<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Hoardele de nori ce se îmbulzesc pe cer, ne fac să grăbim pasul, așa că lăsăm în urmă Sfinxul. Și mâine e tot o zi, nu?
2- 2 1/2ore de la Cabana Babele până la Vârful Omu urmând dunga galbenă, așa scrie pe indicatorul de la telecabină. Noi urmăm poteca spre nord. Primul reper, vârful Baba Mare. Urcăm ușor pe măsură ce înaintăm. La baza stâncii învăluite într- un nor de ceață se distinge silueta unei cabane. Și mâine vom ajunge tot pe aici,
doar că o să o luăm spre est, urmând traseul cu cruce roșie, 1 oră până la Crucea Eroilor Neamului situată pe masivul Caraiman. Pare ușor, nu? Crucea nu se vede de aici, și nici de pe coama din zare :), doar releul de pe Coștila, care se distinge în pâcla din stânga imaginii. Acesta este traseul de vară,
fiindcă mai este unul ce trece pe la Cabana Caraiman. Pornind de la telecabină, acela se abate tot la est din acest traseu, doar că puțin mai înainte. Se vede cabana, undeva în vale.
Urcușul nostru devine din ce în ce mai solicitant.
Aruncăm în spate o privire, se vede stâlpul de la linia de telecabină ce urcă din Bușteni. Turiști care să ne însoțească, ioc. Toate drumurile duc la Cruce.
Până să ajungem la cabana misterioasă de la baza Babei Mari, suntem depășiți de un grup de atleți la pantaloni scurți, înarmați cu bețe de trecking. Se vedea pe ei că nu erau pentru prima oară pe traseu.
Am elucidat și misterul, este Salvamontul Bușteni. Tragem aer adânc în piept, mai facem o poză după care, ne continuăm drumul. Iar suntem singuri pe platou.
În urma noastră Baba Mare se pierde într- un nor de ceață ce se rostogolește ca un vălătug peste ea.
Grijile generate de atmosfera asta pâcloasă ne distrage atât de mult atenția că nici nu am băgat de seamă cât am urcat. Și încă mai urcăm ușor, ușor. Pe unde mergem noi se vede clar poteca, care este și foarte bine marcată. Risipă de stâlpi pentru un teren atât de deschis, totuși.
De jur împrejurul nostru, crestele munților sunt învăluite într- o ceață groasă. Nori, zic eu că sunt. Ooo, în dreapta încă mai suntem însoțiți de silueta releului de pe Coștila, care se pierde din când în când în valurile de ceață.
În stânga, culmile munților Obârșiei, de care ne desparte Valea Șugărilor.
Nu am fost curioși să ne abatem spre vale, să aruncăm o privire. Nu aveai ce vedea, am zis, era ca o oală în clocot. Am găsit peisaje frumoase și pe platou.
Interesant faptul că poteca pe care mergem este plină de nisip, mă așteptam la mai multă piatră.
După cum am mai spus, urcăm, dar nu este chiar atât de istovitor. Dovadă sunt și bicicliștii care ne- au ajuns din urmă, chiar și un nenică trecut de 50 de ani ce ne- a depășit în fugă. ”Cred că se dă ceva în vârf, de fug ăștia așa! Sper să mai apucăm și noi ceva!” :)
Câteva raze de soare mai îndrăznețe reușesc să străpungă stratul de nori luminând pentru câteva clipe culmile Obârșiei, dându- ne și nouă o speranță, cât de mică, la o vreme fără prea multe capricii.
Nu peste mult timp trebuie să traversăm o astfel de viroagă, plină cu zăpadă de data aceasta. La adăpost de razele soarelui, ea asigură alimentarea cu apă pe timp de secetă a Șugărilor. Da, nici nu credeam că o să văd zăpadă, acum la începutul lunii lui Cuptor.
Și bineînțeles poze, chit că nu este imaculată.
Dinspre nord de data aceasta, răzbate încă o rază de soare, ce reușește să străpungă stratul gros de nori, încă o speranță.
Și cum să nu zăbovești să admiri pe îndelete și totodată să- ți răsfeți și lentilele aparatului?
După care, stop! Soarele se pare că a capitulat în confruntarea sa cu norii. Cohorte albe și cenușii de nori se împrăștie, după care iar se regrupează, parcă mai amenințători, urmând o anumită scenografie regizată de o adiere umedă de vânt. Deși temperatura a scăzut lejer sub 20 de grade nu ne este frig, abia că nu asudăm în urcușul nostru.
La un moment dat ajungem într- un punct, undeva pe Curmătura Șugărilor, în care poteca noastră se unește cu cea care vine de pe vârful Caraiman, de la Crucea Eroilor (1 oră). Nu cu mult timp înainte, un amalgam de ceață și umbre ne pune la încercare imaginația oferindu- ne imaginea unui alt sfinx. După socoteala mea, traseul ce se desfășoară pe spinarea Caraimanului spre Cruce ar trece pe lângă această stâncă. Sunt curios ce fel arată pe cealaltă parte.
Traseul devine din ce mai pietros, că tot mă plângeam ceva mai înainte.
Suntem în Curmătura Șugărilor unde mai traversăm câteva viroage, dintre care vreo două cu zăpadă. Ea desparte Creasta Colților Obârșiei de Coama Coștilei. Deja atacăm Obârșia.
Câțiva turiști care ne depășiseră încă de la Baba Mare și pe care îi credeam mult mai departe apar la orizont, sunt pe creasta Obârșiei.
După încă vreo zece minute ajungem pe o platformă bolovănoasă, situată în creștetul unei culmi, Pintenul Obârșiei. De aici pornește lanțul muntos ce ne- a însoțit în stânga pe durata deplasării noastre după ce am trecut de Baba Mare. Aici este un loc de relax, unde ne întâlnim cu un grup numeros, care cred că venea dinspre Caraiman, fiindcă nu ne depășise și nici noi nu am putea fi bănuiți de depășire de viteză. Ne alăturăm și noi. Nu mă așez, din principiu. Prefer să mă odihnesc în picioare, se vede mai bine :) Aici să vezi gâfâieli, arunc o privire pe creasta Obârșiei, ce se desfășoară în stânga cum intri pe acest platou (dungă galbenă) și pe care urmează să o abordăm și noi după ce ne tragem sufletul puțin.
Profit de pauză și o iau încet, la pas, către marginea platoului. Daaa, și nu în zadar,
fiindcă pe măsură ce mă apropii de marginea ei, norii se arată și ei mai îngăduitori ridicând puțin cortina spumoasă din depresiunea, pe care o delimitează. O prăpastie de un verde crud, brăzdată de văioage pe alocuri pline cu zăpadă, este Valea Cerbului. Cine nu a auzit de Valea Cerbului. Dai un search pe google cu Bușteni sau cu Babele sau Sfinxul. E imposibil să nu se pomenească de ea. Pe aici este unul din cele mai cunoscute trasee de urcare din stațiune pe Platoul Bucegilor.
Pe măsură ce câmpul vizual se lărgește, depășind coama ce se ridică în dreapta platoului, tabloul ce se dezvăluie puțin câte puțin mi se pare din ce în ce mai cunoscut. Se mai ridică puțin și plafonul de nori. Seamănă cu Colții Morarului pe care i- am văzut de la Cabana Trei Brazi cu doi ani în urmă.
Nu, nu doar seamănă, dincolo de Valea Cerbului se ridică Creasta Morarului. Ori că îi vezi străpungând norii, ori strălucind în apus de soare (în stânga imaginii),
par la fel de misterioși și de intangibili.
În zadar aștept să se mai risipească norii deasupra Colților, să mă edific pe deplin că ei sunt, la momentul acela. Așa că trec la sol.
Încântat peste măsură de peisajul pe care îl descoperisem, dau să mă întorc să mă laud, când ce văd? Din ceața care se ridică din Valea Cerbului învăluind Creasta Obârșiei, de nicăieri, răsare o potecă pe care nu o observasem, efectiv nu am văzut- o când am traversat platoul. Și poate că nici acum nu o zăream, atenția mi- a atras- o un ”munțoman” singuratic ce iese din ceață în pas vioi. Venea de la Omu pe traseul de iarnă, urma să aflu câteva clipe mai târziu.
Gata cu pauza, nu mai zăbovim nici noi! Ne punem și noi în mișcare alături de ceilalți ”drumeți”, bucuroși că avem companie. Numai că, nu urmăm dunga galbenă? Oarecum panicat, arunc o întrebare: ”Spre Omu mergeți, nu?” Răspunsul a venit exact în timp ce treceam pe lângă o baracă de tablă ruginită, pe care era inscripționat cu vopsea albă ”Traseu de iarnă”. Chiar îmi convine, față de traseul marcat, cel de vară, care urcă pe creastă! Gata cu gâfâielile. Traseul de iarnă trece pe flancul nordic al crestei Obârșiei, deasupra Văii Cerbului,
urmând o prispă lungă cu bolovănișuri, pe sub Cerdacul Obârșiei, o zonă de pereți stâncoși ce marchează limita nordică a Colților Obârșiei. Cât despre marcaj, mai răruț, dar este. Tot dungă galbenă, pictată pe câteva pietre mai mari.
Un peisaj desprins parcă din seria filmelor acelea cu hobiți, orci, elfi ....
Se spune că în 20 de minute ajungi la capătul acestei brâne, la capătul Cerdacului. Chiar nu pot să confirm. Pentru noi timpul a căpătat alte dimensiuni, și cum altfel când urmezi o potecă care pe anumite porțiuni, nici nu vezi mai mult de 10- 15 metri în față, din cauza norilor groși ce se coboară din ce în ce mai mult? Înaintăm unul câte unul, în coloană. Eu cu camera video pe culmile versantului ce se aseamănă cu zidul unei fortărețe. Camera foto o folosesc mai rar datorită picăturilor de ploaie care devin din ce în ce mai insistente și îmi udă lentila. Țineți minte atleții ce ne- au depășit până în Baba Mare? Eh, cred că atinseseră Omu, iar acum erau pe drumul de întoarcere. Parcă urmăream acea secvență din ”Ultimul Mohican”. Îmi pare rău că nu i- am putut imortaliza într- o poză, au trecut ca rapidul pe lângă noi. În schimb i- am prins în filmulețul meu. Între timp toată lumea trecuse la ținuta de ploaie. Se întețise gluma, de fapt nu era nici o glumă,
din acest moment am pus Nikon- ul la adăpost de ploaie și am ținut poteca pe deasupra Văii Cerbului. Eram aproape de capătul versantului Obârșiei, locul unde se întâlnesc cele două trasee, de vară și de iarnă, când se pornește o grindină de ne- a amestecat toate gândurile. Credeam că suntem pregătiți moral, însă mi- am dat seama că eram undeva la limită. Culmea e că am ieșit într- o zonă deschisă în care nu ai cum să te ferești de ifosele vremii. Suntem în Curmătura Văii Cerbului, doar ce am terminat cu poteca ce încinge Obârșia. Mă gândeam să ne oprim în loc și să folosim una din geci drept paravan. Am închis și camera video. Vrând- nevrând, iar mi- am adus aminte de ciobanul de la știri! :) Bătuți de grindină, traversăm în fugă platoul ce desparte căldarea superioară a Văii Cerbului de cea a Văii Obârșiei, spre o stâncă lângă care ne puteam adăposti cât de cât. Este Vârful Văii Cerbului. Dacă nu ne- am putut feri de ploaie în totalitate, măcar ni s- a ridicat puțin moralul când am aflat de la cei ce erau deja acolo, că ”nu mai este mult” până la Omu. Noțiunea asta de ”mult” ... Gânduri peste gânduri, planuri peste planuri ... .
Se oprește grindina, sunt doar picături de ploaie. Ici colo câte o pietricică. Suntem uzi până la piele. De la transpirație, nici sub geci nu mai suntem uscați. Suntem printre primii care ne despărțim de stâncă. Cu gândul la pelerinele de ploaie care stau bine mersi în portbagajul mașinii, ne avântăm mai departe, pe poteca în care se integrează și traseul ce vine de la Peștera. Traseul parcă este tras la indigo. În dreapta, jos, Valea Cerbului, sus, în stânga, munte. Fleoșc, fleoșc, urcăm ușor, prin șuvoaiele de apă care, după ce se scurgeau de pe munte, se prăvăleau pe potecă, spălând pietrele și descoperind cicatrici mai vechi. Nici nu mai băgăm în seamă ploaia, care nu se lăsa dusă. Zgomotul ploii este acoperit de scrâșnetul gheții sub greutatea bocancilor uzi, la care se adaugă susurul asurzitor al apei ce se rostogolește la vale încăpățânându- se să rămână la suprafață. Cu bocancii plini cu apă și sub greutatea hainelor îmbibate, oboseala își spune cuvântul. Nici vorbă să observăm că trecem pe sub Vârful Găvanele. Noroc că în drumul nostru de întoarcere, tot pe aici urmează să mergem. Cu toate că eram destul de aproape de destinația noastră, nu știam cât mai este de mers. Știam doar că nu mai era mult, de când eram sub Vârful Văii Cerbului :) Ne târșâim picioarele pe urcușul ce se vede că ocolește ușor muntele pe care suntem. Da, suntem pe muntele care se laudă cu al doilea vârf din munții Bucegi, Vf. Bucura, sau Vf. Ocolit, cum îl mai știu unii, datorită poveștilor despre energiile Bucegilor.
Atât de greu s- a scurs ultima jumătate de oră? Mi s- a părut că a trecut o veșnicie. Acum văd pe fotografii, doar o jumătate de oră a trecut de la ultima fotografie din Valea Cerbului, sub Creasta Obârșiei, până la următoarea. Suntem la două minute de Vârful Omu, când mă încumet să- mi scot și camera foto (camera video am scos- o ceva mai devreme, ea suportă mai multe) și imortalizez drumul pe care l- am urmat până aici. De la stânga la dreapta: Coștila, Obârșia, Bucura și Valea Cerbului jos, la bază.
Întorc obiectivul, ”nu mai este mult”, se vede cabana Omu și ”scăfârlia” vârfului. Nici nu mai urmăm poteca ce continuă pe o serpentină care mai îndulcește puțin urcușul.
Vară la munte
În cele din urmă ne îndeplinim prima parte a obiectivului nostru de astăzi, câțiva pași și suntem pe platoul vârfului Omu.
Din urma noastră apar și ceilalți colegi de suferință urmând poteca ce mai face un mic ocol până în vârf. Releul de pe Coștila încă mai este cu capul în nori.
Stația meteorologică Vârful Omu, considerată cel mai înalt loc din România populat permanent.
Dimineață, când am pornit la drum, ne pusesem în gând ca la Omu să servim o ciorbă caldă, ceva, după care să facem cale întoarsă către Peștera. În momentul ăsta îmi trecuse foamea de tot, voiam să ne simțim în siguranță, doar atât. Faptul că se potolise oarecum urgia, dacă era după mine, nu mai zăboveam nici o clipă. Am venit, am văzut, am bifat! I- am lăsat pe ai mei să intre în cabană, aveau nevoie de o pauză, în timp ce eu trag o primă tură în preajma cabanei. Pe un stâlp din imediata apropiere a stației meteo vreo trei indicatoare îți confirmă că aici nu este capătul Pământului. De la Omu poți ajunge pe Vf. Bucșoiu, la Cabana Mălăiești, la Râșnov, la Bran și mai sunt multe trecute acolo. Urmând indicatoarele, ocolesc prin dreapta stânca ce ține adăpost cabanei, și ies pe platoul din spatele acesteia. Aici aceeași feerie, o panoramă spectaculoasă, atât de largă! Chiar dacă plafonul de nori încă mai obturează orizontul, tabloul este superb.
Cu toată documentarea mea nu știu să identific decât Vf. Bucura, cel din stânga. Îi cred pe cuvânt pe cei ce spun că din acest loc se pot vedea munții Vrancei, Ciucașului, Pietrei Mari, Postăvarului, Piatra Craiului și Masivul Făgăraș, mai puțin pe cei ce spun că în zilele senine se poate vedea chiar și Dunărea și Marea Neagră ( da, știu că mă uit în direcția care nu trebuie, dar nici altfel).
Dacă s- ar ține cont și de înălțimea acestui bloc de piatră, Vf. Omu ar sări de pe locul 11, pe 6 în topul celor mai înalte vârfuri din România.
Tunetele înfiorătoare, se transformă încet, încet în niște mormăieli prin care își exprimau nemulțumirea hoardele de nori negri care se grupau unul câte unul, încercând să părăsească scena. Pe ici pe colo mai apare și câte un petec de cer senin. Mă întorc în fața cabanei și din câteva cadre trase de la dreapta la stânga încadrez din nou traseul pe care am venit, de data aceasta și Releul de pe Coștila, care a reușește să iasă în cele din urmă din nori.
Până să intru și eu în cabană platoul a devenit neîncăpător.
Nu mai spun de interiorul ei. O vânzoleală aici! Care își schimbă hainele ude, care își scoate niscai merinde din rucsac... Mesele sunt toate ocupate. Ai mei stau cuminți, înghesuiți la o masă mai în fundul sălii. Și ca să vă dați seama cât de frig este afară,
După cum se așezaseră ei la masă, așteptau să servim ceva de mâncare. Simțeam că- i voi dezamăgi, și totuși am venit cu propunerea să luăm doar câte un ceai cald. Înțelegându- mi temerile ne- am limitat doar la ceai. Măcar a fost bun și binevenit în același timp. Îmi părea rău că nu am fost mai pregătiți, să avem o haină uscată, sau și mai bine era dacă aveam pelerinele cu noi, nu în mașină. I- am mai lăsat câteva minute să se încălzească, iar eu am ieșit din nou afară. Undeva spre est, ceva mai jos de stația meteo, sunt niște ruine, temelia unei clădiri, ceva. Cobor la ele.
Altă panoramă. În dreapta, Muntele Morarului, cel cu Colții pe care i- am admirat când am intrat pe brâna ce încinge Muntele Obârșiei, iar în față Vârful Bucșoiu, numărul 3 în Bucegi, după Omu și Bucura.
Și dacă îmi trec obiectivul peste culmea Morarului, pe care șerpuiește poteca ce urcă din Valea Cerbului, din nou Coștila, iar jos, în depărtare, Azuga. După calculele mele.
40 de minute, atât am zăbovit la Omu, după care am pornit spre Peștera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu