vineri, 23 octombrie 2015

Peștera Muierilor, Baia de Fier

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Planurile noastre din aceste ultime trei zile de vacanță sunt în mare parte o reeditare a vacanței de vară din 2008. Atunci ne- am stabilit cartierul general în Călimănești- Căciulata, cu gândul că poate mai și reparăm câte ceva, că deh, are ditamai baza de tratament, însă ne- am schimbat rapid planurile de refacere, de cum am trecut pragul acesteia. Nu intrăm în amănunte. În acea vară, pe lângă obiectivele principale din imediata apropiere, am punctat o excursie pe Transfăgărășan, un traseu pe parcursul căruia am vizitat mai multe obiective, cum ar fi Palatul Brukenthal din Avrig, Casa Memorială a lui Badea Cârțan din Cârțișoara, lacul de acumulare de la Vidraru, mănăstirea de la Curtea de Argeș și încă una cu un traseu cu o tentă mai religioasă în care pe lângă o serie de mănăstiri din județul Vâlcea, Hurezu, Govora, Bistrița, Dintr- un Lemn, Polovragi am vizitat și Peștera Muierilor din Baia de Fier. Aceasta din urmă face și subiectul acestei postări. De data aceasta venim dinspre Târgu Jiu pe DN 67. După aproximativ 30 km lăsăm pe partea stângă DN 67C, renumita ”Transalpina”, contracandidata ”Transfăgărășanului” la titlul de cea mai frumoasă șosea din țară. Inițial în prim planul vacanței noastre din această vară era o plimbare prin ținutul norilor pe această șosea, însă datorită faptului că în acel moment era oprită circulația între Rânca și Obârșia Lotrului, a trebuit să ne schimbăm complet traseul. Continuăm pe DN 67 încă 12,5 km după care ne abatem pe DJ 675C, urmând indicatorul ce ne îndrumă spre Peștera Muierii. După nici două minute de slalom printre livezi, pășuni și câteva pâlcuri de copaci, probabil rămășițe ale vreunei păduri, ajungem la intrarea în Baia de Fier. Pensiunea Viitorul ( chiar nu înțeleg de ce ”viitorul”, probabil datorită faptului că aici se organizează mese festive, nunți și alte alea alea care reprezintă un început?) marchează începutul zonei turistice. De aici se clarifică lucrurile.  Nici urmă de case, însă în zare se văd culmile împădurite ale munților ce adăpostesc unele din cele mai prețioase podoabe ale Olteniei. După nici un minut, parcelele cultivate cu porumb, pășuni sau livezi, ce flanchează asfaltul impecabil al șoselei fac loc primelor gospodării ale comunei, mai rare la început, după care, în dreapta, drumul județean începe să se ramifice în mai multe artere. Noi nu ne abatem de la DJ 675C și traversăm Baia de Fier până la intersecția acestuia cu DJ 665, drum care se intersectează la rândul lui, mai spre vest, cu Transalpina (care poate fi o altă alternativă de a ajunge în Baia de Fier). Aici nu trebuie să te pierzi cu firea, fiindcă nu știu dacă ai să observi vreun semn indicator, fiind o intersecție destul de aglomerată. O ții tot înainte. Oricât de sinuos este drumul, peisajul începe să se mai degajeze, pe dreapta munte, în față munte. Într- un târziu, în zare, culmea împădurită a muntelui se separă în două. Se disting pereții verticali de stâncă ai Cheilor Galbenului, prin care va trece și drumul nostru. Din 2008 nu îmi aduceam aminte mare lucru referitor la zonă, așa- i când ai șofer :) La un moment dat, în dreapta, o parcare destul de generoasă, iar în fața noastră una din operele de artă ale râului Galben, care a reușit, de- a lungul vremurilor, să- și croiască o cale largă în versanții munților Parâng. Lăsăm mașina și dăm să trecem podețul ce traversează albia plină de pietre mari prin care șerpuiește zgomotos Galbenul.


Am eu, așa, o presimțire că nu aici trebuia să fim. Atunci mi- am adus aminte că trebuia să fie o cărare cu niște trepte ce urcă până la intrarea în peșteră. Câteva semne indicatoare care erau chiar pe podeț îmi întăresc convingerea. Așa că facem stânga împrejur, și în același timp încercăm să ieșim dintr- o dilemă. Mergem cu mașina până la intrarea în peșteră și după aceea ne întoarcem pe jos să o recuperăm, sau mergem pe jos până la intrarea în peșteră și vom ieși după aceea, exact la mașină? Mai târziu urma să aflăm că am ales varianta cea mai proastă. Ne- am urcat în mașină, și cât ai zice ”mămăligă cu pește și usturoi” am ajuns în capătul celălalt al Cheilor Galbenului. Traversăm pe celălalt mal al râului, pe un podeț, și ajungem într- o altă parcare, mai mare decât prima, în care aveai unde să lași mașina la umbră.  Mai este un sfert de ceas până la ora 11. Un miros irezistibil de mici la grătar te îmbie să treci pragul terasei de la marginea tăpșanului verde ce se întinde la baza muntelui. Rezistăm tentației, nu că nu ne era foame, ci doar pentru faptul că aflasem că orele de intrare în peșteră erau la fix, așa că urmăm și noi cordonul de oameni ce urcau pe scara ce duce în serpentine largi, preț de vreo zece minute, până la gura peșterii.


Aruncăm o privire înapoi, spre acest tablou minunat ce are în fundal celălalt versant  al Cheilor, la modelarea căruia au contribuit și exploatările miniere, de- a lungul vremii.



Și Peștera Muierilor, este tot o creație a râului Galben, care a săpat de- a lungul a milioane și milioane de ani în pereții calcaroși ai munților Parâng lăsând numeroase urme de eroziune și guri de peșteră, iar acum se lăfăie în Cheile ce- i poartă numele. Situată la o înălțime de aproximativ 45 de metri pe versant, Peștera Muierilor este cea mai reprezentativă cavitate carstică din aceste chei. Descoperită și cercetată încă din secolul al XIX-lea, din 1963, an în care a avut privilegiul să fie prima peșteră electrificată din România, devine piesa de rezistență a turismului speologic atrăgând foarte mulți vizitatori.
În prezent din cei aproximativ șapte kilometri cât însumează galeriile (situate pe patru nivele), numai 940 de metri sunt puși la dispoziția turiștilor. Acest traseu este parcurs sub stricta supraveghere a unui ghid, care acordă turiștilor o serie de informații despre peșteră. O lecție de istorie împănată cu informații despre speologie ce durează aproximativ 45 de minute.


Traseul este împărțit în mai multe sectoare, care, din motive lesne de înțeles sunt iluminate pe rând astfel încât nici un turist nu poate să rămână nesupravegheat. Restul galeriilor sunt declarate rezervație și sunt explorate doar de speologi.
În legătură cu această peșteră circulă mai multe legende din care a rezultat și numele acesteia, Peștera Muierii (Muierilor).  Având numeroase posibilități de intrare și ieșire, cunoscute în mod evident de localnici, se pare că aceasta a servit de adăpost, în vreme de război, femeilor, copiilor și bătrânilor din zonă, în timp ce bărbații luptau cu dușmanii ce încercau să- i cotropească. O altă legendă spune că în peșteră a existat un altar închinat unui zeu al fertilității, care vindeca femeile de infertilitate. Una peste alta, peștera a fost  folosită din cele mai vechi timpuri, dovadă stă descoperirea unui adevărat cimitir constituit din osemintele ale mai multor specii de animale. Pe lângă cele 182 de schelete complete și perfect pietrificate de urși din Galeria Urșilor, s- au mai identificat și resturi de oseminte de lei, hiene, vulpi, lupi, capre sălbatice și mistreți. Un astfel de schelet de urs al cavernelor, Ursus Speleaeus, este reconstituit și amplasat pe traseul de vizitare.


În Sala Musteriană au fost descoperite mai multe obiecte aparținând unor culturi datate cu mult înaintea erei noastre, dar și multe de date mai recente, din cultura dacică. În anul 1952 în peșteră au fost descoperite șase oase umane și un craniu de femeie care au fost datate ca provenind de acum 30000 de ani. În prezent, în afara turiștilor ce se perindă prin galeriile răcoroase și umede cu o temperatură constantă de aproximativ nouă grade celsius, peștera oferă adăpost unei colonii de lilieci ce hibernează prin anumite cotloane ferite de ochii vizitatorilor, mai ales că aleile de vizitare, adevărate trotuare betonate, pe alocuri săpate în stâncă, sunt clar definite, turistul neavând voie să se abată de la traseu.


Pentru ”pantofari” un sfat: fiind destul de răcoare este neapărat nevoie de un articol vestimentar suplimentar față de exterior, o geacă sau un pulover, ceva, și bineînțeles este nevoie de o încălțăminte cu talpă aderentă, chiar bocanci datorită multiplelor sectoare de drum alunecoase datorită umezelii ce se infiltrează prin pereții peșterii, mai ales în perioadele ploioase. Sunt porțiuni în care apa băltește chiar pe alee.



A, și încă ceva, vă aduceți aminte de orele de sport de la școală, când făceați ”mersul piticului”? Dacă atunci nu reușeați să- l faceți, atunci așteptați- vă partenerii de excursie afară! Sunt câteva porțiuni în care plafonul peșterii este destul de jos, chiar la mai puțin de un metru. Pe burtă nici nu se pune problema să o luați fiind ud pe jos, iar să te întorci din drum nici atât. În permanență în spate se stinge lumina și nu se întoarce nimeni cu tine.


Amenajările, modeste de altfel. Cu excepția a unor etichete mai noi, și parcă a scheletului de urs care nu stătea în picioare pe atunci, nu am remarcat nici o schimbare din 2008, aleile sunt delimitate de aceeași stâlpi legați între ei de diferite cabluri sau sârme. Nimic din toate astea nu știrbesc din frumusețea acestei creații ale naturii. Lăudabilă este iluminarea galeriilor, ce pune în valoare adevăratele opere de artă întruchipate de formele create de- a lungul veacurilor prin precipitarea calcitei. Un adevărat dar al naturii. O înșiruire de adevărate galerii de artă în care sunt expuse lucrări neprețuite inventariate după denumiri care mai de care mai interesante, în funcție de imaginația specialiștilor ce au cercetat de- a lungul timpului această peșteră, și pe care, noi, turiștii avem ocazia să le admirăm, și în același timp, obligația să le ocrotim. Astfel, stalactitele și stalagmitele mai reprezentative sunt semnalizate cu plăci pe care sunt trecute numele lor de botez: Orga Mare, Altarul, Moș Crăciun, Turcul, Cadâna, Amvonul, Candelabrul, Domul, și altele.
A, și la capătul treptelor, la intrarea în peșteră, la fel de modest. Cu un aspect ce mă duce cu gândul la șopronul în care bunicul meu ținea animalele, locul în care aștepți să- ți vină rândul să intri, nici nu se compară cu cel de la Peștera Urșilor din Apuseni.
Trecem peste acest impediment, așa cum face de obicei turistul român, fără să sancționeze în vreun fel pe cei răspunzători de serviciile acordate, și ne bucurăm din plin de ceea ce urmează dincolo de ușa de acces în peșteră, nu înainte de a primi un mic instructaj din partea ghidului ce urma să ne însoțească în periplul nostru prin măruntaiele Parângului. Același ghid care a fost și în urmă cu șase ani, de altfel un personaj carismatic ce te face să treci cu vederea minusurile menționate mai sus, de care îmi aminteam ori de câte ori intram într- un obiectiv turistic în care se percepea taxă foto sau video. Facem o mică paranteză: în vara lui 2008, ajungem la casa de bilete de la Peștera Muierii, achităm taxa de intrare, 2 adulți și un copil, dar nu și vreo taxă foto sau video. ”Dar ce, eu sunt mai prost? Nu vezi câți au aparatele în gât, și până la mine nu am auzit nici unul să plătească.” Zis și făcut! De cum am intrat în peșteră, blitz- uri peste blitz- uri. Ce- mi zic?, iar. ”Dă- i bătaie!” La un moment dat când ajungem la scheletul de urs, după ce ne spune încă o istorisire despre peșteră, ghidul cu glasul lui pătrunzător spune: ”Și acum vă rog, trei taxe foto, video, aici, aici și aici, indicând cu degetul arătător într- un mod aleator înspre grupul de turiști. Deodată am simțit cum peștera a devenit neîncăpătoare. Cu toate că, măcar atunci când acesta ne oprea să ne mai spună câte o poveste, mă opream din fotografiat și filmat, deoarece comiteam două infracțiuni în același timp, simțeam cum se prăbușește peste mine tavanul. ”Nici nu mai ies din peșteră, mă ascund pe- aici pe undeva!” Mă și vedeam fixat de zecile de priviri ale celorlalți. Însă spre surprinderea mea, s- au dat în față trei taxe foto- video. ”Din acest moment cei care mai fac poze și nu au taxa plătită, vor suporta consecințele”, spune răspicat ghidul. Bineînțeles că și- a dat seama că erau mulți care nu plătiseră. Și uite- așa din acel moment nu am mai intrat niciodată în vreun obiectiv turistic să fac poze sau să filmez, fără să plătesc taxă. Așa că acum flash după flash, fără nici un stres.
După cum spuneam, o adevărată galerie de artă. Mai întâi intrăm în zona Bazinelor Mici,



după care urmează Sala Altarului, unde atracția sălii este Domul Mic, o stalagmită spectaculoasă cu o formă de cupolă gotică.



Pe măsură ce înaintăm, galeria principală devine din ce în ce mai frumoasă, cu multe stalactite și stalagmite.









Ajungem la scheletul de urs,


după care, mergem mai departe admirând în continuare toate acele formațiuni alcătuite din coloane, țurțuri, stalactite sau stalagmite ce s- au format de- a lungul veacurilor, întruchipând fel de fel de personaje sau de entități care mai de care mai ciudate. Am trecut pe lângă Bazinele Mari, care se spune că la fel ca și Bazinele Mici, uneori sunt pline cu apă. O cascadă împietrită așteaptă răbdătoare parcă, trecerea a zece ani să mai adauge un centimetru la înălțimea sa.



Foarte spectaculoasă este Sala Turcului. Aici îți creează impresia că ai pătruns pe un tărâm de basm în care personajele nu vor să își dezvăluie prezența rămânând împietrite până la stingerea luminii, urmărindu- ne în același timp fiecare mișcare, după care revin la viață.  Turcul,  Cadâna, ceva mai încolo Moș Crăciun și fratele mai mare al Domului Mic, Domul Mare, fac deliciul turiștilor care nu se mai opresc din pozat decât atunci când ghidul îi împinge pur și simplu în sectorul următor.








Mai departe, pe un sector în care plafonul este la nici un metru de la podea, ne sunt puse la încercare abilități demult uitate, cum ar fi ”mersul piticului” . Dacă nu dai cu capul, îți agăți rucsacul sau și mai rău vezi că- ți târâi pe jos aparatul de fotografiat. Aventură, ce mai!






Noi suntem când în fața grupului, când în urma lui, că trebuie să facem și poze. Aici suntem în așteptarea ghidului să aprindă lumina în Sala cu Guano unde găsești dovada vie că peștera este populată cu lilieci, chit că aceștia nu se lasă văzuți așa cu una cu două.




Urmează Sala Bolților, după care nu ne mai rămân decât doar câțiva metri până la ieșirea din partea de sud a peșterii.







După ce ne luăm la revedere de la ghidul șugubăț, care se lăuda că este singurul bărbat care de 25 de ani se întoarce la muierile din peșteră, făcând cale întoarsă către intrarea din partea de nord, ieșim și noi din peșteră. Ieșirea dă într- o potecă ce coboară prin pădure până la malul râului. De sus de aici, se poate vedea în toată splendoarea lui versantul de est al Cheilor Galbenului, unde se află înscris , cu pietre, numele localității, Baia de Fier.



Cât timp a durat vizita noastră în peșteră, afară, norii se cam îngrămădiseră pe cerul care, cu nici o oră înainte strălucea soarele. Coborâm, relativ repede și destul de ușor, treptele ce ne duc la baza versantului vestic al cheilor, unde speram că o să ne potolim și foamea cu ceva, fiindcă de acum se cam apropia ora prânzului. După cum spuneam la început, de aici începea dezamăgirea noastră referitoare la alegerea proastă pe care o făcusem, cu privire la locul unde trebuia să lăsăm mașina. Pe lângă faptul că nu am găsit decât niște chips- uri, de mâncare, față de intrarea în peșteră unde te dădeau pe spate mirosurile de la acea terasă, colac peste pupăză, mai începuseră și norii să se stoarcă. Ajunși la șosea, am fost nevoiți să traversăm în fugă Cheile Galbenului, făcând slalom printre picăturile de ploaie, fără să putem să le admirăm pe îndelete. Cel mai impresionant este versantul vestic a cărui înățime este de circa 150 de metri.


Cât despre frumusețe, nici cu celălalt nu îmi e rușine. Acest lucru îi atrage nu numai pe turiștii în căutare de frumos, ci și pe alpiniștii care sunt atrași, la rândul lor, de traseele de cățărare de pe ambii versanți.


De altfel după cum spuneam cheile nu sunt foarte lungi. Aproximativ un kilometru, pe care l- am făcut în mai puțin de zece minute. De unde era să știm noi că o să ne întâmpine ploaia la ieșirea din peșteră. Cu toate acestea, a fost o reală bucurie să revăd aceste locuri minunate.
Ne continuăm drumul către Polovragi.





joi, 15 octombrie 2015

Târgu Jiu- din nou

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

După ceva mai mult de jumătate de oră ajungem la hotel Gorjul, Târgu Jiu, unde suntem întâmpinați de un soare destul de arzător pentru acea oră. Ploaia rămăsese în urmă, undeva la Tismana, fiindcă pe drum nu ne- a urmărit nici un nor. Chiar ne bucuram că vremea este de partea noastră. Ducem bagajele în cameră, ne împrospătăm puțin ținutele și .....Buuum, Trosc ....și încă o dată Buuum!  Se părea că eram victimele unei farse. Ce să vezi? Mai pleacă dacă poți! Afară s- a dezlănțuit potopul, tuna și fulgera de parcă era sfârșitul lumii. Niște stropi mari de ploaie au udat instantaneu perdeaua de la fereastra care era deschisă. Râdeam că am fost urmăriți. Nu ne mai rămânea decât să profităm și să ne întindem un pic oasele, și eventual să mai vedem și noi niște știri, căci de opt zile de când am plecat de acasă numai știam nimic ce se întâmplă în lume. Mai mult zgomotul, căci a fost o ploaie d- aia de vară, repezită. Că nu a durat decât vreo oră și jumătate, și cerul se însenină, dacă se mai putea spune asta, căci de- acum era trecut de ora șapte seara. Nu atât de convingător, însă măcar se oprise ploaia. Așa că am și zbughit- o pe ușă să ne ducem la bun sfârșit misiunea. Mai întâi să mâncăm ceva, fiindcă de la Tismana trecuse ceva timp, după care să mergem la Coloana Infinitului.
Dar cum hotelul este atât de aproape de Parcul Municipal  în care sunt expuse Poarta Sărutului și Masa Tăcerii ale maestrului Constantin Brâncuși, am schimbat puțin planul și am profitat de acea lumină caldă de amurg și ne- am preumblat pașii pe aleile ce parcă mai ieri fusesem, chiar dacă au trecut trei ani de atunci. Câțiva nori răzleți, rămași în urma turmei turbate ce se abătuse asupra orașului cu câteva zeci de minute în urmă, se scutură de ultimele picături de ploaie.


Nu ne lăsăm intimidați, de altfel nici nu ne puteam da seama dacă mai ploua sau doar se scurgeau picăturile de apă de pe coroanele copacilor care formează un adevărat coridor verde, la capătul căruia câteva trepte te invită pe scena pe care tronează Masa Tăcerii. Pășim dincolo de Poarta Sărutului. 5,13 metri înălțime și 5,45 metri lungime, cu niște stâlpi cu latura de 1,69 metri. Verticalitatea, greutatea și densitatea rocii de culoare alb- gălbuie, cu nuanțe roșcate pe alocuri, și lumina de amurg de la capătul tunelului îți creează impresia că ai trecut printr- un portal și ai pătruns într- o sală de așteptare, Aleea Scaunelor, de- a lungul căreia, de- o parte și de alta sunt înșiruite câte trei scaune sub formă de clepsidră (ce par a simboliza trecerea timpului) cu fața pătrată, la capătul căreia găsești împlinirea, desăvârșirea, ... Primești viață, treci de la copilărie la adolescență, te maturizezi, iubești, dai sens vieții dând viață, te bucuri de toate împlinirile dar și suferi în același timp la necaz, după care ...


Este Poarta Porților. De ce este numită Poarta Sărutului, datorită simbolului sărutului ce a fost pecetluit în blocurile de travertin ce alcătuiesc stâlpii acestui Arc de Triumf. Motiv pentru care, majoritatea tinerilor din Târgu Jiu, ce- și unesc destinele, țin să facă primul pas în viață și să- și imortalizeze acele clipe de fericire sub Poarta Sărutului. Nu mai punem la socoteală turiștii ce ajung în acest colț al Olteniei.  Mult timp autoritățile comuniste nu au agreat creațiile lui Brâncuși, considerându- l un reprezentant al burgheziei decadente, ba chiar în nemernicia lor, la moartea sa, în 1957, au refuzat să primească moștenirea lăsată prin testament de acesta, atelierul său parizian. Astfel atelierul marelui sculptor împreună cu un număr important de lucrări au revenit statului francez. Și poate că mai bine așa, fiindcă noi nu am fi fost capabili să le prețuim, așa cum au făcut francezii. La fel cum nu suntem în stare să prețuim casa de la Hobița, casa în care s- a născut Constantin Brâncuși. De altfel, aflat pe patul de moarte, Brâncuși și- a exprimat regretul că nu poate fi înmormântat în țara sa natală, în România.
Mă întorc din drum, pentru un moment, încercând să vizualizez cu ochii minții Coloana Infinitului, o altă capodoperă a celui mai mare sculptor al secolului XX, Constantin Brâncuși, considerat și părintele sculpturii moderne. Cele trei sculpturi, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Recunoștinței fără Sfârșit (așa cum i- a spus autorul) sunt dispuse pe aceeași axă, perpendiculară pe râul Jiu, orientată spre est, cu lungimea de 1275 de metri. Acestea reprezintă Ansamblul Monumental ”Calea Eroilor”, care cinstește eroii ce au murit în Primul Război Mondial, în luptele de la Podul Jiului din Târgu Jiu. Acesta a fost realizat în perioada 1937- 1938.


Ne continuăm drumul spre treptele de la capătul aleii ce ne invită să urcăm pe faleza râului Jiu, al cărui nume îl poartă cu mândrie această urbe. Ne amuzăm puțin amintindu- ne de ziua toridă de august, în urmă cu trei ani, în care pur și simplu ne topeam. Noroc cu aleile umbrite ale parcului pe care ne refugiam din când în când..


Astăzi, într- o zi de vară, în luna de cuptor, după o repriză de ploaie torențială, altfel se văd lucrurile.
Construită la fel ca și Poarta Sărutului, din travertin de Banpotoc, din blocuri de piatră alese de Brâncuși, personal, din cariere de lângă Simeria, Masa Tăcerii cu cele 12 scaune sub formă de clepsidră fac parte dintr- un tablou ce te îndeamnă la  meditație.



Ne continuăm plimbarea pe malul Jiului. Ajungem la ”Podul lui Ferdinand”, un pod care are o istorie interesantă. Construit în perioada 1894- 1896, după planurile a doi ingineri francezi, și inaugurat în vara lui 1897, acesta lega cele două maluri ale râului. În toamna anului 1916, în ziua de 27 octombrie, acest pod a fost martorul faptelor de vitejie ale localnicilor, care cu mic cu mare, au zădărnicit intenția trupelor germane care voiau să invadeze orașul.
Înainte de expirarea termenului de garanție acordat, de 100 de ani, firma constructoare a trimis o înștiințare autorităților locale, care a condus la înlocuirea acestuia cu un alt pod de beton cu patru benzi. Astfel în anul 1994 podul a fost scos din uz, fiind tăiat în trei module, unul dintre acestea fiind folosit pentru accesul pe insulița care a apărut în mijlocul râului ca urmare a ridicării unui baraj, câteva sute de metri mai în aval de noul pod.



Cu trei ani în urmă, am fost pe această insuliță din curiozitate, în drumul nostru spre locul unde se desfășura o sărbătoare a berii, parcă. Era un adevărat șantier. Am fost plăcut surprins să văd că acesta s- a materializat într- un frumos spațiu de promenadă, ca o extensie a Parcului Central.


Fac un zoom, și ne mulțumim de data aceasta să admirăm parcul de pe malul Jiului fiindcă era destul de târziu. Soarele s- a pregătit de culcare demult. E interesant de venit 10 ani mai târziu, când se va maturiza puțin și vegetația , destul de tânără acum. Acum facem cale întoarsă pe aleile din ce în ce mai întunecate ale parcului în încercarea noastră de a găsi un loc unde să ne potolim foamea, totuși.


Ne luăm, încă o dată, la revedere de la această priveliște minunată,


după care am început să ne împleticim pașii, de foame, pe străzile orașului.




În cele din urmă, am găsit un loc super, Terasa Ana. Servire, ambianță, meniu, toate de notă maximă.
Ne- am încadrat numai bine. Fiindcă acesta era și scopul, voiam să ajungem în cele din urmă și la Coloana Infinitului, însă pe întuneric. Sincer aveam ceva emoții, să nu pățesc la fel ca la Vidraru, când m- am sculat la 3 dimineața să fotografiez barajul, și surprizăăă! Nu era decât un amărât de bec aprins pe tot barajul. Și nu am sperat degeaba. Fiindcă în tabloul acela nocturn era pusă în valoare și mai bine. Păcat că uitasem să îmi iau și trepiedul.


Coloana Recunoștinței fără sfârșit, așa cum a fost numită inițial a fost primul element al Ansamblului de la Târgu Jiu, comandat de Asociația Femeilor din România condusă de soția primului ministru de la acea vreme, Gheorghe Tătărăscu, în cinstea faptelor eroice ale gorjenilor din timpul primului război mondial. Având deplină libertate de acțiune, Brâncuși a hotărât că cel mai potrivit monument pentru comemorarea eroilor ar fi o ”Coloană Infinită” de dimensiuni impresionante. În 1918 a sculptat în lemn prima versiune a Coloanei Infinitului. Creată dintr- o serie de elemente simetrice suprapuse, această coloană inspirată de stâlpii caselor țărănești din România întruchipa nevoia de ascensiune spirituală pe care Brâncuși a exprimat- o adesea în lucrările sale. Astfel coloana amplasată în parc  a fost primul element al ansamblului de la Târgu Jiu. A fost turnată la Atelierele Centrale din Petroșani în anii 1937- 1938 sub directa îndrumare a lui Constantin Brâncuși. 17 module romboidale, din fontă, de 1,8 m înălțime și aproximativ 860 kg greutate, care mai apoi, după ce au fost alămite, pe loc, prin pulverizare (metoda a fost folosită pentru prima oară în România și a fost preluată din Elveția) au fost montate pe un ax de oțel încastrat într- o fundație de beton sub forma unui trunchi de piramidă cu baza mare în jos, ajungând până la 5 m în pământ. Coloana are o înălțime totală de 29,33 m.


Interesant este faptul că în aceeași perioadă, Brâncuși mai era angajat într- un alt proiect în India, ”Templul mântuirii sufletului” de la Indor, comandat de un maharadjah. Demersurile pentru comanda de la Târgu Jiu s- au derulat pe o perioadă de doi- trei ani, timp în care proiectul pentru templul din India a eșuat ca urmare a asasinării maharadjahului. Brâncuși a preluat formulele compoziționale pe care le propusese pentru India și le- a adaptat pentru Târgu Jiu. Ca rezultat au apărut Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și Poarta Sărutului cu băncile laterale.
Pe plan mondial, opera sa a influențat profund conceptul de formă în sculptură, pictură și desen, iar nouă nu ne râmâne decât să ne mândrim cu faptul că Brâncuși este român.
E trecut demult de ora zece, așa că ne mulțumim și ne îndreptăm spre hotel, unde cu ultimele puteri reușim să rezistăm să facem un duș fierbinte, după care, somn. Că ne- a fost de ajuns pentru astăzi. Nu am mai avut chef nici să descarc pozele în calculator.
Dis de dimineață, să fi fost vreo șapte ceasul, pâș, pâș mă strecor din cameră, cu rucsacul în spate, și mă înființez din nou în parc. Pentru ce oare? Același oraș, altă lumină.












Cam asta a fost incursiunea noastră prin Târgu Jiu anul acesta. Pe fugă. Cu trei ani în urmă mai vizitasem și Casa Memorială  a Ecaterinei Teodoroiu, am prins și o serbare a orașului și am colindat mult mai mult străzile orașului, mai ales că pe atunci nu aveam mașina.


Două ore mai târziu pornim mai departe, în drumul nostru spre casă. Cum ieșim din Târgu Jiu pe Calea București, nu puteam să nu facem o oprire, pentru încă o ședință foto la Coloana Infinitului.








Am zis în drum spre casă? De fapt, da spre casă. Însă mai avem trei zile de vacanță. Vom revedea locuri dragi prin care am mai fost cu ani în urmă, și multe altele, Vâlcea turistică.