Ultima Mocăneală- Covasna

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

<<<  Urmează firul jurnalului de călătorie 

           În iarna anului 2011 într- o excursie prin Maramureș am auzit pentru prima oară de Mocănița de pe Valea Vaserului. Anul acesta mi- a stârnit interesul un coleg de serviciu care ne povestea cum a petrecut el vacanța de vară în Maramureș și cât de încântat a fost de plimbarea lui cu Mocănița. Îl invidiam, cu toate că aveam planificat deja un superitinerariu de vacanță ce gravita în jurul Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița. Acum când am văzut prezentarea celor de la Aiurix Rider și după ce m- am mai documentat puțin, mi- am zis, n- o fi asta de pe Valea Zânelor ca cea de pe valea Vaserului, dar anul ăsta mă voi plimba cu Mocănița. 

Și uite- așa, am ajuns și la ultima parte a scurtei noastre călătorii, pe care o începem cu plimbarea noastră, pe înserat, pe ulițele satului Brădet,

am vrut neapărat să vedem Pensiunea Brădet unde am vrut să rezervăm inițial, însă nu s-a putut face rezervarea întrucât în acea seară era organizată o nuntă. Nu este departe de Beatrice, este chiar în marginea satului undeva pe coama unui deal. Peisaj de 5 stele cu arome tradiționale, ”prea frumos, prea ca la țară”. 

A doua zi dis- de- dimineață, după ce servim micul dejun mai mult decât copios, ne luăm la revedere de la gazde și ne continuăm drumul nostru către Covasna. Avem de ales între DJ 121A și DN 13E. Experiențele anterioare mă fac să aleg drumul marcat cu galben pe Google Earth, în locul celor albe, dar surpriză, toată teoria mea este dată peste cap. Ieșim din Întorsura Buzăului, care era în straie de sărbătoare, fiind gazda Festivalului Folcloric Ciobănașul cu ocazia sărbătoririi Zilelor Orașului. După 7 kilometri drumul asfaltat se bifurcă în două. Îl alegem pe cel ce urcă în stânga. După nici 100 de metri acesta se curmă brusc. Parcă era un deja vu. Același lucru l- am trăit cu doi ani în urmă când am plecat din Vatra Dornei către Durău și din greșeală am luat- o pe cel care trecea prin Bilbor. Atunci ne- am întors vreo 30 de kilometri. Oprim. Cobor din mașină, celălalt drum se vede și el șerpuind ceva mai jos, în vale, printre niște gospodării răzlețe. Nu arată nici acela mai bine. Însă al nostru pare că- l înghite pădurea. Până să mă reped la hartă, hop, apare din pădure un nenică pe un moped. Târ, târ, târ, târ, ”Bună ziua!” ,Bună ziua !” Îl zărisem de la distanță cum pe față i se așterne un zâmbet. Avea răspunsul deja pregătit: ”Păi cam așa- i tăt drumu' până- n Zagon! Da- i bun să știți.”  Măi, și- avea dreptate, aproape 8 kilometri până în Zagon, am tot șerpuit prin pădure, când sus, când jos pe niște serpentine de toată frumusețea, așa cum îmi plac mie. Păcat că nu am putut savura din plin peisajul, care este superb, din cauza optimismului meu pesimist:) Superdrum, știți vorba mea ”Mai bine un drum pietruit decât unul asfaltat cu gropi!” Ce m- a mirat, e că era foarte bine nivelat și plus de asta erau foarte multe semne indicatoare noi, semn că cineva se ocupă de el. Cum am intrat în Zagon, gata am trecut pe asfalt. Până- n Covasna drumul OK.

La ora 10 eram deja în centrul orașului, care era împânzit de zeci de corturi, tarabe, rulote, semn că Serbările Covasnei erau în plină desfășurare. Localnici și turiști laolaltă forfoteau pe aleile din Parcul Central printre tarabele pline de suveniruri, obiecte, haine, mâncăruri tradiționale, în timp ce comercianții nu mai pridideau cu așezatul mărfurilor pe rafturile improvizate în corturi. Dincolo de albia râului Covasna, printre vârfurile corturilor se văd siluetele hotelurilor renumite pentru bazele lor de tratament, proaspăt renovate, viu colorate.

Cu chiu cu vai, printre corturile albe, reușesc să identific unul din simbolurile orașului, Balta Dracului, un vulcan inofensiv. Acesta este o emanație de dioxid de carbon, folosită inițial pentru tratament, ce bolborosește prin apa minerală izvorâtă din adâncuri și prin pânza freatică. Ultima mare erupție a fost în 1984.

Dăm o tură pe aleile parcului, care erau ticsite chiar dacă era o oră destul de matinală și după ce ne facem un plan de bătaie pentru după- amiază, ne întoarcem la mașină, punem GPS- ul în funcție, și luăm direcția spre Stațiunea Covasna. Ne aștepta Mocănița. 15 minute ne- au fost de ajuns să ajungem în parcarea Spitalului Cardiologic Covasna, vizavi de hotelul Clermont. Acolo, vânzoleală mare. Unii așteptau în poarta spitalului, alții așteptau autobuzul să meargă în oraș, la serbarea orașului, niște lucrători montau bariere și trasau traseul pentru un concurs ce urma să aibă loc tot cu ocazia sărbătorii, și bineînțeles erau și cei ce așteptau Mocănița. Chiar îmi faceam griji la început, fiindcă am crezut că toți așteptau plimbarea cu trenulețul. Abia după ce au plecat vreo două autobuze mi- a mai venit sufletul la loc și mă relaxez imortalizând în câteva poze cele două locomotive cu abur expuse și locomotiva diesel care trage de obicei trenulețul. De știut, locomotiva cu abur o aduc numai cu ocazia Serbărilor Covasnei, în săptămâna de Paști și de Nedeie. 

Mai era o problemă, mai aveam de așteptat vreo oră după cum ne spusese mecanicul de pe  celebra locomotivă. Dacă- i pe- așa, atunci intrăm la recepția hotelului Bradul, în speranța că vom găsi de închiriat o cameră. Full. 

La Clermont nu avem curajul. Ne întoarcem, în stație. Între timp se pusese în mișcare trenulețul, iar doritorii de plimbare se înmulțiseră. Iarăși panică, panică ... Nimeni nu voia să rateze prima cursă. Următoarea era după o oră. După ce ne- am urcat în micile vagoane, care mai de care vrând să ocupe un loc mai acătării, organizatorii, în cazul de față mecanicul locomotivei, hotărăște să mai atașeze încă un vagon la garnitura inițială, așa că invită un grup ce părea a fi organizat să coboare. Aceștia pornesc în șir indian urmând calea ferată îngustă din spatele trenulețului și dispar rând pe rând după o curbă. Eee, așa mai da. Locuri la discreție. Până să se urnească garnitura din loc, las geanta foto pe locul pe care l- am ales și cobor să fac multe, multe poze.

În cele din urmă unul din mecanicii de pe locomotivă atribuindu- și funcția de naș, începu să taie bilete. Toată lumea era pusă pe șotii. Unul făcea haz de necaz că nu reușea să stea pe băncuța mult prea mică pentru el, alții își făceau probleme, dacă li se face rău din cauza vitezei, altul se îngrijora să nu rămână fără șapcă.... La un moment dat un șuierat prelung acoperă tot vacarmul provocat de turiștii nerăbdători să pornească în ”plimbarea vieții lor”. Șinele bătrâne se tânguie sub greutatea garniturii care se urnește destul de greoi din loc, ... în direcția opusă? Parcă voia să- și ia avânt. De fapt, uitasem, mai avea să ia încă un vagon, cel cu grupul organizat.

Și uite- așa, în cele din urmă, mai bătrânește, pornim la drum. Trecem din nou prin fața hotelului Clermont, pe care- l lăsăm în stânga noastră. În dreapta, învăluiți într- o perdea de fum și abur lăsată în urmă de bătrâna locomotivă, câțiva oameni ne fac din mână. Șuieratul strident al locomotivei încearcă, în zadar, să mai acopere din scrâșnetele, scârțielile, trosnelile și zăngănelile care îți crează impresia că acum se destramă garnitura. Rotocoale de fum negru, laolaltă cu fuioarele albicioase de abur se destramă rând pe rând, dezvăluindu- ne puțin câte puțin din panglica cenușie a șoselei ce ne însoțește o bună bucată din drum și ne desparte pe dreapta de Campingul Valea Zânelor.

4 kilometri, atât are traseul de cale ferată repus în funcție. Norocul nostru este că trenulețul merge atât de încet, încât poți savura pe îndelete peisajul. Aveți grijă ca la întoarcere să luați loc pe partea opusă. Pe partea aceasta, niște alei ce se strecoară prin pădure te îmbie parcă să te dai jos din trenuleț și să o iei pe jos. Hodoronc tronc, scârț, trosc, poc și în cele din urmă ajungem la capătul liniei. Aici se pare a fi triajul, unde câteva vagoane ”obosite”, zac abandonate pe niște linii de rezervă, ce abia se disting din bălăriile înalte ce parcă vor să le înghită laolaltă.

Dezolant, ăsta- i cuvântul care mi- a trecut prin minte când am coborât din tren.

Povestea mocăniței Covasna- Comandău începe în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea, pe vremea când în zonă erau păduri cât vedeai cu ochii. Rând pe rând, buștenii ajungeau la fabrica de cherestea de la Comandău, după care, cheresteaua trebuia să ajungă la Covasna. Între 1889 și 1891, s- a construit calea ferată cu ecartament îngust ce traversează de- a dreptul versantul, legând astfel cele două localități. Tot în această perioadă se realizează și ”Planul Înclinat”, o minune a tehnicii și a ingeniozității, ce avea să scadă drastic costurile la transportul lemnului, prin folosirea unei legi a fizicii, legea gravitației. Din cei 32 de kilometri cât avea linia, s- au întreținut doar cei 4 km din Covasna și am înțeles că și în Comandău ar fi vreo 8 km pe care circulă o mocăniță doar de zilele Comandăului (primul weekend din luna august). În 1995, după mai bine de un secol de la construirea acestui ansamblu tehnic, o furtună puternică doboară aproape toți arborii de pe versantul pe care se întindea, de parcă natura își revendica drepturile. Doi ani mai târziu, cabina de comandă a stației din vârf, cade pradă unui puternic incendiu, iar în 1999, pe fondul diminuării drastice a fondului forestier, se hotărăște închiderea acestui tronson și trecerea Planului Înclinat în conservare la un loc cu cei 32 km de cale ferată forestieră și cu materialul rulant rămas în zonă. Abia în 2005 autoritățile locale trag un semnal de alarmă în privința stării precare în care se află acest ansamblu. În 2006 Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național Covasna a solicitat exproprierea proprietarilor pentru trecerea acetui monument în patrimoniul statului. Cum în justiția română, „încurcate- i mai sunt căile”, totul merge ca pe ”roate pătrate”, neajungându- se la un consens între statul român și proprietari, această bijuterie inginerească își pierde din ce în ce mai mult din strălucire. Și uite așa, pădurea se răzbună pe om, ajutată și de hoții de fier vechi, înghițind încetul cu încetul această creație care se pare că era unică în lume. Nu peste mulți ani, nici nu vom mai ști pe unde era, fiindcă nici acum nu mai vezi mare lucru, un macaz ruginit, două șine de cale ferată contorsionate ce pare că înainte vreme traversau albia râului, și împărțeau în două pădurea de pe versant și ruinele cabinei de comandă a stației de la bază.

Noroc cu niște tineri, ce coordonau niște jocuri pentru copiii ce făceau parte din grupul organizat, că ne- au mai îndulcit și nouă, puțin, gândurile, mai ales după o istorisire, de pe vremea când aici se lucra intensiv, depănată de un domn trecut de 50 de ani. În așteptarea semnalului de îmbarcare, cât timp se schimba locomotiva la capătul celălalt al garniturii, nu pierdem timpul și profităm din plin de peisaj.

Ei, acum e acum, urmează o demonstrație de măiestrie a mecanicilor de locomotivă: mersul cu spatele, care mi- a dat peste cap planul. Voiam să cobor din mers și să filmez trenulețul în mișcare, dar cu spatele? Bleah! M- am ales doar cu schimbarea locului pe partea opusă celei pe care venisem. Ba chiar sunt mulțumit de filmuleț.

Nu m- am uitat la ceas când am coborât din trenuleț, dar cred că ne- am încadrat în cele 40 de minute, după spusele mecanicului. Ne scuturăm cu grijă de funinginea neagră ce se așezase pe noi, mulțumiți că nu ne- am stricat nici o haină și ne îndreptăm către mașină. Mă orientasem de acasă la vreo câteva spații de cazare, dar prima care ne- a ieșit în cale a fost Pensiunea Colț de Rai, la care am ajuns îndrumați de un semn indicator aflat chiar în apropierea centrului orașului  aflat în plină sărbătoare. Cu inima puțin îndoită părăsim drumul asfaltat urmând alt indicator și ne avântăm pe un drum vai de mama lui, plin de praf, nici măcar pietruit. De o parte și de alta case care mai de care, vile, pensiuni, dar nu mergem prea mult, vreo 100 de metri și o găsim. La cum arăta din exterior, chiar mi-ar fi părut rău să nu ne fi cazat acolo. Cu o voce caldă, cu accentul specific zonei, o doamnă ne prezintă o cameră dublă, spațioasă. Prețul mi s- a părut OK. Ne înțelegem și pentru un pat suplimentar și nici nu știu când am parcat mașina în curte, am urcat bagajele în cameră și tuleo spre centru să mâncăm și noi ceva. Eram pentru a treia oară într- o zonă cu populație predominant maghiară, după Tușnad și Sovata. Tot pentru a treia oară am spulberat mitul acela care spune că ungurii se poartă urât cu turiștii români. Nu intru în amănunte, însă de data aceasta, chiar m- au fascinat. Niște oameni frumoși la suflet și la port, asta am văzut eu. Și nu numai.

Ne potolim foamea la terasa hotelului Turist, cu un gulaș secuiesc pe care îl stingem cu o bere, după care luăm la pas toate tarabele care te încântau cu fel de fel de lucruri. Ne îndulcim cu un colac secuiesc și cu o limonadă cu ghimbir apoi ne întoarcem la pensiune pentru a ne face siesta. Ne ajunsese oboseala. Spre seară, ne- am reîntors în centrul Covasnei, unde ne- am desfătat din nou papilele gustative cu una, alta. Se întunecase bine când am ajuns la pensiune, eu cel puțin, extrem de satisfăcut de această minivacanță, pe care chiar nu o aveam în plan. Vinovați sunt cei de la Aiurix Rider, îi mai țineți minte, nu?
Imagini din balconul camerei de la pensiunea Colț de Rai, oarecum își merită numele. 

Cascada Urlătoarele- Vama Buzăului

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Avantaj turistul! Ăsta este gândul ce- mi trece prin minte. Întrebarea mea este: Câți știu de aceste locuri minunate ce se află la limita județului Brașov către Covasna? Când spui Brașov, spui Tâmpa, Biserica Neagră, Piața Sfatului,  spui Poiana Brașov, Bran, Râșnov, Predeal, ba chiar unii au tendința să spună și Sinaia. Spre satisfacția mea, anul acesta am intrat în rândul celor care știu mult mai multe despre județul Brașov. Am descoperit Hărmanul, Prejmerul, Rezervația Valea Zimbrilor de la Vama Buzăului și nu în cele din urmă Cascada Urlătoarele.

Este trecut de ora prânzului, noroc cu clătitele și gogoșile mămăiței de la Valea Zimbrilor, că ne- am mai potolit foamea puțin. Cu speranța că vom găsi totuși un loc unde să servim ceva, fiindcă trecuse ceva timp de când am plecat de acasă, ieșim din nou în DJ103A și ne continuăm drumul spre următorul obiectiv. Lăsăm în urmă rezervația de zimbri, și imediat, tot pe partea stângă ne atrage atenția o pășune, împrejmuită cu un gard de sârmă, de zici că ai ajuns în ”Zona 51” a României. Un deal împădurit ce delimitează pășunea și crează o linie a orizontului șerpuită sporește misterul celor câteva sculpturi metalice ce creează impresia că ar fi niște obiecte căzute de undeva dintr- o altă galaxie. 

Urmăm firul șerpuit al șoselei străjuite de gospodăriile din localitatea Vama Buzăului. Nu de puține ori ai impresia că drumul este înghițit de dealurile împădurite ce împresoară satul. Cu toate că de- a lungul drumului sunt multe spații de cazare, nu am găsit nicăieri să mâncăm și noi ceva. La ultima locație ce părea chiar elegantă, am uitat cum îi spunea, era organizată o petrecere ceva, o nuntă. Ca reper puteți lua pe dealul de pe partea opusă, pe stânga cum mergi, cimitirul și ruinele unei biserici.

La un moment DJ103A face o curbă la dreapta, dar noi îl părăsim și ținem înainte pe drumul pietruit ce pare că se pierde în pădurea ce se află în spatele caselor. După nici 200 de metri traversăm un pod și nu mai durează mult până când  vedem primele mașini trase pe dreapta drumului forestier. Lăsăm și noi mașina, și fiindcă nu știam exact cu ce aveam de- a face, nu am luat cu noi decât aparatul foto și camera video. Bineînțeles, după cum am remarcat și în alte cazuri, românul este în stare să intre cu mașina și în biserică. De- a lungul drumului urma să găsim mult mai multe mașini. Luăm la pas drumul forestier ce ne invită spre inima pădurii, într- adevăr destul de bun și pentru mașinile de oraș, nu- ți trebuie 4x4. Paralel cu drumul, la vreo 5 metri de el, firul șerpuit al Buzăului ce- și are izvoarele cam 10 km în amonte, se avântă destul de sprinten în lunga lui călătorie către Dunăre, delimitând pajiștea pe care sunt amenajate mai multe mese cu băncuțe din lemn de pădurea ce îmbracă un versant al munților Ciucaș, dacă nu mă înșel. 

Susurul apei devine din ce în ce mai acut, vrând parcă să ne înștiințeze că după cortina formată de următorul pâlc de copaci vom avea parte de unul din cele mai frumoase spectacole din viața unui om. 

Imaginea unei creaturi mitologice se înfiripă din amalgamul format din luminile și umbrele ce îmbracă, laolată cu perdeaua străvezie a nenumăratelor șuvoaie de apă, piatra brun- roșiatică a versantului. Câțiva tineri mai curajoși, nouă nu ne- a lipsit curajul cât ne- a lipsit timpul și mai ales că venisem total nepregătiți (nemâncați și obosiți de pe drum), cățărați pe coama acestei năluci făceau poze sporindu- mi imaginația debordantă. Privirile iscoditoare ale acestei creaturi ne însoțesc  de- a lungul drumului până la prima cotitură.

Chiar mă roade invidia, cât de norocoși sunt oamenii ăștia. În continuare, am descoperit o zonă amenajată cu numeroase locuri de picnic pentru turiști, aceștia putând să savureze în liniște spectacolul natural al ”urlătoarelor”. Ne petrecem în continuare pașii pe pajiștea de pe malul sinuos al firului zgomotos al Buzăului admirând micile căderi de apă și podețele din trunchiuri de copaci construite peste el.

Ajungem la o intersecție de drumuri, unul ce vine din stânga, însoțit de firul apei, iar celălat ce ține drept și pătrunde înspre inima pădurii. Noroc cu doi tineri ce veneau din stânga pe care i- am întrebat unde duce acel drum, fiindcă noi eram deja pe picior de întoarcere. Căci de nu, pierdeam partea a doua a show- ului. Am înaintat încă vreo 100 de metri pe acel drum până ce, abia atunci, am realizat că susurul apei căpăta din nou alte tonalități, după ce în ultima perioadă se mai liniștise. În zare se distinge clar încă un podeț ce traversează apele ceva mai tumultuoase ale micului Buzău. În timp ce ne străduiam să pășim printre firișoarele de apă rătăcite ce căutau să pună stăpânire pe drumul nostru atenția ne- a fost captată în totalitate de tabloul ce era dezvelit încetul cu încetul în fața ochilor noștri. O priveliște care îți taie răsuflarea. Ce foame, ce oboseală? 

Șuvoaiele de ape ce izvorăsc din pântecul masivului îmbracă calcarele din munte cu o mantie străvezie prăvălindu- se tumultuos printre stâncile camuflate sub covorul galben- verzui de mușchi.

Glasurile cristaline ale izvoarelor ce se varsă în râul ce trece pe la baza muntelui se contopesc într- un cor aflat sub strașnica baghetă a unei muze nevăzute ce sălășluiește pe acele meleaguri. Sunetul cadențat contribuie din plin la reușita acestui spectacol din sălbăticie, bineînțeles, făcând excepție de amprentele pe care le lasă specia umană, acea conductă pe care curgea un debit destul de mare de apă și de pachetele cu cărămizi de BCA ce se vedeau ceva mai sus pe munte. 
Semn că zona este în continuă transformare. Impresionant peisajul, un adevărat colț de rai, sper să nu se exagereze. Omul este precum un car, acea insectă care trăiește în lemn și se hrănește cu acesta. Deja am văzut locuri pe pământ unde s- a făcut grătar și nu s- a lăsat curat. 

Am zăbovit destul aici, mai ales că la întoarcere am realizat că năluca mea își săvârșise rolul. Alte lumini alte umbre, altă fotografie.

Da, o altă zi minunată în care am adunat amintiri de neuitat. De aici ne îndreptăm spre Pensiunea Beatrice, din Brădet. Ne întoarcem pe DJ103A până în DN10, nu o luăm spre Întorsura Buzăului, ci ne întoarcem spre Prejmer cam 1 km, după care urmând indicatorul, intrăm la dreapta, pe unul din drumurile din sat. 

Ce pot spune? Aici, pe lângă peisajul extraordinar, am găsit un pat cald, o masă caldă, o palincă din partea casei. Chiar dacă toate aceste servicii ne- au fost oferite cu o oarecare stângăcie din partea gazdelor, am apreciat căldura și implicarea acestora pentru ca oaspeții să se simtă bine. De felul meu, întotdeauna am corelat serviciile cu prețul. 

Per total, un câștig mai ales că am avut parte de niște cadre minunate.