sâmbătă, 11 iunie 2016

Vâlcea turistică- Horezu

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Dacă vreodată pașii vă îndrumă pe aceste meleaguri, pe DN67 dinspre Târgu Jiu spre Râmnicu Vâlcea să țineți minte, Peștera Muierilor, Mănăstirea și Peștera Polovragi. Se merită să vă abateți din drum pentru ele. Sau dacă ajungeți în Călimănești- Căciulata, de acolo se organizează o mulțime de excursii ce promovează Vâlcea turistică și nu numai. Poți ajunge chiar și la Târgu Jiu sau pe Transfăgărășan. Vă spun din proprie experiență fiindcă am participat la două din ele în 2008, când am petrecut un sejur de neuitat pe valea Oltului, la Călimănești- Căciulata. Acesta este și motivul pentru care am ales ca itinerariul  vacanței noastre să se încheie în această stațiune. Ajungem și aici, dar mai târziu. 
O oră și un pic mai târziu de la plecarea noastră de la Polovragi, facem un mic popas la ieșirea din orașul Horezu. Nu cred că este cineva care nu a auzit de ceramica de Horezu, aici este cel mai renumit centru de olărit din țară. În acest oraș este găzduit binecunoscutul târg de oale ”Cocoșul de Hurez”, unde meșteri din cele mai strașnice centre de olărit, cum ar fi Satu Mare, Corund, Marginea sau Oboga își etalează talentul expunând la vânzare tarabe pline de farfurii, strachini și urcioare. Aici este ultimul bastion al ceramicii românești, locul în care chinezismele nu au ce căuta, zic eu.





Față de ceea ce îmi aminteam eu din 2008, când am avut parte și de o demonstrație de olărit la unul din ateliere, mi s- a părut puțin schimbat peisajul. Cu toate acestea am reușit să identific până la urmă această gospodărie, căreia îi călcasem pragul atunci,


atelierul,


cuptorul,


magazinul,



și în rest, o lume de poveste

 




Horezu trebuie să fie o destinație obligatorie dacă ajungi la poalele munților Meridionali, în Râmnicu Vâlcea. Pe lângă faptul că localitatea este recunoscută pentru activitățile de artizanat specific românesc, precum olăritul, țesăturile executate manual, aceasta este, în același timp, și un reper important în viața monahală a ortodoxiei din țara noastră. Când spuneam Horezu, în urmă cu șase ani, gândul mi se ducea la ceramica de Horezu. Știam că este renumită datorită modului în care este prelucrată și datorită tehnicilor de decorare. Atunci, pe lângă satisfacția de a descoperi locul unde iau naștere aceste adevărate capodopere de artă cu care ne mândrim în toată lumea, am aflat cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu, a cărei piatră de temelie a fost pusă în vara anului 1690, Mănăstirea Hurezi (sau Horezu). 
Nu m- am putut abține, așa că, imediat ce am părăsit acea adevărată expoziție stradală de la marginea orașului, am virat la stânga din DN67 pe DJ669, strada Mănăstirii. La început drumul, bun de altfel, străjuit de o parte și de alta de livezi și pajiști pare o punte ce nu pare a se opri până în culmile împădurite ale Subcarpaților Meridionali. Gospodării destul de rare, câteva pensiuni. Drumul până la mănăstire nu durează 10 minute. Nici nu ai cum să te rătăcești. După o vreme de când acesta începe să fie flancat de case, fiindcă traversăm satul Romanii de Jos, face o curbă la dreapta după care este înghițit de poarta de intrare pe domeniul monahal. Cu câțiva zeci de metri, înainte de poartă, este și o parcare pe dreapta. Eu am văzut- o abia la plecare, așa că am lăsat mașina în fața unei case, din imediata apropiere a porții, mai exact vizavi de un monument ridicat de obște în memoria eroilor din această comună căzuți în primul Război Mondial.


Chiar de la intrare, un panou mare ne informează că mănăstirea este supusă unor lucrări de restaurare începute din 2012. După ce treci pragul porții realizezi asemănarea izbitoare cu domeniul de la Tismana. 


Același aspect de fortăreață, la care nu poți să ajungi fără să fii observat pe tot parcursul drumului ce îl ai de străbătut de cum ai pus piciorul pe domeniu. Construită între anii 1960 și 1967, pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi, mănăstirea a fost dotată cu ziduri și turnuri de apărare în interiorul ei fiind ridicate numeroase clădiri printre care și biserica ce are hramul ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”, în pronaosul căreia sunt imortalizate chipurile familiilor Brâncoveanu și Cantacuzino.


Întregul domeniu mănăstiresc se întinde pe o suprafață mai mare de trei hectare și reprezintă cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Țara Românească.



Astfel, lângă mănăstirea propriu- zisă au fost ridicate mai multe locașuri de rugăciune care, la fel ca biserica mare, îmbină armonios stilul bizantin cu cel românesc. Creștinii se pot reculege și în aceste biserici: Biserica Bolniță, ctitorită de soția domnitorului Constantin Brâncoveanu, Schitul Sfinților Apostoli sau Schitul Sfântul Ștefan.
În plan îndepărtat, Bolnița,



Ajungem la poarta fortăreței, în cele din urmă. Ca o paranteză, se poate ajunge până aici cu mașina însă nu strică nimănui, cred, o plimbărică lejeră pentru dezmorțeală.


Sufletul îmi tresaltă la revederea acestei minunate creații arhitectonice. Nici chiar aceste schele ce împresoară biserica nu pot știrbi frumusețea și armonia ce sălăsluiește la adăpostul acestor ziduri groase ridicate în jurul acestui lăcaș ridicat cu secole în urmă.
















Opt zile avem de când am plecat de acasă. Am traversat toată țara de la est la vest. Suntem pe drumul de întoarcere. Urmează trei zile de recuperare la Călimănești- Căciulata, fiindcă după fiecare vacanță ne întoarcem din nou la serviciu. Da, în drum spre stațiunea de pe valea Oltului, trecem pe lângă Muzeul Trovanților de la Costești. O să ne întoarcem la el peste două zile, firește că în următoarele zile vom avea parte tot de „odihnă activă”.