Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian

Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Suntem în celălalt capăt al Cheilor Dobrogei, spre Cheia. Șoseaua se intersectează cu un drum de țară, pietruit ce pare a împresura cele două flancuri de stâncă ce formează  cheile. Cred că ar trebui s- o iau la dreapta pentru Mănăstirea Casian, îmi zic. GPS- ul nu este prea convins, micșorez un pic harta, când colo, ce să vezi. Trebuia s- o luăm la dreapta cu ceva vreme înainte de a intra în chei. Pun harta pe telefonul cu Android. Ce să vezi, o adevărată conspirație. Da, asta- i nașpa cu harta pe Windows 10 Mobile, nu- ți dă prea multe destinații, trebuie să le reperezi tu. Mai, mai să renunțăm. Dar acum, și cu 24 de kilometri și fără 24 de kilometri, hai că doar nu ne grăbim și de altfel suntem în grafic. Așa că facem stânga împrejur, și avem deosebita plăcere să revedem Cheile Dobrogei după nici 5 minute, și din alt unghi :) Și unde mai pui că tot pe aici ne vom întoarce. Deci, am fost de trei ori în Cheile Dobrogei. :)
Imediat ce intrăm în Târgușor vedem și semnul spre mănăstire. Nu aveam nici o șansă să- l vedem când am trecut spre chei. Acum o mie de vorbe doi bani nu fac. O luăm la stânga pe DJ 222, drumul e super până la prima curbă, când din nefericire trebuie să ne abatem de la el și ieșim pe un drum de piatră. Câteva sute de metri mergem paralel cu o cale ferată după care facem stânga și urcăm ușor spre nord. 4 kilometri de drum pietruit, cam colțuros ce- i drept. De- o parte și de alta pustiu, un peisaj tern, arid opus celui care ne- a însoțit de dimineață de când am ”descălecat” în Dobrogea. Nu mai punem la socoteală Cheile Dobrogei.  Avem jumătate de oră de când am făcut cale întoarsă din chei și suntem în fața maiestuoasei porți a domeniului monahal.

De departe, ziceai că aici sunt niște blocuri de locuințe. Cu două ore în urmă, când eram în drum spre chei ne întrebam ce- o fi cu biserica aia ciudată cu acel turn înalt, ce pare a fi un minaret alături de o cupolă rotundă, specifică bisericii ortodoxe.

Sincer, unde era vorba de o peșteră în care s- au retras departe de cele lumești niște călugări, mă așteptam la ceva mult mai modest. Asta- i boala bisericii ortodoxe care seamănă din ce în ce mai mult cu o societate pe acțiuni în continuă dezvoltare. Cu greu am putut rezista avalanșei de gânduri, unii le- ar spune drăcești, și să nu încep a cârcoti. Cum, necum reușesc să le înnăbuș și după ce studiem panourile informative scrise în limba română și în limba engleză, ce erau de- o parte și de alta a porții,

mă las cuprins de tainele poveștii la care ne îmbie unul din panouri, ”Dobrogea în câțiva pași”. Un vânt ușor, mai mult o adiere, acompaniat de ciocănelile celor doi meseriași ce învelesc una din cupolele bisericii mari aflate în construcție asigură ”liniștea” acestei oaze de credință.

Într- un puternic contrast, câteva roci negre, probabil de bazalt după culoare, ale cărui mister este sporit de niște înscrisuri cu vopsea roșie pe un fond alb ne atrag atenția imediat de cum trecem pragul porții.

 

Ceva mai aproape de drum, o cruce de piatră desprinsă de pe postament, pare a face o plecăciune.

În acest tablou tern, o tufă de cătină iese din tipar. 

Mănăstirea Sf. Ioan Casian a fost fondată în 2001, în semn de recunoaștere a Dobrogei drept o școală teologică înaltă. În peșterile și grotele presărate în acest peisaj arid s-au descoperit numeroase urme ale începutului creștinismului pe aceste meleaguri ce confirmă o serie de legende și povestiri ale locuitorilor Dobrogei. Înainte de intrarea în curtea mănăstirii am văzut un semn către niște pietre scrise... Aceeași poveste, timpul! Noi suntem chitiți pe un singur lucru, peștera. Având ușile închise, lăsăm pentru mai târziu bisericuța alb - gălbuie ce reprezintă alături de câteva clădiri auxiliare, bucătărie, sală de mese, spații de locuit, și bineînțeles un magazin bisericesc, nucleul mănăstirii. Acest ansamblu face parte dintr- un plan mult mai grandios și care se vrea a deveni un mare complex religios care să cuprindă un muzeu, o bibliotecă și câte și mai câte. Dovadă, dimensiunile și forma bisericii care este în construcție. 

Ceea ce bolmojeam ceva mai devreme, o adevărată industrie ortodoxia asta... Mă abțin în continuare. 

Pustiu, nici țipenie de om în toată curtea. De pe unul din panourile informative, știu că drumul către peșteră, trece prin curtea mănăstirii, așa că ne uităm după vreun semn, ceva. Și nu ne ia mult timp, până îl găsim. 

Ne strecurăm printre bisericuță și magazinul bisericesc pe al cărei pridvor, pe o masă erau stivuite zeci de borcane cu miere. Se vede că toamna este sosită de ceva vreme și pe aceste meleaguri făcându- și simțită prezența pretutindeni.

Nu ai cum să ratezi drumul, la început larg, acoperit pe alocuri cu iarbă uscată, mărginit de pâlcuri de pădure tipic dobrogeană, și coborând ușor.

De- a lungul potecii sunt presărate, din loc în loc semne indicatoare și chiar câteva băncuțe pentru cei ce ostenesc, mai ales pe drumul de întoarcere, care s- a dovedit a fi destul de solicitant. Nu mergem mult și ajungem în marginea unui platou mult mai golaș, de unde avem parte de o panoramă superbă asupra Lacului Casian și a văii Casimcei.

În depărtare, zeci de eoliene străpung bolta albastră a cerului ce prevestește o zi frumoasă, numai bună pentru minivacanța noastră.

Și ca o paranteză, Dobrogea fiind la răscruce de vânturi, găzduiește unul din cele mai mari parcuri energetice eoliene din Europa. Și unde mai pui că în urmă cu mai bine de un secol, Dobrogea era cunoscută și ca Țara Morilor de Vânt. Adevărat că nu la eoliene se referă, ci la morile de vânt, acelea cu aripi de scândură folosite pentru măcinarea cerealelor și a sării sau pentru obținerea uleiului. La începutul secolului al XX-lea, de- a lungul provinciei istorice existau nu mai puțin de 742 de mori de vânt. De altfel primele mori de vânt dobrogene au fost atestate documentar încă din a doua jumătate a secoluilui al XVI-lea. Din păcate la ora actuală acestea sunt doar file de istorie. Cinci astfel de mori pot fi văzute în cadrul Muzeului de Istorie din Sibiu ce au fost aduse din zona Tulcei în anii '70.
Da, unii zic despre acest peisaj că ar fi hidos, alții că aceasta este evoluția. Este pentru prima dată când văd o astfel de ”pădure” și este chiar interesant. Într- un final ne mulțumim și ne continuăm drumul pășind cu atenție să nu alunecăm pe piatra netezită ca în palmă pe alocuri și ne întoarcem la poteca noastră, fiindcă mai avem ceva de mers până la peșteră.

Vrăjit parcă de oglinda lacului îmi îndrept din nou obiectivul aparatului către două din cele trei insulițe ce decorează luciul apei asemenea unor imenși nasturi pe o tunică.

Poteca mărginită de un gard de lemn ce împiedică căderea în hăul ce se cască în dreapta, trece pe sub o stâncă surplombată,

după care urmează partea cea mai grea. Aici îți pui genunchii la încercare. Coborârea abruptă este îndulcită oarecum de câteva serii de trepte destul de înalte, și chiar incomode. La început treptele sunt croite în rocă, apoi din niște scânduri puse pe cant, fixate de niște țăruși din bare de fier beton,  sunt încropite niște reazeme ce consolidează treptele de pământ.

Trebuie pășit cu atenție, o dată fiindcă poți să te împiedici de muchia scândurii ce se ițește pe alocuri datorită cavităților formate pe trepte din cauza uzurii sau în urma spălării pământului de apa ploilor și nu în ultimul rând să nu care cumva să îți intre vreo creangă în ochi, deoarece coborârea se face printr- un tunel format de coroanele schimonosite, ruginii cu tentă de verde și gălbui, ale pădurii tipic dobrogene ce îmbracă acest versant.

Îți poți trage sufletul pe genunchii acestui ”străbunic”, dacă ai obosit.  Dacă nu acum, la întoarcere sigur ai să- l cauți :)



După acest loc de popas, coborâm în continuare, tot cu ochii în pământ, să nu îmi mai agăț bombeul de la încălțări în scândurile treptelor, fiindcă era de vreo câteva ori s- o iau la vale. Poteca se pierde în acest tablou de toamnă, nu ar trebui să mai fie mult până la peșteră.

Cobori două, trei trepte mai ridici privirea din pământ, niciodată nu știi ce surprize îți mai sunt rezervate. Ca de exemplu acest tablou înrămat cu Lacul Casian.

În cele din urmă se termină și scara, iar poteca continuă dând un mic ocol peretelui de stâncă. Ne mai relaxăm un pic. Câteva minute mai devreme admiram priveliștea de acolo de sus, de pe platou. Acum suntem undeva la baza versantului.  De fapt până la bază mai este, până la albia râului Casimcea, care nu se vede din cauza vegetației sau cel puțin eu nu am văzut- o, tot cu ochii când pe trepte, când pe luciul lacului. Încă niște trepte, de data asta le urcăm, după care ...  Am ajuns! Nici 20 de minute nu am făcut până aici.

Destul de înfricoșătoare scara asta, ce- i drept. Însă, cu puțină atenție, și un strop de curaj, o dovedește oricine vrea să vadă cu ochii lui locul unde și- a găsit liniștea sufletească apropiindu- se cât mai mult de divinitate, ducând o viață de ascet, cel ce urma a deveni Sfântul Casian. De altfel aici au fost descoperite urme de locuire datând încă din secolul I î.H și până în secolul al X- lea d.H.
Nu stăm mult pe gânduri și urcăm pe rând pe scara metalică, lungă de cel puțin 6 metri. Cu o mână încleștată pe balustradă, iar cu cealaltă încercând să țin cât mai ferm camera, ajung și eu în gura peșterii. Emoțiile datorate înălțimii amețitoare,

cât și a panoramei oferite de aici din gura peșterii,

sunt înzecite de atmosfera plină de mister ce răzbate din strânsoarea pereților acestei grote ce se aseamănă izbitor cu o biserică. După pronaos, încăperea în care îți tragi sufletul imediat cum ai pășit de pe ultima treaptă a scării metalice, pe un palier ceva mai înalt se află naosul, în care este încropit un iconostas: o cruce mare din lemn, două icoane și două candelabre. 

 

Cu sute de ani în urmă, undeva în secolul al IV-lea, un om, care se pare că nu era fieștecine. având o educație aleasă și provenind dintr- o familie importantă, ce stăpânea aceste pământuri, renunță la toate bogățiile și se retrage în pustnicie, într- o perioadă în care pe aceste meleaguri ale Dobrogei existau câteva zeci de mănăstiri. Câteva cruci, o parte din ele stilizate, reprezentate cu niște îngeri, scrijelite pe peretele de pe fundal alături de alte înscrisuri, din negura timpului se disting printre icoanele, candelabrele și crucea mare de lemn ce transformă acest sălaș într- un lăcaș de cult. De altfel, am înțeles că aici se mai țin și slujbe.

Eram curios de urma aceea în formă de cruce din centru, deasupra crucii mari din lemn. Am găsit în cele din urmă, în niște fotografii mai vechi, în acel loc, era agățată o cruce. Ei, o fi profanare, sau pur și simplu este un act necugetat izvorât dintr- o credință exagerată, dusă la extrem?

Interesante sunt nuanțele de culori în care este ”zugrăvit” acest perete calcaros, vernil la bază iar la mijloc culoarea opalului și retușat cu urme de ceară și de fum de la lumânările aprinse de pelerinii ce ajung aici să- și exprime adorația față de Sfântul Casian sau cu speranța  că minunile săvârșite de acesta se vor așterne și peste existența lor, îndulcindu- le greutățile ce le marchează viața și scăpându- i de necazuri.  

Încă de la intrare, chiar din gura peșterii, pe o treaptă săpată în peretele zgrunțuros de piatră un țol te îmbie la meditație, iar ceva mai sus pe o poliță săpată în stâncă, dintre niște pietre colțuroase se ițește un petic de hârtie albă pe care cineva și- a așternut probabil rugile pline de speranțe.

Icoana Sf. Ioan Casian te întâmpină de cum ajungi în gura peșterii.

Pe stânga cum intri, în alte două nișe, asemenea unor strane, sunt expuse alte două icoane, fiecare având câte o candelă.

Pășim cu grijă, să nu alunecăm pe piatra mărunțită de pe cele două sau trei trepte săpate în piatră, urcăm pe palierul următor. Din această cameră se desprind două culoare ce pătrund și mai adânc în măruntaiele masivului. Aici se ascunde noaptea pe timpul zilei! Doi pași în dreapta, doar atât. Asemenea unui fulger în miez de noapte, lumina blitz- ului este înghițită de întunericul ce apără cu strășnicie misterul acestei peșteri. Abia acum, când fac un zoom pe cel mai întunecat ungher din fotografie descopăr un grilaj metalic ce cred că vrea să îi împiedice pe aventurieri să înainteze, sau cine știe ce creatură este întemnițată acolo? Imaginația :) 

Grota este un adevărat loc de pelerinaj. Pe câteva mese sunt înșirate lumânări, candele, iconițe, câteva sticle cu ulei de candelă, cam tot ce este de trebuință pentru un loc de rugăciune și meditație. 

În partea stângă, la fel. Câteva trepte line se pierd în spațiul strâmt căruia nu i se zărește capătul. Ba chiar mi s- a părut că se abate în dreapta. Aș putea să dau rapid cel puțin trei motive de ce nu am pătruns mai departe. Din câte am înțeles ar mai fi o încăpere, undeva în spate, în care se retrăgeau pentru meditație sihaștrii ce și- au găsit adăpost, de- a lungul vremii, în această grotă.

Nu mai tulburăm liniștea întunericului cu nici o lanternă, considerăm că este suficient. Ne retragem cu grijă apropiindu- ne de gura peșterii,

care se aseamănă cu porțile împărătești ale unei biserici.

Abia acum realizez că nu suntem de capul nostru aici. Suntem supravegheați de când am ajuns la capătul scării, jos. Trebuia să fie și un paznic la intrare, nu?

Înainte de a ne aventura din nou pe scara metalică din gura peșterii, mai aruncăm o privire în zare, ”Țara Morilor de vânt”.

Nu rezist tentației de a continua poteca ce șerpuiește mai departe printr- un ”portal” format de câteva blocuri de piatră rezemate, într- un echilibru stabil, de versantul din a cărui măruntaie tocmai am ieșit. Probabil pentru un selfie mai cool, o scară îi invită pe cei mai curajoși, să se cocoațe pe acestea.

Doar ce am fost prin Cheile Dobrogei, aici este continuarea.

Probabil că această potecă duce până pe malul lacului, nu știu, fiindcă mă mulțumesc pentru moment cu ce am văzut. Plus că de aici trebuie să ajungem și la Enisala, la cetate. Așa că mă strecor încetișor pe lângă  bolostânca, înapoi,

și plini de admirație, ne luăm rămas bun de la încă una din nestematele Dobrogei.

Singurele trepte de coborât, după care urmăm poteca

și ne facem curaj pentru ceea ce urmează. La fel de dificil este să urci aceste trepte, ca și la coborâre. Un pic de atenție! V- o spun din proprie experiență, fiindcă vrăjit de acest minunat peisaj de toamnă, mi- am agățat de vreo câteva ori vârful pantofului în treptele astea.

Acum îmi dau seama ce pomană și- a făcut cel ce a meșterit la acest popas.

Ne mai tragem câteva minute sufletul pe platoul de unde mai savurăm încă o dată această minunată panoramă asupra Podișului Casimcei.

De aici urcușul se mai îndulcește, și chiar și- așa ”profităm” de creațiile acestui adevărat maestru al penelului, toamna și mai facem câte un popas să le admirăm :)

  

La orizont, de după un pâlc de copaci îmbrăcată în schele, apare silueta noii biserici.

Apoi vechea biserică, ce probabil că a devenit neîncăpătoare de vreme ce se construiește alta mai mare?

Facem o tură prin curtea mănăstirii, la fel de pustie ca atunci când am sosit, cu mai bine de o oră în urmă.

Drumul ce duce la această oază de liniște și de credință, un adevărat ”Drum al Patimilor”,

iar pe drumul de întoarcere, ca tabloul să fie ceva mai înfiorător, acesta străpunge pe alocuri nori denși de fum ce provin de la incendierea resturilor de vegetație. sau din când în când mai este traversat de câte o tufă uscată de scaieți ce parcă încearcă să scape de limbile de foc lacome ce se străduie în zadar să treacă peste drumul pietruit.
De aici mergem mai departe spre Cetatea Enisala. De fapt ne întoarcem în Cheile Dobrogei, după care mergem mai departe la cetate. Asta este intenția :)