La Tunele: Sasca Română- Podul Beiului

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

11 iulie, nu cu mult trecut de ora prânzului. Am nimerit ușor pensiunea. Eram așteptați cu mâncarea caldă așa după cum dădusem comanda încă de când eram prin defileul Dunării. Așa fusese înțelegerea de când făcusem rezervarea. Poate că mă repet, jos pălăria, pentru gazde. Chiar mi- a plăcut modul lor de organizare. În fiecare zi a săptămânii era stabilit un meniu: mic dejun, prânz și cină. Fiind mai mult pe drumuri, și având și alte alternative, cum ar fi în Sasca Montană, La Vechea Moară, anunțam dinainte dacă doream să mâncăm la ei. Ba chiar am găsit înțelegere, unul din noi era mai mofturos fiind mâncăruri mai specifice zonei. Găseai la ei un suc, o bere rece sau o țuică bună înainte de masă. Prețuri mai mult decât rezonabile. Ba chiar m- am lăsat în voia sorții timp de cinci zile. La sfârșitul sejurului după micul dejun, am cerut nota de plată. Nu mă înșelasem, aparențele s- au dovedit a fi reale. Totul era calculat exact după ceea ce consumasem, și la niște prețuri rezonabile, zic eu. Am avut emoții la ceea ce nu era prins în meniu și la băuturi. Dar degeaba.

Să revenim la 11 iulie. Doar ce am poposit în curtea pensiunii. Nu stăm să analizăm prea mult. Ne luăm căsuța în primire, servim prânzul pe terasa ”restaurantului”, timp în care luăm și niște notițe de la domnul Tavi, gazda noastră. V- am pomenit de el și de soția dumnealui, de loc din Sasca Montană, sunt niște oameni demni de laudă pentru modul în care au grijă de acea pensiune. 

Nu pierdem vremea cu siesta. Avem de urmat un plan. Bocancii, bețele de trecking, rucsacul, o sticlă de apă, ceva de ronțăit, ... Îmi vâjâiau prin cap o mulțime de lucruri pe cei 10- 15 metri care- i aveam de străbătut până la căsuța noastră, unde, pe prispă ne aștepta ”mascota” pensiunii. O cățelușă cu o poveste tristă, ce se pripășise la pensiune de ceva vreme. Nu am mai văzut în viața mea un câine atât de docil. Câți dintre voi ați văzut un câine care să nu cerșească în preajma unei mese la care se mănâncă?

O ultimă verificare la partea tehnică, după care, pentru prima oară, ne luăm la revedere de la gazdele noastre. Pornim în prima noastră drumeție. Începem cu vestitele tuneluri ce însoțesc Nera de la Podul Beiului până în Sasca Română. Zona numită " La Tunele" este una din nestematele Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița care este situat în zona sudică a Munților Aninei, și care împreună cu Parcurile Domogled- Valea Cernei și Semenic- Cheile Carașului formează tezaurul natural al județului Caraș- Severin, lucru cu care nici un alt județ din țară nu se mai poate lăuda. Rezervația Cheile Nerei- Beușnița reprezintă puțin peste 10% din parcul ce se întinde pe o suprafață de 36758 de hectare, și este o creație a doi mari maeștri în sculptura reliefului calcaros din acea zonă, râurile Nera și Beu. Izvorâtă de sub Piatra Goznei, tocmai din Munții Semenic, Nera are de străbatut 131 km până la vărsarea ei în Dunăre. Înainte de aceasta, în dreptul localității Șopotul Nou, cu puterile sporite de apele afluenților ce se adună în albia ei din depresiunile montane pe care le traversează, ale munților Semenic, Aninei, Almăjului, Nera se avântă cu forță în cheile ce se întind pe 22 km, până în Sasca Română. Parcurgerea celor mai lungi chei din România se poate face fie pe jos, pe poteca marcată, care la un moment dat se mută de pe un mal pe altul, necesitând traversarea albiei Nerei, dacă ai norocul să nu fie prea capricioasă, fie prin meandrele și buclele întoarse ale cursului apei cu bărci pneumatice, ce- ți sunt puse la dispoziție de cei ce încearcă din răsputeri să facă cunoscută această zonă pe harta turistică a României.
Noi ne- am rezumat doar la porțiunea ce marchează ultimul segment al cheilor, de la Podul Beiului până în Sasca Română, numită " La Tunele", pe care am parcurs- o dus- întors. Trei ore de spectacol.

Orele trei ale amiezii, plecăm de la pensiune. Preț de câteva minute ne lăsăm pătrunși de atmosfera vrăjită a satului, până la ieșirea din sat. Doar scrâșnetele cadențate ale pietrelor, sub apăsarea bocancilor noștri sunt singurele sunete ce tulbură liniștea uliței pustii și care ne trădează prezența. Cățelușa de la pensiune, care avea să ne însoțească în drumeția noastră, adulmecă în fața noastră, vrând parcă să ne asigure că totul este în regulă.

Băncile din fața caselor ce par a fi locuite, își încălzesc șipcile de lemn sub razele soarelui. Bălanul a reușit în cele din urmă să facă ordine pe cer, trimițând turmele de nori la plimbare. A venit familia Melinte în sat! Este în vacanță...:) Cuprins de sentimentul că orice pas ne este măsurat din spatele perdelelor ce împodobesc ferestrele caselor,

ținem înainte, de- a lungul uliței, până la prima intersecție. Aici alegem drumul ce o ia la dreapta. O parcare înființată ad-hoc, ne confirmă că am ajuns în capătul satului, unde se pare că nu peste mult timp, aici va fi o altă pensiune cu pretenții. Trecem de parcela- parcare, ne continuăm drumul pe lângă un lan de porumb ce încă savurează picăturile de ploaie ce l- au mai înviorat în orele dimineții. O ultimă privire în urmă,

înainte de a coborâ pe drumul încadrat într- un făgaș acoperit de o cupolă verde formată de coroanele arbuștilor ce îi îmbracă malurile. Drumul întunecat, care doar pe alocuri este mângâiat de razele soarelui, ajunge până pe malul Nerei. De fapt, el cred că vine de departe din amonte. Noi nu îl urmăm decât până aici. Urcăm malul făgașului undeva în stânga chiar în dreptul unui panou cu informații de interes turistic despre Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița. De aici începe, cu adevărat, aventura noastră.

Nici nu pot exprima în cuvinte, cât de mult m- am bucurat când am văzut cu ochii mei, ceea ce timp de un an de zile am văzut de zeci de ori doar în poze pe diferite site- uri, pe net. Podul suspendat ce traversează Nera era în fața mea la doar câțiva pași distanță. Glume, poze, stai să trec eu înainte, să vă filmez din față, acum mergeți înainte .... Superb, deja întrevedeam că nu voi avea nici o umbră de părere de rău că am bătut drumul până în acest colț de țară. Pentru a- mi face și mie munca mai ușoară, să reușesc să mă bucur pe deplin de frumusețea peisajului, am hotărât ca la dus să filmez, iar la întors să scot DSLR- ul. 

Vă înșelați dacă credeți, cumva, că am rămas fără însoțitorul nostru patruped din cauza treptelor de la capătul de pe celălalt al punții.

Dacă nu ai vreo fobie legată de traversarea unei astfel de punți, restul este doar o plimbare. Urmăm poteca, bătătorită de turiști de- a lungul timpului, care mai întâi traversează o livadă, după care, încet, încet se îndepărtează de albia râului și se confundă cu un drum folosit de localnici, ce mărginește terenurile agricole aflate pe malul drept al Nerei.

Drumul devine din ce în ce mai anevoios, datorită făgașului în care intră la un moment dat. Noroc cu bocancii, altfel nu știu cum treceam prin noroiul acela. Se vedea că în ultimile zile plouase destul. Plus că soarele abia reușea să- și strecoare câteva raze prin țesătura făurită de crengile copacilor temerari ce pavează cu rădăcinile lor malurile abrupte ale acestui adevărat canal. Se întunecase într- atât de mult că aveai impresia că se lasă seara. Mă uit la ceas, nici trei și jumătate nu este. Este timp berechet până să se însereze. Trebuia să evităm urmele ATV- urilor, ce cred că trec regulat pe acest drum, fiindcă ele erau cele mai mocirloase. Pentru Fetița, nici o problemă. Acum era lângă noi, acum adulmeca sus pe mal.

În cele din urmă ieșim din vortexul verde, și întâlnim un indicator ce ne asigură că suntem pe drumul cel bun. O oră până la Podul Beiului. De altfel marcajul cu dungă roșie a fost omniprezent și până acum, pe trunchiurile copacilor ce susțineau ca niște coloane acoperișul verde pe sub care am trecut. La orizont câțiva nori par că vor să ne tulbure puțin liniștea. Însă nimic nu ne mai poate întoarce din drum, cortina se ridicase de ceva vreme, iar spectacolul era în toi.

Aproape că uitasem de Nera, atât ne depărtasem de ea, când deodată, de undeva de sub noi, fiindcă drumul tot urcase, începea să se distingă din nou, din ce în ce mai clar susurul apelor repezi ale râului ce împart pădurea în două. Noi avem privilegiul de a savura spectacolul de la lojă. Abia acum, când am atașat această fotografie am observat că nu eram singuri acolo. Câteva chipuri gigantice împietrite,  parcă veghează în permanență acel sector de drum, asemenea unor santinele.

De pe masivul ce se înalță pe celălalt mal răzbat glasurile răgușite a unor motoare de ATV- uri. La marginea pădurii zărim un cort albastru, în jurul căruia roiau niște oameni. Mai târziu urma să aflăm că acolo era una din taberele celor ce organizau rafting pe cursul Nerei.

Înaintăm, cu ușurință, pe poteca îngustă, săpată în stâncă la mai bine de zece metri deasupra albiei râului. O piatră de încercare pentru cei ce vor să se convingă că nu au rău de înălțime :) După cum am spus, aparatul de fotografiat l- am folosit doar la întoarcere. De aceea pare că acum am fi pe celălalt mal al Nerei. Pe acest sector, toată drumeția se desfășoară pe malul drept al râului, cum curge acesta.

După puntea suspendată și potecile fasonate în peretele calcaros al versanților cheilor create de- a lungul timpului de apele Nerei, un alt punct forte al acestui traseu o reprezintă o înșiruire de șapte tuneluri ce străpung pur și simplu stânca masivului, asigurând continuitate potecii. Este rezultatul unei munci asidue a localnicilor care , parcă au vrut să aducă un plus de valoare acestei capodopere a naturii, odată cu rezolvarea nevoilor lor de comunicare. 

Pe la jumătatea traseului, ne bucurăm și noi de primul minitunel ce ne iese în cale. O scobitură în stâncă, atât cât să se strecoare poteca prin ea.

După al doilea sau al treilea tunel, forfotă mare. Câțiva tineri, echipați cu costume de neopren, căști de protecție și multe alea alea, erau întinși pe iarbă, de- o parte și de alta a potecii cu ochii ațintiți undeva sus, deasupra tunelului din care tocmai ieșisem noi. Ce se întâmplă, cade ceva? Mă întorc cu camera, și când colo, ce să vezi? Câțiva colegi de- ai lor coborau în rapel. Făceau parte dintr- o echipă ce desfășura activități de team building. Își lăsaseră bărcile jos pe malul râului. De la agonie la extaz, toate stările sufletești posibile puteau fi citite pe fețele lor, pozitive, negative, extenuare, nemulțumire, emoție, satisfacție, binedispunere ....

Din acest loc, poteca împarte în două covorul verde ce acoperă panta care coboară până la albia Nerei, ce separă versanții calcaroși ce domină fundalurile. Aici soarele face legea, și ești nevoit să grăbești puțin pasul. O dată fiindcă nu ai vrea să întâlnești în cale vreo viperă cu corn ce își face baia de soare, și a doua oară  pentru a ajunge cât mai repede la umbra copacilor ce se vedeau în zare.

Până la copaci, poteca este înghițită de un tunel, umbros și el ce- i drept, însă prin care trebuie să mergi puțin aplecat. Ce aplecat, ați auzit de ”mersul piticului”? Ei, cam așa ceva. 

Plus că de aici încolo se simte nevoia unei lanterne, sau măcar a unui telefon, fiindcă tunelurile sunt destul de lungi, iar lumina de la capătul lui se cam lasă așteptată. Ultimul tunel ajunge la 40 de metri, fiind și cel mai lung.

Într- un târziu, poteca coboară din nou pe malul râului ale cărei ape sunt destul de învolburate, semn că plouase de curând.

Când pe mal, când prin pădure. Mai bine zis prin boscheți, fiindcă vegetația chiar dacă este abundentă, este destul de pitică, fiind preponderent de foioase.

După traversarea unei zone în care ne sunt din nou testate abilitățile de echilibristică, o pantă acoperită cu rocă sfărâmată, mai facem o poză de grup, după care urmează încă o demonstrație de ”mersul piticului”.

O fereastră laterală înspre albia râului și una în tavan, cu  vedere la bolta cerului pe care câțiva nori încearcă să pună stăpânire, fragmentează tunelul în două. Pauză, poză. Stai pe loc, trec eu în față,  zâmbet, poză.

Hei, întoarceți- vă! Zâmbiți, suntem aproape de destinația finală.

După aproximativ o oră și jumătate, ieșim din ultimul tunel. Am ajuns la Podul Beiului. Încă o zi cu adevărat reușită.  Ne tragem puțin sufletul, nu că ar fi fost greu traseul, ci doar pentru că suntem pe drumuri de câteva zile. Este a patra zi de vacanță.  Cu 24 de ore în urmă admiram Cazanele Dunării de pe Platoul Ciucaru Mare. Ne hidratăm un pic după ce servim un covrigel, la măsuța special amenajată pentru călătorii ce s- au încumetat să ajungă aici.

Aici, ne aflăm la intersecția a trei trasee care mai de care mai frumoase.

                       

După ce treci podul ce traversează Beiul care se varsă în Nera ceva mai încolo, se formează două drumuri forestiere. La stânga un drum forestier ajunge la Campingul Valea Beiului situat chiar lângă păstrăvărie, iar în continuare se poate ajunge la alte două nestemate ale Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița, Ochiul Beiului și Cascada Beușnița. Nu este de neglijat nici Cascada La Văioaga, care este pe drumul până în camping, undeva pe stânga. Tot în acea direcție se poate ajunge la ruinele Cetății Ilidia scrie pe un alt indicator.

Un alt drum forestier ce o ia la dreapta ajunge la Cantonul Damian, locul în care se poate face un ultim popas înainte de a te aventura pe potecile din Cheile Nerei, până la Lacul Dracului, sau chiar mai mult, după ce ajungi în celălalt capăt al cheilor, în Șopotul Nou, să te întorci în Sasca Română, vizitând Cheile Șușarei și Sasca Montană.

Podul Beiului este considerat  ca fiind o poartă de intrare în Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița, la care se percepe și o taxă de vizitare. Aici se poate ajunge și cu mașina din Sasca Română, prin satul Potoc. Drumul este cam îngust, două mașini încap la limită, însă este superdrum.

Ne punem și noi la curent cu toate aceste informații, care ne vor fi de folos în zilele următoare, fiindcă planurile noastre sunt strâns legate de locul acesta. În mare, nu erau noutăți, fiindcă încinsesem netul când ne- am planificat vacanța. Voiam să văd cu ochii mei cum este drumul spre camping, dacă se poate merge cu mașina. 

Ne luăm la revedere de la Beiul care era destul de zgomotos, aveam noi impresia atunci, nici nu ne trecea prin cap cum urma să- l găsim a doua zi, 

după care facem stânga- mprejur, pun camera video în rucsac, îmi pregătesc Nikon- ul, și  ne întoarcem, pe unde- am venit, în Sasca Română.