luni, 18 mai 2015

Ochiul Beiului, cascada La Văioaga, cascadele Beușniței sau De ce Sasca Română?

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Sâmbătă, 12 iulie. Suntem în grafic. Nici nu știu când a trecut noaptea. Mă așteptam să fie una albă. Când am sosit din drumeția noastră de ”La Tunele”, curtea pensiunii era full. Zarvă mare. Se părea că nu va fi atât de liniștită șederea noastră aici, mai ales când am văzut cum curtea se transformase într- un parc de agrement din mijlocul orașului. Locul de joacă fusese luat cu asalt. „Gata cu liniștea noastră”, mi- am zis.  Strigăte, țipete, urlete, manele, grătare, să cânte muzica, să ne „simtem” bine! Se ocupaseră absolut toate locurile din pensiune. Sosiseră, cred, vreo șase familii. Părinți, copii, copiii copiilor. Se vedea că este week- end. Teoria Conspirației rodea în imaginația mea. Avea să urmeze o noapte liniștită, bineînțeles după miezul nopții. Atât de liniștită, că nu m- am putut abține să nu ies pe prispa căsuței și să mă delectez cu liniștea asurzitoare a satului. Preț de câteva zeci de minute am stat proțăpit pe butucul de lemn de pe prispă și din când în când, îmi țineam respirația pentru a nu deranja acea adevărată simfonie a nopții. 
Dis-de-dimineață, când a apărut domul Tavi cu soția, deja aveam la activ câteva ture, desculț, prin iarba înrourată printre trandafirii roșii ce încercau, parcă să ne ridice moralul, îndulcind acest început de zi, în pofida norilor de ploaie ce nu se lăsau duși cu una cu două, după ce își cam făcuseră de cap pe timpul nopții.





De menționat că cei ce se ocupă de bunul mers al pensiunii nu stau peste noapte la pensiune. După ce se asigură că nu mai este necesară prezența lor, în special în legătură cu servitul mesei pentru cei ce apelează la serviciile lor, dumnealor se retrag la casa lor, în Sasca Montană, revenind a doua zi dimineață. Te simți de parcă ai fi la tine acasă. O problemă pentru anumiți turiști, poate fi aceea că ESTE INTERZISĂ  folosirea grătarelor. Eu zic că este pe bună dreptate ținând cont de faptul că pensiunea are în componența sa căsuțe de lemn, existând riscul de a isca un incendiu, dar și de bunul simț față de ceilalți turiști care vin să aibă parte de liniște. Un grătar implică pe lângă fum și mirosuri și o conversație ceva mai gălăgioasă pe un fond muzical potrivit ...
Dar  să revenim, mai tragem de timp pe terasa unde am servit micul dejun. Câteodată îi invidiez pe fumători când îi văd cât poate să lungescă o cafea. Soarele pare nehotărât în dimineața aceasta. Stabilim ultimile detalii cu privire la traseul pe care îl aveam de străbătut, consultându- ne cu domnul Tavi, care ne mai diminuează emoțiile cu privire la drumul neasfaltat pe care îl aveam de făcut de la Podul Bei până în camping, asigurându- ne că nu vor fi probleme. Ne luăm inima în dinți și pornim la drum. Programul celei de- a cincea zi de vacanță este unul destul de îndrăzneț, zic eu. Atâtea obiective într- o zi : cascada La Văioaga, Ochiul Beiului, cascada Beușnița ( de fapt cascadele) și Cheile Șușarei cu cascada Șușara. Mai încape vreo îndoială, de ce am ales să traversăm toată România, să ne petrecem această vacanță pe aceste meleaguri?
Aproximativ o jumătate de oră a durat drumul până la Podul Beiului. Jumătate din el ne era deja cunoscut. Pe el venisem cu o zi înainte. Ajungem în Sasca Montană, pe care o ignorăm și de data aceasta, trecem podul peste Nera, după care, însoțiți de albia Nerei mergem până la prima bifurcație. Urmăm în continuare DJ571, lăsăm pe dreapta Slatina Nera, iar la intersecția cu DJ571C, virăm la dreapta, după cum ne arată semnele indicatoare, care ne asigură că suntem pe drumul cel bun. De altfel nici nu ai cum să te rătăcești, ții drumul înainte prin marginea satului Potoc urmând semnele indicatoare. După ce lași în urmă ultima casă din Potoc, drumul urcă pe o ultimă coamă de deal, după care panglica cenușie a șoselei destul de înguste se strecoară pe la poalele dealurilor coborând din ce în ce mai mult. La început străbate ici colo câte un pâlc de copaci, după care, după panoul ce te anunță că ai intrat în perimetrul Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița urmează o porțiune ce străbate tunelul verde format de vegetația abundentă ce îmbracă generos culmile. După cât era de întunecată vremea, datorită norilor nehotărâți, pe această porțiune, parcă, era demult trecut de orele amiezii. Jumătate de oră înainte de miezul zilei, după o curbă ce ocolește peretele destul de abrupt ce mărginește pe partea dreaptă drumul, apare și Podul Bei. Înaintea noastră, câțiva metri până la pod, o altă mașină pe care nu o văzusem deloc până atunci, se urnește în cele din urmă și traversează podul, mai de voie, mai de nevoie. În urma ei o mogâldeață verde își mută privirea în cele din urmă, și asupra noastră. M- am prins, aici se plătește taxa, mi- am zis, și las jos geamul în timp ce omul acoperit cu pelerina de ploaie traversează prin fața mașinii. ”Bună ziua!”, ”Bună ziua!”, achităm taxa de intrare în parc, și după primul schimb de vorbe dezleg și misterul mașinii din fața noastră. La vreo două sute de metri după traversarea podului, apele Beiului ieșiseră din matcă. După ce am primit asigurări că nu ridică probleme, ne luăm inima în dinți, și parcă să le facem în sâc celor dinaintea noastră, care trăseseră în parcarea de la capătul podului, spre Cantonul Damian, o luăm bătrânește pe drumul ce duce spre campingul Valea Beiului. Într- adevăr, nu era Beiul pe care- l cunoscusem cu o zi mai înainte, cel cu ape limpezi prin care puteai să vezi fundul albiei pline de verdeață de o parte și de alta. Șuvoaie de ape tulburi, de fapt ce ape, noroaie, se rostogoleau la vale asemenea unor cirezi de bivoli mânate din urmă de stihii ale naturii. Ținând cont că de când plecasem din Sasca nu picase nici o picătură de ploaie, se vedea că ploaia ce căzuse în toiul nopții fusese destul de aprigă. După nici două sute de metri, ”entuziasmul” apelor zglobii ale Beiului, îmi cam crease un nod ce mi se oprise în gât. Pe o porțiune de drum, de vreo 20 de metri, pot spune că, m- am scăldat cu mașina în Bei. Însă dorința mea de a ajunge la Ochiul Beiului și la Cascadele Beușniței era de nestăvilit.


Filmarea este făcută pe drumul de întoarcere, de la camping spre pod. Drumul, un drum forestier, pietruit, este destul de strâmt încât încap, cu chiu cu vai, două mașini. Din loc în loc mai este câte un refugiu în stânga sau în dreapta. În condițiile date, cu Beiul atât de agitat, drumul pare chiar neîncăpător, fiindcă cei ce merg pe marginea albiei râului au tendința de a păstra o distanță mai mare de mal. După încă vreo sută de metri de la locul în care ne- au trecut un pic fiorii, traversăm din nou Beiul, de data aceasta pe un pod din lemn. De aici drumul este ceva mai ridicat și nu mai există riscul de a fi inundat. Mergem cu Beiul în dreapta aproximativ doi kilometri, până dăm de un refugiu înspre albia râului, loc în care vedem și un semn indicator. Tensiunea era maximă datorită faptului că nu puteam anticipa evoluția apelor peste două trei ore. Ne hotărâm să facem un mic popas, Trebuia, fiindcă eram la Cascada La Văioaga. Peisajul era unul apocaliptic, desprins parcă dintr- un jurnal de știri de la ora 17. Am încercat să fac câteva poze, însă fără succes. Locul în care reușisem să ajung nu- mi oferea un unghi favorabil, plus starea de stres indusă de vacarmul provocat de rostogolirea apelor tulburi peste acest prag, care nu mă ajuta să mă orientez în teren. 


Ne- am întors două zile mai târziu. Altă viață. Șuvoaiele de apă, mult mai limpezi, făceau ca zgomotul asurzitor al căderii de apă, să pară a fi chiar melodios. Nici acum nu pot să mă laud cu cine știe ce poze, fiindcă apa era destul de mare și nu mi- a permis (sau mai bine zis nu am avut tupeul) să ajung în locul în care aș fi vrut eu. 






„Se spune că un bei foarte bogat a fost la vânătoare prin aceste meleaguri. Ajuns în Poiana Florii, o frumoasă fată ce își păștea oile l-a făcut să se oprească... Pe loc s-a îndrăgostit foc de ea, așa că venea deseori s-o întâlnească, părăsind Cetatea Terezia ridicată de către turci, ale carei ruine se mai văd și azi pe Dealul Cetății. Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. În grabă a trimis un călău să omoare fata ce îi sucise mințile fiului său. Beiul îndrăgostit și-a găsit iubita înjunghiată în locul unde acum este lacul... Ochiul Beiului a vărsat multe lacrimi, după care și-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care îi poartă numele. Se spune că fata s- a transformat în râul Beușnița, ale cărui ape spumoase se întâlnesc în nemurire cu lacrimile beiului, ce alimentează lacul Ochiul Beiului.” Localnicii spun că apele repezi ce se prăvălesc pe cascada Beușnița reprezintă vălul de mireasă 
Cum să nu te macine curiozitatea, și să nu- ți dorești să- l vezi cu ochii tăi, când auzi o astfel de legendă. Totodată am citat- o ca să- mi justific nebunia ce m- a mânat până aici.
Este una dintre variantele, în care circulă prin partea locului,  legenda lacului Ochiul Beiului, o altă nestemată a Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița, situat la limita Munților Aninei cu munții Locvei, la o altitudine de 310 metri. Lacul are forma unui ochi cu o suprafață de aproximativ 284 m²  și o adâncime de 3,6 metri conform Wikipedia. Ca și legenda, informațiile despre suprafața și mai ales despre adâncimea lacului variază, aceasta din urmă ajungând chiar și până la 8 metri. Datorită izvorului carstic subteran ce îl alimentează, apa acestui lac nu scade niciodată sub 3- 4 °C, fapt ce explică de ce acesta nu îngheață iarna. Fascinant este tabloul în care sunt surprinse două lumi diferite ce se suprapun pe oglinda lacului, care își schimbă culoarea în timpul zilei sau după vreme. În funcție de lumina ce se strecoară printre crengile copacilor ce îl înconjoară, lacul își schimbă culoarea de la un albastru deschis la un albastru- verzui străveziu, astfel încât poți admira cum păstrăvii se strecoară agale printre crengile copacilor. Podețul de lemn ce traversează peste lac și continuă drumul către cascadele Beușniței completează cu desăvârșire fragmentul unei povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în care magia, farmecele, misterele sunt la ele acasă. Nu te mai miră de ce localnicii au atâtea superstiții despre aceste locuri. O altă legendă spune că în noaptea de Sânziene, la Ochiul Beiului se strâng laolaltă ielele pădurii care, după ce se scaldă în apa magică a lacului  acestea dansează în jurul lui întreaga noapte. De alfel puterea amăgitoare a celor șapte iele este considerată, de multe ori, de către localnici motivul dispariției celor plecați și pierduți prin pădurea virgină. Se mai spune că între Sânziene și Sfânta Marie Mare (15 august), vrăjitoarele își fac simțită prezența prin aceste locuri în care cresc buruieni și plante de leac cu puteri miraculoase, udate de lacrimile beiului.     
Într- un final, fix la ora 12, drumul iese din întunericul pădurii dese și ajungem Campingul Valea Beiului. O sâmbătă întunecată de iulie. Ce să spun mai mult de atât? Parcăm mașina chiar în capătul țarcului ce delimitează perimetrul în care se campează, ne echipăm corespunzător pentru drumeția ce ne așteaptă, bocanci, bețe, tehnica foto- video, și un rucsac cu ceva apă și un covrig ... La întoarcere ne propusesem să încercăm și meniul de la păstrăvărie.




Facem imediat la stânga după ce trecem de păstrăvărie, după cum ne indică semnul tipărit pe o coală A4 trasă în țiplă și agățată de poarta ce părea că ne blochează drumul. Însoțiți de câteva găini, ne strecurăm pe lângă gardul unei gospodării, al păstrăvăriei, cred, și după ce mai înaintăm vreo 30 de metri urmăm poteca ce face la dreapta. De aici încolo nu urmează decât o plimbare prin parc. Specific tuturor traseelor din această zonă, de fapt, cu excepția unei porțiuni din drumeția pe care am făcut- o la Lacul Dracului. 
Traversăm un adevărat tunel verde creat de copacii printre care se strecoară poteca noastră, care într- un târziu dă în drumul forestier pe care am ajuns în camping, ce este întrerupt de un teren, proprietate privată, ceva, și continuă pe malul râului. Nici gând de mașini, chit că în cea mai mare parte este OK.  



Imaginile filmate sunt un colaj realizat din cele două zile în care am încercat să ne ducem la bun sfârșit drumeția ce avea ca punct final Cascadele Beușniței. 
Drumul până la Ochiul Beiului durează între 30 și 45 de minute. Este după cum v- am spus, o adevărată plimbare prin parc. În prima noastră tentativă, stresat de gândul că am putea avea bafta să înnoptăm pe aici dacă Beiul se zburlea mai tare, și mai ales că pe tot timpul drumeției, vaporii degajați de apele înspumate ale râului se transformau în nori de ceață care efectiv înghițeau drumul, cu greu putând să vezi la câțiva metri în față, nici nu am realizat când a trecut timpul. După aproape 25 de minute de mers ne intersectăm cu un cuplu ce ne asigură că nu mai este mult până la Ochiul Beiului. Mergem noi ce mergem, și, surprizăăă! Iaca, se termină drumul! Din partea dreaptă, vijelioase, apele tulburi cădeau în trepte prăvălindu- se zgomotos. Din stânga, mai agale ce- i drept, altele. Și dă- i și- i înjură pe cei cu care ne întâlnisem mai înainte, că de ce nu ne- au spus că drumul e blocat și nu putem ajunge la Ochiul Beiului, că doar asta- i întrebasem. Acum ce era să mai facem, închid camera video și scot camera foto. Măcar să facem niște poze. Chiar îmi părea rău deja că- i înjurasem pe oameni. Peisajul era frumos. 



Mă cocoț prin stânga, poate că este vreo trecere mai departe. Ioc, aici se termină drumul nostru. Ceva mai încolo, în valurile învolburate ale râului ce venea de undeva din stânga, reușesc să disting un podeț. Pe- acolo cred că ar fi drumul nostru. Click, și stânga împrejur. Atât a fost să fie.



Vremea se menținea întunecată, nu ploua, însă forfota apelor ce am găsit- o aici ne- a făcut să grăbim pasul puțin, cu speranța să nu rămânem blocați pe aici. Nu într- atât încât să nu savurăm din plin peisajul.





Abia două zile mai târziu urma să ne dăm seama cam pe unde ar fi trebuit să fie albia râului. Acum Beiul își cam luase nasul la purtare și își revendica mai multe drepturi decât avea.






O lume stranie, zgomotoasă, umedă, izolată, în care frânturi de cer ornează bolta verde care acoperă drumul ce însoțește apele tulburi ale Beiului. Timpul parcă este ținut în loc. Fără un ceas, nici nu ți- ai putea da seama în ce perioadă a zilei te afli. Nici nu ai ști dacă plouă sau dacă e soare.



Din când în când, chiar te mai trec fiorii când vezi câte un ”personaj” ce pare că este oprit în ultimul moment să nu- ți sară în drum.



Într- adevăr aceste locuri nu se dezmint, adevărate tărâmuri de legendă, mai ales în astfel de circumstanțe. Pot să zic că am răsuflat oarecum ușurat când ne- a apărut în fața ochilor luminișul pe care îl lăsasem în urmă cu aproximativ o oră înainte.


Până la sfârșitul zilei am profitat din plin de soarele ce a reușit în cele din urmă să alunge norii de pe cer și am străbătut Cheile și Cascada Șușara.
Partea frumoasă a fost când am ajuns seara la pensiune. Am început noi să ne plângem că nu am reușit să ajungem nici măcar la Ochiul Beiului, bla, bla, bla. Dar hai să ne lăudăm noi cu pozele, și ce să vezi? Fusesem la nici 10 metri de Ochiul Beiului. Chiar și domnul Tavi spunea că nu văzuse niciodată atâta apă în acel loc. Acest lucru m- a ambiționat și mai mult, așa că nu a II-a zi, ci a III-a după două zile fără ploaie am ajuns din nou acolo. Mult mai limpezi, apele Beiului, se retrăseseră în matcă, astfel încât registrul de culori era complet schimbat. Mult mai luminos, mai puțin zgomotos, ba chiar melodios, ba chiar și razele soarelui reușeau să străpungă bolta verde a pădurii.
Chiar dacă nici de data aceasta nu am putut avea parte de acea imagine a lacului cu care este prezent în mai toate expunerile de pe net, acea apă transparentă de poveste, de culoarea turcoazului în care se oglindesc pădurea și cerul și care își schimbă nuanța în funcție de vreme și de momentul zilei, am reușit măcar să identificăm anumite aspecte.  Podețul ce cu greu se distingea din apele învolburate ale râului, era chiar podețul de pe marginea Ochiului Beiului.





Apele învolburate ce apăreau din stânga erau ale Beiului Sec, care după cum îi spune și numele, trebuia să nu fie. Ba chiar nici de data aceasta nu ne- a lăsat să trecem de el. Poate că dacă eram mai puțin simandicoși ne puteam uda picioarele prin cei treizeci de centimetri de apă. Mai mult mi- era de pietrele pe care sigur am fi alunecat cu picioarele goale. Iar varianta să ne continuăm drumul cu bocancii uzi, nu cred că se merita, mai ales exista riscul să ajungem la Cascadele Beușniței și să avem parte de un peisaj horror cum au avut cei ce erau cazați cu noi la pensiune, când au fost, sâmbătă, la Cascada Bigăr. Apă multă, învolburată, ....


Nu ne- a rămas decât să ne închipuim cum că aceste căderi de apă ar fi voalul miresei din legendele ce atrag nenumărați turiști pe aceste meleaguri. Și bineînțeles, zeci de fotografii.






După care plimbarea prin ”Parc”, de această dată, mult mai prietenos.


A, și ca titlu informativ, până la prima cascadă a Beușniței, un adevărat monument al naturii, părerea mea doar din poze, se urcă de la Ochiul Beiului pe o potecă marcată, timp de aproximativ 30 de minute.
Cam asta a fost isprava noastră la Ochiul Beiului. După cum a fost vremea în această zonă a țării, pe restul verii, am dedus că am fost norocoși că am nimerit într- o perioadă destul de prielnică. Rămânem datori cu Beușnița și cu Cheile Nerei, ori pe mal, ori pe apă. Cât despre Cheile Șușarei, Cascada Șușarei, și Lacul Dracului acestea sunt la capitolul ”Făcut”. Le voi posta cât de curând, depinde de Muză.



duminică, 12 aprilie 2015

La Tunele: Sasca Română- Podul Beiului

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

11 iulie, nu cu mult trecut de ora prânzului. Am nimerit ușor pensiunea. Eram așteptați cu mâncarea caldă așa după cum dădusem comanda încă de când eram prin defileul Dunării. Așa fusese înțelegerea de când făcusem rezervarea. Poate că mă repet, jos pălăria, pentru gazde. Chiar mi- a plăcut modul lor de organizare. În fiecare zi a săptămânii era stabilit un meniu: mic dejun, prânz și cină. Fiind mai mult pe drumuri, și având și alte alternative, cum ar fi în Sasca Montană, La Vechea Moară, anunțam dinainte dacă doream să mâncăm la ei. Ba chiar am găsit înțelegere, unul din noi era mai mofturos fiind mâncăruri mai specifice zonei. Găseai la ei un suc, o bere rece sau o țuică bună înainte de masă. Prețuri mai mult decât rezonabile. Ba chiar m- am lăsat în voia sorții timp de cinci zile. La sfârșitul sejurului după micul dejun, am cerut nota de plată. Nu mă înșelasem, aparențele s- au dovedit a fi reale. Totul era calculat exact după ceea ce consumasem, și la niște prețuri rezonabile, zic eu. Am avut emoții la ceea ce nu era prins în meniu și la băuturi. Dar degeaba.
Să revenim la 11 iulie. Doar ce am poposit în curtea pensiunii. Nu stăm să analizăm prea mult. Ne luăm căsuța în primire, servim prânzul pe terasa ”restaurantului”, timp în care luăm și niște notițe de la domnul Tavi, gazda noastră. V- am pomenit de el și de soția dumnealui, de loc din Sasca Montană, sunt niște oameni demni de laudă pentru modul în care au grijă de acea pensiune. 




Nu pierdem vremea cu siesta. Avem de urmat un plan. Bocancii, bețele de trecking, rucsacul, o sticlă de apă, ceva de ronțăit, ... Îmi vâjâiau prin cap o mulțime de lucruri pe cei 10- 15 metri care- i aveam de străbătut până la căsuța noastră, unde, pe prispă ne aștepta ”mascota” pensiunii. O cățelușă cu o poveste tristă, ce se pripășise la pensiune de ceva vreme. Nu am mai văzut în viața mea un câine atât de docil. Câți dintre voi ați văzut un câine care să nu cerșească în preajma unei mese la care se mănâncă?


O ultimă verificare la partea tehnică, după care, pentru prima oară, ne luăm la revedere de la gazdele noastre. Pornim în prima noastră drumeție. Începem cu vestitele tuneluri ce însoțesc Nera de la Podul Beiului până în Sasca Română. Zona numită " La Tunele" este una din nestematele Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița care este situat în zona sudică a Munților Aninei, și care împreună cu Parcurile Domogled- Valea Cernei și Semenic- Cheile Carașului formează tezaurul natural al județului Caraș- Severin, lucru cu care nici un alt județ din țară nu se mai poate lăuda. Rezervația Cheile Nerei- Beușnița reprezintă puțin peste 10% din parcul ce se întinde pe o suprafață de 36758 de hectare, și este o creație a doi mari maeștri în sculptura reliefului calcaros din acea zonă, râurile Nera și Beu. Izvorâtă de sub Piatra Goznei, tocmai din Munții Semenic, Nera are de străbatut 131 km până la vărsarea ei în Dunăre. Înainte de aceasta, în dreptul localității Șopotul Nou, cu puterile sporite de apele afluenților ce se adună în albia ei din depresiunile montane pe care le traversează, ale munților Semenic, Aninei, Almăjului, Nera se avântă cu forță în cheile ce se întind pe 22 km, până în Sasca Română. Parcurgerea celor mai lungi chei din România se poate face fie pe jos, pe poteca marcată, care la un moment dat se mută de pe un mal pe altul, necesitând traversarea albiei Nerei, dacă ai norocul să nu fie prea capricioasă, fie prin meandrele și buclele întoarse ale cursului apei cu bărci pneumatice, ce- ți sunt puse la dispoziție de cei ce încearcă din răsputeri să facă cunoscută această zonă pe harta turistică a României.
Noi ne- am rezumat doar la porțiunea ce marchează ultimul segment al cheilor, de la Podul Beiului până în Sasca Română, numită " La Tunele", pe care am parcurs- o dus- întors. Trei ore de spectacol.


Orele trei ale amiezii, plecăm de la pensiune. Preț de câteva minute ne lăsăm pătrunși de atmosfera vrăjită a satului, până la ieșirea din sat. Doar scrâșnetele cadențate ale pietrelor, sub apăsarea bocancilor noștri sunt singurele sunete ce tulbură liniștea uliței pustii și care ne trădează prezența. Cățelușa de la pensiune, care avea să ne însoțească în drumeția noastră, adulmecă în fața noastră, vrând parcă să ne asigure că totul este în regulă.


Băncile din fața caselor ce par a fi locuite, își încălzesc șipcile de lemn sub razele soarelui. Bălanul a reușit în cele din urmă să facă ordine pe cer, trimițând turmele de nori la plimbare. A venit familia Melinte în sat! Este în vacanță...:) Cuprins de sentimentul că orice pas ne este măsurat din spatele perdelelor ce împodobesc ferestrele caselor,


ținem înainte, de- a lungul uliței, până la prima intersecție. Aici alegem drumul ce o ia la dreapta. O parcare înființată ad-hoc, ne confirmă că am ajuns în capătul satului, unde se pare că nu peste mult timp, aici va fi o altă pensiune cu pretenții. Trecem de parcela- parcare, ne continuăm drumul pe lângă un lan de porumb ce încă savurează picăturile de ploaie ce l- au mai înviorat în orele dimineții. O ultimă privire în urmă,



înainte de a coborâ pe drumul încadrat într- un făgaș acoperit de o cupolă verde formată de coroanele arbuștilor ce îi îmbracă malurile. Drumul întunecat, care doar pe alocuri este mângâiat de razele soarelui, ajunge până pe malul Nerei. De fapt, el cred că vine de departe din amonte. Noi nu îl urmăm decât până aici. Urcăm malul făgașului undeva în stânga chiar în dreptul unui panou cu informații de interes turistic despre Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița. De aici începe, cu adevărat, aventura noastră.


Nici nu pot exprima în cuvinte, cât de mult m- am bucurat când am văzut cu ochii mei, ceea ce timp de un an de zile am văzut de zeci de ori doar în poze pe diferite site- uri, pe net. Podul suspendat ce traversează Nera era în fața mea la doar câțiva pași distanță. Glume, poze, stai să trec eu înainte, să vă filmez din față, acum mergeți înainte .... Superb, deja întrevedeam că nu voi avea nici o umbră de părere de rău că am bătut drumul până în acest colț de țară. Pentru a- mi face și mie munca mai ușoară, să reușesc să mă bucur pe deplin de frumusețea peisajului, am hotărât ca la dus să filmez, iar la întors să scot DSLR- ul. 




Vă înșelați dacă credeți, cumva, că am rămas fără însoțitorul nostru patruped din cauza treptelor de la capătul de pe celălalt al punții.


Dacă nu ai vreo fobie legată de traversarea unei astfel de punți, restul este doar o plimbare. Urmăm poteca, bătătorită de turiști de- a lungul timpului, care mai întâi traversează o livadă, după care, încet, încet se îndepărtează de albia râului și se confundă cu un drum folosit de localnici, ce mărginește terenurile agricole aflate pe malul drept al Nerei.



Drumul devine din ce în ce mai anevoios, datorită făgașului în care intră la un moment dat. Noroc cu bocancii, altfel nu știu cum treceam prin noroiul acela. Se vedea că în ultimile zile plouase destul. Plus că soarele abia reușea să- și strecoare câteva raze prin țesătura făurită de crengile copacilor temerari ce pavează cu rădăcinile lor malurile abrupte ale acestui adevărat canal. Se întunecase într- atât de mult că aveai impresia că se lasă seara. Mă uit la ceas, nici trei și jumătate nu este. Este timp berechet până să se însereze. Trebuia să evităm urmele ATV- urilor, ce cred că trec regulat pe acest drum, fiindcă ele erau cele mai mocirloase. Pentru Fetița, nici o problemă. Acum era lângă noi, acum adulmeca sus pe mal.





În cele din urmă ieșim din vortexul verde, și întâlnim un indicator ce ne asigură că suntem pe drumul cel bun. O oră până la Podul Beiului. De altfel marcajul cu dungă roșie a fost omniprezent și până acum, pe trunchiurile copacilor ce susțineau ca niște coloane acoperișul verde pe sub care am trecut. La orizont câțiva nori par că vor să ne tulbure puțin liniștea. Însă nimic nu ne mai poate întoarce din drum, cortina se ridicase de ceva vreme, iar spectacolul era în toi.



Aproape că uitasem de Nera, atât ne depărtasem de ea, când deodată, de undeva de sub noi, fiindcă drumul tot urcase, începea să se distingă din nou, din ce în ce mai clar susurul apelor repezi ale râului ce împart pădurea în două. Noi avem privilegiul de a savura spectacolul de la lojă. Abia acum, când am atașat această fotografie am observat că nu eram singuri acolo. Câteva chipuri gigantice împietrite,  parcă veghează în permanență acel sector de drum, asemenea unor santinele.


De pe masivul ce se înalță pe celălalt mal răzbat glasurile răgușite a unor motoare de ATV- uri. La marginea pădurii zărim un cort albastru, în jurul căruia roiau niște oameni. Mai târziu urma să aflăm că acolo era una din taberele celor ce organizau rafting pe cursul Nerei.


Înaintăm, cu ușurință, pe poteca îngustă, săpată în stâncă la mai bine de zece metri deasupra albiei râului. O piatră de încercare pentru cei ce vor să se convingă că nu au rău de înălțime :) După cum am spus, aparatul de fotografiat l- am folosit doar la întoarcere. De aceea pare că acum am fi pe celălalt mal al Nerei. Pe acest sector, toată drumeția se desfășoară pe malul drept al râului, cum curge acesta.






După puntea suspendată și potecile fasonate în peretele calcaros al versanților cheilor create de- a lungul timpului de apele Nerei, un alt punct forte al acestui traseu o reprezintă o înșiruire de șapte tuneluri ce străpung pur și simplu stânca masivului, asigurând continuitate potecii. Este rezultatul unei munci asidue a localnicilor care , parcă au vrut să aducă un plus de valoare acestei capodopere a naturii, odată cu rezolvarea nevoilor lor de comunicare. 
Pe la jumătatea traseului, ne bucurăm și noi de primul minitunel ce ne iese în cale. O scobitură în stâncă, atât cât să se strecoare poteca prin ea.




După al doilea sau al treilea tunel, forfotă mare. Câțiva tineri, echipați cu costume de neopren, căști de protecție și multe alea alea, erau întinși pe iarbă, de- o parte și de alta a potecii cu ochii ațintiți undeva sus, deasupra tunelului din care tocmai ieșisem noi. Ce se întâmplă, cade ceva? Mă întorc cu camera, și când colo, ce să vezi? Câțiva colegi de- ai lor coborau în rapel. Făceau parte dintr- o echipă ce desfășura activități de team building. Își lăsaseră bărcile jos pe malul râului. De la agonie la extaz, toate stările sufletești posibile puteau fi citite pe fețele lor, pozitive, negative, extenuare, nemulțumire, emoție, satisfacție, binedispunere ....


Din acest loc, poteca împarte în două covorul verde ce acoperă panta care coboară până la albia Nerei, ce separă versanții calcaroși ce domină fundalurile. Aici soarele face legea, și ești nevoit să grăbești puțin pasul. O dată fiindcă nu ai vrea să întâlnești în cale vreo viperă cu corn ce își face baia de soare, și a doua oară  pentru a ajunge cât mai repede la umbra copacilor ce se vedeau în zare.



Până la copaci, poteca este înghițită de un tunel, umbros și el ce- i drept, însă prin care trebuie să mergi puțin aplecat. Ce aplecat, ați auzit de ”mersul piticului”? Ei, cam așa ceva. 



Plus că de aici încolo se simte nevoia unei lanterne, sau măcar a unui telefon, fiindcă tunelurile sunt destul de lungi, iar lumina de la capătul lui se cam lasă așteptată. Ultimul tunel ajunge la 40 de metri, fiind și cel mai lung.



Într- un târziu, poteca coboară din nou pe malul râului ale cărei ape sunt destul de învolburate, semn că plouase de curând.




Când pe mal, când prin pădure. Mai bine zis prin boscheți, fiindcă vegetația chiar dacă este abundentă, este destul de pitică, fiind preponderent de foioase.




După traversarea unei zone în care ne sunt din nou testate abilitățile de echilibristică, o pantă acoperită cu rocă sfărâmată, mai facem o poză de grup, după care urmează încă o demonstrație de ”mersul piticului”.



O fereastră laterală înspre albia râului și una în tavan, cu  vedere la bolta cerului pe care câțiva nori încearcă să pună stăpânire, fragmentează tunelul în două. Pauză, poză. Stai pe loc, trec eu în față,  zâmbet, poză.











Hei, întoarceți- vă! Zâmbiți, suntem aproape de destinația finală.


După aproximativ o oră și jumătate, ieșim din ultimul tunel. Am ajuns la Podul Beiului. Încă o zi cu adevărat reușită.  Ne tragem puțin sufletul, nu că ar fi fost greu traseul, ci doar pentru că suntem pe drumuri de câteva zile. Este a patra zi de vacanță.  Cu 24 de ore în urmă admiram Cazanele Dunării de pe Platoul Ciucaru Mare. Ne hidratăm un pic după ce servim un covrigel, la măsuța special amenajată pentru călătorii ce s- au încumetat să ajungă aici.



Aici, ne aflăm la intersecția a trei trasee care mai de care mai frumoase.
                       


După ce treci podul ce traversează Beiul care se varsă în Nera ceva mai încolo, se formează două drumuri forestiere. La stânga un drum forestier ajunge la Campingul Valea Beiului situat chiar lângă păstrăvărie, iar în continuare se poate ajunge la alte două nestemate ale Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița, Ochiul Beiului și Cascada Beușnița. Nu este de neglijat nici Cascada La Văioaga, care este pe drumul până în camping, undeva pe stânga. Tot în acea direcție se poate ajunge la ruinele Cetății Ilidia scrie pe un alt indicator.


Un alt drum forestier ce o ia la dreapta ajunge la Cantonul Damian, locul în care se poate face un ultim popas înainte de a te aventura pe potecile din Cheile Nerei, până la Lacul Dracului, sau chiar mai mult, după ce ajungi în celălalt capăt al cheilor, în Șopotul Nou, să te întorci în Sasca Română, vizitând Cheile Șușarei și Sasca Montană.


Podul Beiului este considerat  ca fiind o poartă de intrare în Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița, la care se percepe și o taxă de vizitare. Aici se poate ajunge și cu mașina din Sasca Română, prin satul Potoc. Drumul este cam îngust, două mașini încap la limită, însă este superdrum.




Ne punem și noi la curent cu toate aceste informații, care ne vor fi de folos în zilele următoare, fiindcă planurile noastre sunt strâns legate de locul acesta. În mare, nu erau noutăți, fiindcă încinsesem netul când ne- am planificat vacanța. Voiam să văd cu ochii mei cum este drumul spre camping, dacă se poate merge cu mașina. 
Ne luăm la revedere de la Beiul care era destul de zgomotos, aveam noi impresia atunci, nici nu ne trecea prin cap cum urma să- l găsim a doua zi, 


după care facem stânga- mprejur, pun camera video în rucsac, îmi pregătesc Nikon- ul, și  ne întoarcem, pe unde- am venit, în Sasca Română.