miercuri, 18 martie 2015

Defileul Dunării- Încheiere

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

După primele trei zile pline de vacanță, suntem în celălalt capăt al țării.



Este trecut demult de ora prânzului. Am trecut prin cameră, doar pentru a scăpa de bocanci, după care țușt pe terasa pensiunii Decebal, unde am zăbovit timp îndelungat. O adevărată oază de liniște și relaxare. 


Ne tragem sufletul după o zi trăită intens în peisajul de vis oferit de Clisura Dunării. Ce piscină, ce hidrobicicletă, nu ne mai trebuia nimic. Eram pe deplin satisfăcuți de isprăvile noastre din ultimile trei zile. Ne potolim foamea cu un prânz întârziat, ce avea să țină loc și de cină, după care ne- am stins setea cu câte o bere sau un suc rece. Mai mult nu mi- a trebuit, fiindcă oboseala și- a spus cuvântul. Mai arunc o privire pe itinerariul pe care urma să- l parcurgem în continuare, și recitesc pentru a nu știu câta oară email- ul de confirmare de la Casa cu Roți, următoarea noastră locație, unde urmează să ne cazăm pentru următoarele patru nopți. Ne retragem în cameră odată cu lăsarea întunericului, și după ce facem câte un duș, nu ne- a mai trebuit nici un film, nici o știre. Informațiile meteo din zonă le consultasem deja pe net. Nu erau convingătoare. Cerul de a doua zi urma să fie o scena unei lupte aprige între norii de ploaie și soare. 
Dis de dimineață servim micul dejun, după care eliberăm camera, cu mult timp înainte de termenul limită. Soarele își revendicase deja laurii victoriei, când am pornit la drum, pe DN57. Lăsăm pe partea stângă semnul indicator ce ne- a îndrumat cu o zi înainte pe traseul de pe platoul Ciucaru Mare, și nu după multă vreme ieșim din Dubova. Pe următorii, aproape, 80 km, șoseaua șerpuiește, chiar pe malul Dunării, până în apropiere de Moldova Veche. Agonie și extaz. Ce nu am înțeles, este faptul că drumul impecabil alternează cu câteva porțiuni vai de mama lor. M- am gândit că este o chestie de promovare a zonei. Dacă ai merge prea repede riști să pierzi frumusețile ce sunt presărate de o parte și de alta a Dunării :). Un sfat pentru cei ce vor ajunge vreodată să parcurgă acest drum, fiți generoși cu timpul alocat. Mi- aș dori ca într- o bună zi, să pot contempla și malul românesc al Dunării, firește de vizavi, fiindcă cel sârbesc este extraordinar. Cel puțin, văzut de departe.




30 de kilometri, atât ne- am putut abține să nu oprim pentru un prim popas, pentru un shooting așa mai pe îndelete. Îmi pare rău că nu m- am documentat mai bine pentru acest drum. Cu vreo 8 km mai înainte, înainte de Șvinița, am ratat Cetatea Tricule. De fapt ruinele cetății ce a fost ridicată în secolul al XV-lea pentru a opri expansiunea otomană spre vest. După construirea Porților de Fier, acestea au avut aceeași soartă ca și multe alte vestigii istorice de pe malul Dunării. Din apele fluviului se mai pot vedea doar două turnuri, iar un al treilea în perioadele de secetă, când scade nivelul apei. Tare m- aș fi bucurat să fac o poză, două, să mă mândresc cu ele în această postare. Poate altădată, poate de pe celălalt mal?





Soarele dădea semne de capitulare. Norii au acoperit bucățică cu bucățică cerul a cărui culoare se schimba drastic, căpătând nuanțe din ce în ce mai dramatice. Aceasta nu ne împiedica să facem o oprire scurtă să dăm jos geamul și să tragem câte un cadru. Tentații sunt la tot pasul.



Semnalizăm dreapta, oprim, scoatem din viteză, tragem frâna de mână, ne asigurăm, coborâm din mașină, luăm un cadru în spate,


unul, două în față. Să facem o panoramă.



Cetatea Golubac, împodobește malul sârbesc în locul în care Dunărea reintră în strânsoarea munților. Construită în urmă cu șapte sute de ani în urmă, pe locul unui sit roman, nu departe de Tabula Traiana, placa de piatră inscripționată în vremea lui Traian, lângă podul lui Apolodor. Ai impresia că zidurile cetății au crescut pur și simplu din piatra muntelui.





De aici, ne depărtăm încet, încet de malul Dunării. Spectacolul oferit de bătrâna Dunăre este pe sfârșite pentru noi. Putem călca pedala de accelerație. DN57 își continuă traseul paralel cu Dunărea, tranzitând Moldova Veche, până în localitatea Pojejena. Imediat ce trece podul de peste râul cu același nume DN57A îți oferă ocazia să însoțești Dunărea până la intrarea ei în țară. Noi ne avântăm spre Oravița. Aici se termină incursiunea noastră în Defileul Dunării.





duminică, 15 martie 2015

Cazanele Dunării- Drumeție pe Ciucaru Mare

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Pământ :) !!! Tot mai bine este pe uscat. Chiar nu poți să fii degajat câtă vreme știi că navighezi pe un sector în care Dunărea are adâncimi maxime, de circa 75 m, iar viteza de scurgere a apei depășește 5m/s. Te simți un pic mai în siguranță datorită vestei de salvare pe care te obligă să o porți, dar eu personal, nu puteam să nu mă gândesc la ”sculele” mele.
Îmi controlez cardul de memorie al Nikon- ului, casete pentru camera video am, acumulatorii sunt OK, așa că ne schimbăm planurile din mers.  Cum era puțin peste ora 12, ne amânăm prânzul pentru mai târziu, și trecem la partea  a II- a a planului nostru. Echipați eram deja, trec prin cameră doar să iau cheia de la mașină, și nu mai stăm pe gânduri. După nici cinci minute, pregătiți de asalt, suntem în dreptul semnului ce indică începutul traseului de pe platoul Ciucaru Mare. Da, se putea ajunge acolo și luând la pas cei 2,7 km din DN57.  


Ca să nu spun că, totuși este mult mai comod cu mașina, pot să dau vina pe soarele care câștigase clar lupta cu norii cenușii, ar fi trebuit să cărăm mai multă apă în rucsac, era totuși ora prânzului și îl amânasem deja cu cel puțin două ore,....... Aș putea să înșir aici o sumedenie de motive, dar recumosc că nu am evoluat chiar așa de mult de la statutul de "pantofar". Am intrat deseori în polemică cu iubitori de natură, pe care îi respect pentru opiniile lor, însă frumusețile naturii sunt ale tuturor. Cu toții avem dreptul să ne bucurăm de ele, copii, bătrâni, invalizi, oameni pentru care timpul este foarte prețios, oameni ceva mai comozi. De aceea nu este un capăt de lume dacă le așternem un covor de asfalt pentru a le facilita și acestora accesul. Bineînțeles nu înainte de a le insufla respectul față de natură. Chiar cu măsuri corective mai dure. Din proprie experiență mă declar mult mai nemulțumit de cei care ar trebui să aplice legea, decât de cei care o încalcă.  Iar am luat- pe cărările mele.
Chiar nu poți să nu remarci semnul indicator spre platou, ce se află pe partea stângă a drumului, și dacă totuși, îl ratezi, pe partea dreaptă este un teren de fotbal. Lângă acesta am oprit noi.


Aruncăm o ultimă privire în spate, după care fără prea multă vorbăraie, ne așternem și noi la drum,


ba chiar întindem puțin pasul, ca să ajungem din urmă un alt grup. Nu strică puțină companie, mai ales când am văzut ce ne aștepta. În fața noastră se desfășura o mândrețe de deal! "Da, ne- ai păcălit și de data asta, ai zis că traseul este ușor!" Unde mai pui că era un teren alunecos, acoperit cu un lut nisipos sub formă unor biluțe, pe care cu greu reușeai să treci cu adidașii. Obligatoriu: bocanci, bețe de trekking, pălării de soare, și apă cât de multă fiindcă razele arzătoare ale soarelui de cuptor penetrează destul de ușor perdeaua forestieră care este destul de transparentă.



Cu asemenea reprezentație, trecem cu vederea dificultatea acestei părți de drum. Ba chiar, aruncând o privire în urmă, constatăm că am rămas singuri. Celălalt grup rămăsese mult în urmă. Deci, doar ne alintăm și noi, așa, că drumul ar fi greu.




Da chiar așa, de ce ne grăbim? Mai ales că se vede clar că deja ajunsesem pe platou. Gata cu urcușul. Ba acum avem și un nou însoțitor, ce avea să ne fie călăuză pe restul traseului.




Nu ai cum să rătăcești drumul. Triunghiul galben, marcat pe trunchiurile schimonosite ale copacilor ce formează un adevărat tunel verde, te însoțește la tot pasul. Cu ochii ațintiți asupra luminișului ce se deschide în zare, ai tendința să grăbești pasul pentru a scăpa de acea senzație ciudată, cum că fiecare mișcare îți este atent supravegheată de zeci de priviri ale unei entități metamorfozate.




Cine credeți că ne iese în întâmpinare, pe cărarea ce străbate luminișul, de ne face să tresărim un pic? Viperaaa! Temerile noastre au fost spulberate imediat ce am realizat că vipera nu era viperă, și, mai era și moartă:)


O linie frântă ce prinde contur pe fundalul de la capătul platoului acoperit cu un covor de iarbă uscată pe care sunt presărați câțiva copaci și arbuști ce se încăpățânează să se mențină verzi, ne dă de veste că drumeția noastră se apropie de piesa de rezistență. În zare nu are ce să fie decât crestele dealului Știrbatul Mare de pe malul sârbesc.


Fiorii pe care îi simt pe șira spinării, mă fac să măresc pasul. Știam ce avea să urmeze. Am vizualizat, pe internet, o mulțime de fotografii din acest minunat loc cu care a fost binecuvântată țara noastră. Câțiva metri ne mai despărțeau de marginea platoului Ciucaru Mare. Câteva secunde mai erau până la cea mai lungă sesiune foto din viața mea.





Câțiva nori răzleți încearcă să ne strice buna dispoziție împroșcând- ne cu câțiva stropi reci de ploaie. Le- am dat "ignore". După un timp, nu putem spune după ce ne- am săturat de privit acea minunată panoramă a Cazanelor Dunării, observăm exact la țanc, altfel făceam cale întoarsă pe unde venisem, la câțiva metri de marginea abruptă a platoului, un indicator ce avea să ne amplifice mult mai mult această stare de euforie în care ne aflam.


Așa că drumeția noastră pe platoul Ciucaru Mare nu se termină aici. Urmăm cărarea bătătorită, care continuă paralel cu marginea zimțată a versantului. Pășind cu grijă, folosim bețele de trekking pentru a da la o parte iarba înaltă ce caută să pună stăpânire pe potecă, nu numai pentru a ne feri de zgârieturi, ci și de a nu ne lua prin surprindere vreo viperă. E știut că acestea nu prea ies pe potecă, preferând să se strecoare prin locuri nebătătorite. Cu toate acestea, în ciuda faptului că eram în pantaloni scurți, ce- i drept, și cu ciorapi albi întorși pe tureatca bocancilor :), nu m- am putut abține să nu mă mai abat din când în când de la cărare. Pentru ce? Păi, Dunărea este doar cireașa de pe tort. Ea face parte dintr- un tablou mult mai complex.













O imensă sală de spectacol, unde natura ne dezvăluie ce are ea mai frumos. Drept recunoștință, ar trebui să fim mult mai înțelepți și să nu mai pătrundem cu ”bocancii” în casa ei, după cum spuneam și la început. Mi- aș dori să- mi petrec ultimele clipe într- o sală de spectacol de acest gen, într- o lojă ca acestea pe care le- am găsit aici pe marginea versantului Ciucaru Mare. Din loc în loc, cu atenție sporită, ne abatem de la cărare încercând să nu pierdem nimic din prestația Dunării. Suntem cuprinși de un amalgam de emoții, pe de o parte cele de admirație, iar pe de altă parte cele de teama de a nu face vreun pas greșit.





Ceva mai devreme în croaziera de pe Dunăre, descopeream peșterile Ponicova și Veterani acele caverne ce străpung masivul Ciucaru Mare. Două ore și jumătate mai târziu, pentru a doua oară, în aceeași zi, admirația mea atinge cote maxime și nu mă pot abține să nu exclam: „Doamne, ce frumusețe!” Am primit aprecieri chiar și din parte celor care mă mustrau la începutul drumeției :). Trăiam pe viu momente pe care aș vrea să le retrăiesc la infinit. De aici, de sus, urmărind cursul Dunării ce reușește să scape din strânsoarea Cazanelor, te simți părtaș la una dintre dovezile de netăgăduit ale vieții, dacă îți dorești ceva cu adevărat, izbânda nu va întârzia să apară.





Oboseală, foame, vipere, caniculă, am uitat de toate. Ba am avut cel puțin un moment în care chiar eram rupt de realitate. Ne este greu, dar chiar trebuie să întoarcem spatele acestei capodopere a naturii. Ne continuăm circuitul pe platou, îndepărtându- ne puțin câte puțin de marginea acestuia, aruncând din când în când câte o privire în urmă.




Pe drum, am avut parte și de o muștruluială părintească a unui om de- al locului ce avea grijă de o cireadă de vaci. Pe bună dreptate de altfel, din 12 câți eram, fiindcă între timp ne întâlnisem, iar cu grupul acela, doar unul era echipat cu pantaloni lungi. De fapt, ne- a istorisit o pățanie a unei studente, întâmplare nu demult petrecută, care, abătându- se de la cărare. s- a aventurat prin iarba înaltă și ... Da. a fost mușcată de o viperă. Noroc cu omul cu cireada, care era dotat cu o sticluță cu ser antiviperin pentru văcuțele sale, și bineînțeles cu telefonul mobil cu care a putut lua legătura cu un medic care i- a dat indicațiile prețioase. În imagine, unul din ajutoarele sale.


Ne despărțim de el, mulțumindu- i de sfaturile pe care le căpătasem, și purcedem la drumul nostru. Același peisaj metamorfozat, în care copacii par niște personaje încremenite ce parcă ar fi fost surprinse de un răsărit de soare neașteptat, în așteptarea apusului de soare. Nu m- aș mira că dacă m- aș întoarce a doua zi, să găsesc cu totul și cu totul altceva, să îi surprind în alte locuri, în alte poziții. Niște locuri încărcate de mister.







După ce trecem  de aceste ruine, nu cred că erau ceva important, fiindcă ar fi fost marcate, nu?, ajungem în cărarea pe care începusem drumeția noastră cu aproape două ore în urmă. Ne apropiem cu pași repezi de încheierea celei de- a treia zi de vacanță.