Descoperă România!” Taman când prezentam una din perlele Galațiului.