Cascada Urlătoarele- Vama Buzăului

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Avantaj turistul! Ăsta este gândul ce- mi trece prin minte. Întrebarea mea este: Câți știu de aceste locuri minunate ce se află la limita județului Brașov către Covasna? Când spui Brașov, spui Tâmpa, Biserica Neagră, Piața Sfatului,  spui Poiana Brașov, Bran, Râșnov, Predeal, ba chiar unii au tendința să spună și Sinaia. Spre satisfacția mea, anul acesta am intrat în rândul celor care știu mult mai multe despre județul Brașov. Am descoperit Hărmanul, Prejmerul, Rezervația Valea Zimbrilor de la Vama Buzăului și nu în cele din urmă Cascada Urlătoarele.

Este trecut de ora prânzului, noroc cu clătitele și gogoșile mămăiței de la Valea Zimbrilor, că ne- am mai potolit foamea puțin. Cu speranța că vom găsi totuși un loc unde să servim ceva, fiindcă trecuse ceva timp de când am plecat de acasă, ieșim din nou în DJ103A și ne continuăm drumul spre următorul obiectiv. Lăsăm în urmă rezervația de zimbri, și imediat, tot pe partea stângă ne atrage atenția o pășune, împrejmuită cu un gard de sârmă, de zici că ai ajuns în ”Zona 51” a României. Un deal împădurit ce delimitează pășunea și crează o linie a orizontului șerpuită sporește misterul celor câteva sculpturi metalice ce creează impresia că ar fi niște obiecte căzute de undeva dintr- o altă galaxie. 

Urmăm firul șerpuit al șoselei străjuite de gospodăriile din localitatea Vama Buzăului. Nu de puține ori ai impresia că drumul este înghițit de dealurile împădurite ce împresoară satul. Cu toate că de- a lungul drumului sunt multe spații de cazare, nu am găsit nicăieri să mâncăm și noi ceva. La ultima locație ce părea chiar elegantă, am uitat cum îi spunea, era organizată o petrecere ceva, o nuntă. Ca reper puteți lua pe dealul de pe partea opusă, pe stânga cum mergi, cimitirul și ruinele unei biserici.

La un moment DJ103A face o curbă la dreapta, dar noi îl părăsim și ținem înainte pe drumul pietruit ce pare că se pierde în pădurea ce se află în spatele caselor. După nici 200 de metri traversăm un pod și nu mai durează mult până când  vedem primele mașini trase pe dreapta drumului forestier. Lăsăm și noi mașina, și fiindcă nu știam exact cu ce aveam de- a face, nu am luat cu noi decât aparatul foto și camera video. Bineînțeles, după cum am remarcat și în alte cazuri, românul este în stare să intre cu mașina și în biserică. De- a lungul drumului urma să găsim mult mai multe mașini. Luăm la pas drumul forestier ce ne invită spre inima pădurii, într- adevăr destul de bun și pentru mașinile de oraș, nu- ți trebuie 4x4. Paralel cu drumul, la vreo 5 metri de el, firul șerpuit al Buzăului ce- și are izvoarele cam 10 km în amonte, se avântă destul de sprinten în lunga lui călătorie către Dunăre, delimitând pajiștea pe care sunt amenajate mai multe mese cu băncuțe din lemn de pădurea ce îmbracă un versant al munților Ciucaș, dacă nu mă înșel. 

Susurul apei devine din ce în ce mai acut, vrând parcă să ne înștiințeze că după cortina formată de următorul pâlc de copaci vom avea parte de unul din cele mai frumoase spectacole din viața unui om. 

Imaginea unei creaturi mitologice se înfiripă din amalgamul format din luminile și umbrele ce îmbracă, laolată cu perdeaua străvezie a nenumăratelor șuvoaie de apă, piatra brun- roșiatică a versantului. Câțiva tineri mai curajoși, nouă nu ne- a lipsit curajul cât ne- a lipsit timpul și mai ales că venisem total nepregătiți (nemâncați și obosiți de pe drum), cățărați pe coama acestei năluci făceau poze sporindu- mi imaginația debordantă. Privirile iscoditoare ale acestei creaturi ne însoțesc  de- a lungul drumului până la prima cotitură.

Chiar mă roade invidia, cât de norocoși sunt oamenii ăștia. În continuare, am descoperit o zonă amenajată cu numeroase locuri de picnic pentru turiști, aceștia putând să savureze în liniște spectacolul natural al ”urlătoarelor”. Ne petrecem în continuare pașii pe pajiștea de pe malul sinuos al firului zgomotos al Buzăului admirând micile căderi de apă și podețele din trunchiuri de copaci construite peste el.

Ajungem la o intersecție de drumuri, unul ce vine din stânga, însoțit de firul apei, iar celălat ce ține drept și pătrunde înspre inima pădurii. Noroc cu doi tineri ce veneau din stânga pe care i- am întrebat unde duce acel drum, fiindcă noi eram deja pe picior de întoarcere. Căci de nu, pierdeam partea a doua a show- ului. Am înaintat încă vreo 100 de metri pe acel drum până ce, abia atunci, am realizat că susurul apei căpăta din nou alte tonalități, după ce în ultima perioadă se mai liniștise. În zare se distinge clar încă un podeț ce traversează apele ceva mai tumultuoase ale micului Buzău. În timp ce ne străduiam să pășim printre firișoarele de apă rătăcite ce căutau să pună stăpânire pe drumul nostru atenția ne- a fost captată în totalitate de tabloul ce era dezvelit încetul cu încetul în fața ochilor noștri. O priveliște care îți taie răsuflarea. Ce foame, ce oboseală? 

Șuvoaiele de ape ce izvorăsc din pântecul masivului îmbracă calcarele din munte cu o mantie străvezie prăvălindu- se tumultuos printre stâncile camuflate sub covorul galben- verzui de mușchi.

Glasurile cristaline ale izvoarelor ce se varsă în râul ce trece pe la baza muntelui se contopesc într- un cor aflat sub strașnica baghetă a unei muze nevăzute ce sălășluiește pe acele meleaguri. Sunetul cadențat contribuie din plin la reușita acestui spectacol din sălbăticie, bineînțeles, făcând excepție de amprentele pe care le lasă specia umană, acea conductă pe care curgea un debit destul de mare de apă și de pachetele cu cărămizi de BCA ce se vedeau ceva mai sus pe munte. 
Semn că zona este în continuă transformare. Impresionant peisajul, un adevărat colț de rai, sper să nu se exagereze. Omul este precum un car, acea insectă care trăiește în lemn și se hrănește cu acesta. Deja am văzut locuri pe pământ unde s- a făcut grătar și nu s- a lăsat curat. 

Am zăbovit destul aici, mai ales că la întoarcere am realizat că năluca mea își săvârșise rolul. Alte lumini alte umbre, altă fotografie.

Da, o altă zi minunată în care am adunat amintiri de neuitat. De aici ne îndreptăm spre Pensiunea Beatrice, din Brădet. Ne întoarcem pe DJ103A până în DN10, nu o luăm spre Întorsura Buzăului, ci ne întoarcem spre Prejmer cam 1 km, după care urmând indicatorul, intrăm la dreapta, pe unul din drumurile din sat. 

Ce pot spune? Aici, pe lângă peisajul extraordinar, am găsit un pat cald, o masă caldă, o palincă din partea casei. Chiar dacă toate aceste servicii ne- au fost oferite cu o oarecare stângăcie din partea gazdelor, am apreciat căldura și implicarea acestora pentru ca oaspeții să se simtă bine. De felul meu, întotdeauna am corelat serviciile cu prețul. 

Per total, un câștig mai ales că am avut parte de niște cadre minunate.