Munții Bucegi- De la Babele la Crucea Eroilor Neamului

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Natural Bucegi: Cabana Babele- Vf. Omu- Masivul Caraiman

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

03 iulie. O dimineață trasă la indigo. Soarele umple Valea Cocorei cu razele lui. Ca de obicei sunt primul care mă trezesc. Ies în balcon și îmi încarc plămânii cu aerul tare de munte, înmiresmat cu aromă de brad. Mai tragem de timp cu micul dejun, fiindcă bocancii sunt încă uzi. Chiar dacă i- am aliniat în balcon în așa fel încât să încapă tot soarele din vale în ei, șansele să se usuce sunt minuscule, chiar inexistente.

Pentru astăzi avem în plan o drumeție pe Masivul Caraiman cu plecare de la Cabana Babele, unde vom ajunge, cum altfel, cu telecabina. :) Zis și făcut! Cu bocancii în rucsaci, sincer nu este nici o plăcere să te încalți cu ei uzi, am încercat, ne înființăm la stația telecabinei unde realizăm că astăzi este duminică. Programul telecabinei este cu plecări la jumătate de oră. Economie de piață, nu? Așa că suntem invitați să așteptăm pe peronul inundat de soare. De unde surprizăă, telecabina pleacă goală. Ne- a mai venit inima la loc când, după câțiva metri aceasta s- a oprit. Făceau niscai probe cu cei de sus.

Cât despre faptul că simțeam cum ne topeam, nu facem nazuri, fiindcă astăzi prognoza meteo indică 100% șanse de precipitații. Ieri au fost doar 80%. Plus că mai aveam de uscat și o geacă. Nu ne- am permis să scoatem și bocancii :)
În cele din urmă telecabina se pune în mișcare către coama muntelui ce ne desparte de mult mai celebra Vale a Prahovei. În stânga, versantul pe care se desfășoară traseul spre Babe. Niște cai alături de o turmă de mioare își încălzesc spinările la soare. Ăștia nu cred că au mai urcat cu telecabina :)

și muntele Doamnelor, învăluit într- o maramă cenușie. Îl cunoaștem, așa era și ieri :)

Cum ieșim de la telecabină, nu mai cotim la stânga pe lângă stație, o luăm pe sub platoul pe care am fost ieri, deci ocolim Babele și Sfinxul. Când ne vom întoarce, vom mai zăbovi și cu ele.

Da, nu am mințit, am plecat în pantofi, însă ne- am încălțat cu bocancii la puțin timp după ce am pornit de la telecabină. Nu prea ne simțeam în siguranță cu pantofii, care aveau ei ceva riduri pe talpă, dar nu suficiente. Cât despre bocanci, sunt încă umezi, bineînțeles, și răcoroși.

Același tablou ca și ieri dimineață, în stânga Baba Mare și Cabana Salvamont Bușteni, iar în dreapta Releul de pe Coștila. Nu, nu mergem la Omu, mergem pe Caraiman. Vom face la dreapta ceva mai târziu.

Jos, în vale, se vede Cabana Caraiman. Pe aici este a doua variantă spre Cruce, traseul de iarnă. Noi am ales traseul de vară, aveam așa, o  presimțire .... Știam că de la Cabana Caraiman la Cruce se merge cu prăpastia în dreapta, pe o potecă destul de îngustă, și nu este recomandat pe ceață sau ploaie.

Deja ne- am încadrat pe poteca ce urmează niște văioage ce șerpuiesc pe coama Masivului Caraiman, lăsând în urmă vechile noastre cunoștințe.

Acum nici nu mai știu ce este de preferat, norii albi pufoși de deasupra Babei Mari și a Sfinxului ce rămâne, la fel, în urma noastră,

sau pe cei cenușii din fața noastră ce se întind și peste Valea Jepilor care deja începeau să mormăie ușor?

După un prim urcuș, traversăm o viroagă în care încă mai este zăpadă. Aceasta constituie primul, dar și cel mai dificil obstacol pentru cei ce se încumetă să plece spre Cruce fără bocanci, sau măcar cu niște pantofi cu crampoane mai mari.

Măcar nu merg prea mult până aici, în jur de 10- 15 minute.

Cu ceva efort dovedim abruptul  ce ne scoate din văioagă pe o potecă cât să încapă un om. Cu grijă fiindcă în dreapta ei se cască un adevărat hău în văioagă. Ieșim pe o costișă acoperită în întregime de o pajiște verde pigmentată pe alocuri.

Undeva, deasupra Văii Jepilor, o rază de soare reușește să sculpteze în marmura gri ce acoperă cerul o inimă. Cum poți să ignori un astfel de semn :)  Este de bine, nu?

De altfel, luat la pachet, traseul este destul de lin pe coama Caraimanului, dacă ne uităm în urmă.

Ceva mai în față, un personaj spumos ce părea a fi ”șeful” grupului dinaintea noastră, se ia în gură mai abitir cu norii cenușii ce deveneau din ce în ce mai gălăgioși. Partea amuzantă este că mulțumită lui am reușit să- i conving și pe ai mei să nu ne întoarcem. Altfel de când a duduit primul tunet, acum cred că eram deja la Peșteră înapoi.

Nu se hotărăsc nicicum ce nuanță să poarte. Un imens nor alb, lăptos încearcă să umple Valea Jepilor, încercând parcă, să creeze o punte între Caraiman și Jepii Mici.

După culmea asta se vede Crucea! Greșit! Abia după cealaltă. Mai întâi este o vale.

Chiar dacă nu se vede Crucea, ai cu ce îți încânta privirea sau obiectivul aparatului, în dreapta Jepii Mici, Piatra Arsă, Furnica,

și din nou în urmă, de unde venim acum, Platoul Bucegi pe care sunt expuse cele mai reușite opere de artă create de natură.

Da, asta este ultima culme a Caraimanului, care ne stă în cale, a treia dacă nu mă înșel. Oamenii relaxați, se întorc la Babele, au văzut ce- au avut de văzut, și pe ei îi prinde ploaia pe drumul de întoarcere. Bineînțeles că norii și- au continuat partitura tunând într- una iar în cele din urmă condimentând- o și cu câțiva stropi de ploaie. Numai că de data asta avem și pelerine, așa că puțin ne pasă, numai să nu înceapă și vreun spectacol de lumini, cu fulgere.

Și e lungă culmea asta, ba e și lată, că nu se mai termină. În cele din urmă, ajung să îmi îndeplinesc încă o veche dorință, ultima cred, de pe lista mea ”de văzut”. Sunt atât de aproape de ea! Și ne este prezentată așa, într- o notă misterioasă, ieșind puțin câte puțin din norul ce o învăluie. Atât de aproape și totuși atât de departe! 

Dar reușesc în cele din urmă, cu ceva muncă de lămurire să depășim și acest ultim obstacol. Ca să ajungi la baza monumentului, în primii metri de coborâre este o porțiune stâncoasă mai abruptă, nu lungă, pe care o cobori ajutându- te de niște lanțuri, după care urmezi o potecă ce se încadrează într- o mică văioagă. Problema era că alunecai ca lumea pe pietrele alea din cauza ploii.

Perdeaua de nori se retrage ușor spre sud dezvelind o splendidă panoramă asupra orașului Bușteni. Iată că a venit și momentul să privesc de sus Bușteniul, nu numai să stau acolo cu gura căscată în sus.

Și dacă tot s- au risipit norii profit și iau un cadru mai larg, până să ajung să îl ating cu mânuțele mele :)

Continuăm coborârea cu grijă, când,... Ooo, ce plăcere, din nou Vf. Coștila! Avem din nou în față, cele două vedete ale Bucegilor create de mâna omului.

În stânga noastră, poteca ce continuă pe platoul la capătul căruia tronează Crucea ne oferă o imagine demnă de coperțile oricărui atlas de geografie, Masivul Coștila, ai cărui pereți abrupți delimitează partea de nord a Văii Albe.

În cele din urmă ajungem să urcăm și treptele monumentului ridicat în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial.

Clasificată ca monument istoric, Crucea de pe Caraiman, cum mai este ea cunoscută, a fost ridicată între anii 1926- 1928 la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României în Șaua Masivului Caraiman, chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă, la o altitudine de 2291 metri. Pentru a putea fi văzută de la o distanță cât mai mare, pentru construcția ei s- a ales un vârf secundar al Caraimanului și nu cel principal, 2325 metri. Unicitatea ei datorate altitudinii la care este amplasată cât și dimensiunilor ei, 28 metri înălțime, cu brațele care au fiecare câte 7 metri, a făcut ca aceasta să fie înscrisă în anul 2013 în Guinness World Record. La vremea respectivă, o bună bucată de timp a fost cea mai înaltă construcție din lume, de acest fel situată la o astfel de altitudine. Inițial crucea a fost încastrată în munte, după care a fost construit, doi ani mai târziu, și un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7,5 metri pentru sporirea rezistenței. În interiorul acestui soclu a fost prevăzută și o încăpere care a adăpostit generatorul de energie electrică ce alimenta inițial cele 120 de becuri de 500 W montate pe Cruce. Informații despre Cruce se găsesc oriunde pe net, însă nimic nu se compară cu prezența ta pe Vf. Caraimanului alături de acest monument.

de unde priveliștea care ți se desfășoară în fața ochilor este memorabilă.

Bușteni

Valea Prahovei, până hăt departe înspre apus

Valea Prahovei, până hăt departe spre răsărit și muchiile înfricoșătoare ale Caraimanului pe fundalul pereților stâncoși ai Coștilei.

Și fiindcă am primit reproșuri că nu am făcut și noi o poză ca lumea la Omu (la fel nici pe Retezat) :), Alinieeerea, cu zâmbet larg pe față!

Și ne luăm rămas bun, și știi, niciodată nu spune niciodată! Ce pot să spun, am fost băftoși și de data asta. Ne- a ieșit și vacanța asta! Din instinct mai apăs o dată pe ”trăgaci”, și știu că nu este ultima oară.

După care încerc să depistez poteca ce urcă de la Cabana Caraiman, fără succes însă.

Dacă aș putea, aș urca cu spatele. Crucea dispare din nou în nori, la fel cum am găsit- o când am pășit pe ultima culme a Caraimanului.

Dăm și un check- in.

După care, până să ne înghită de tot ceața, încerc să îmi mai îndulcesc puțin obiectivul, care mereu trebuie să fiu atent să nu fie ud de la picăturile de ploaie ce se îngână cu pâcla asta care înghite încet, încet, întreg masivul.

O singură părere de rău am. La un moment dat doi turiști aplecați asupra unei tufe dezbăteau aprins un subiect. Cum am ajuns în dreptul lor mi- am dat seama care era discuția. De fapt, admirau trei flori de colț proaspăt ieșite la suprafață în căutarea soarelui. Doamnele lor, cu un aparat în mână, ”Trebuie neapărat să le fac o poză!” Prost, ce- mi zic, ”Nu aștept eu, lasă că muntele e plin de ele!” Și așa a și fost, prost am rămas :) Până la Babele mi- au făcut ca girofarul ochii în cap. Nimic.

Chiar dacă este la întoarcere, urcușul e urcuș, deci istovitor. Așa că luăm o pauză înainte de lanțurile buclucașe.

Degeaba, nu mai e. 

Nu suntem nici pe departe ultimii vizitatori, chiar dacă vremea pare a fi împotrivă.

Noi suntem din ce în ce mai aproape de sfârșitul drumeției noastre, care pe final a devine din ce în ce mai nașpa. Acum am găsit și un răspuns la întrebarea din postarea anterioară ””Ce- o fi mai ușor, urcatul sau coborâtul?” Nici ăla, nici celălalt. Îmi vine să mă pun pe fund când este de coborât, genunchii au început  să îmi joace feste. 

Dar în cele din urmă totul se termină cu bine.

Tot cu ochii după flori de colț,

M- am ales în cele din urmă cu una la conservă :) 

Da, nu- i de râs, deștept românu'! La barul de la telecabină, printre fel de fel de suveniruri găsești și conserve cu aer proaspăt de Bucegi sau cu floare de colț. Am dat și eu 20 de lei și mi-am luat una. Drept pedeapsă. ”Nu da cioara din mână, pe cea de pe gard!” zice o vorbă. Am pus semințele în pâmânt, fiindcă în cutie este și un ghiveci cu pământ, le ud, și aștept. :)