Delta Dunării- Lacurile Roșuleț și Roșu sau Pelicaniada

Mai 2016 Itinerariu de vacanță: Delta Dunării- Sulina

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Inițial am zis că ne este suficient, însă argumentele administratorului de la Casa Sibiană cum că ce vom vedea pe lacurile Roșuleț și Roșu nu- i același lucru cu ce am văzut astăzi, ne- a lămurit că trebuie s- o facem și pe asta. Același lucru, un telefon și gata. Mâine dimineață același program: micul dejun la prima oră, iar la ora 9 plecarea.
La fel, la nouă fără un sfert le dăm binețe broscoilor ce- și susțineau lângă ponton aria de dimineață. Barca vine ceva mai devreme decât ieri, numai că plecarea este cu un sfert de ceas mai târziu. De data aceasta nu mai stăm după bulgari, avem de așteptat un neamț. Da, unul din ăia care se spune că sunt cei mai cei. :) Față de ieri, se pare că vom avea de strâns din dinți după cum arată cerul, dar nimic nu ne stă în cale. Ieșim din golfulețul nostru și ținem în amonte, așa pe lângă cheiul Sulinei.

Facem o oprire la pontonul unde am debarcat cu două zile în urmă, când am venit din Tulcea, ce coincidență, GALAȚI-3. De aici mai preluăm o familie cu patru persoane.

Deci, se subînțelege suntem tot cu  Travel Delta Star.

De la ponton traversăm în forță Dunărea, pe cealaltă parte. Se pare că o parte din drum se suprapune cu cel de ieri. Doar că astăzi avem și noi ghid. Nu cu stație de amplificare, însă avem ghid. După ce domolește un pic motorul, când ajungem pe celălalt mal începe să ne pună la punct cu istoria postcomunistă a Sulinei. Nu mai revin asupra acestor lucruri triste, este suficient  atât.
Și tot vorbind despre ele, la un moment ne anunță că o să intrăm pe Canalul Cardon încadrând barca pe sub podul metalic pe sub care intrasem și cu o zi înainte. În același timp ne povestește despre soarta satelor din deltă cum ar fi Bărbosu sau Cardon, care au fost pur și simplu părăsite, casele sau persoanele care au mai rămas putând fi numărate pe degetele la două mâini. O turistă, care era cu neamțul căruia îi traducea în același timp, îl întreabă pe barcagiu: „Dvs. de ce ați rămas?” Da, de ce a rămas? Și ciulesc urechile în spate, mai ales că îmi atrăsese atenția cu două zile înainte, pe pontonul din TULCEA AVAL. Este domnul care vă spuneam că trăsese primul la ponton și mergea doar până la Crișan și ne- a asigurat că urmează să vină și barca pentru Sulina. Dacă ar fi fost să aleg dintr- un grup de oameni pe cine cred eu că ar fi băștinaș, el ar fi fost cu siguranță primul ales. Pe lângă structura vânjoasă și pielea arsă de soare, îl trădează și trăsăturile feței. Un singur lucru m- ar fi pus pe gânduri. Și anume uniforma impecabilă (un tricou alb imprimat  Travel Delta Star și un pantalon gri și niște teniși, curate toate) și pe lângă asta aerul fresh pe care îl emană. Dimineață, pe ponton, până să vină neamțul, chiar apreciam serviciile prompte ale firmei de transport, iar el mi- a confirmat că se pune foarte mult accent pe calitatea serviciilor și a modului în care se prezintă angajații. Revin la răspunsul lui: „Îmi place delta, doamnă! Eu mă trag din Mila 23. De- acolo este bunelu, tata ...am soție din Chișinău, din Republica Moldova. Meseria mea este de vânător- pescar și ... cam atâta. ” Tot respectul!
Tot înaintând pe canal, îmi tot storc creierul, nu îmi amintesc ca până la intrare pe Bărbosu să mai fi văzut vreo ramificație ce să se desprindă din Cardon. Totul se limpezește în momentul în care ne informează că până în Letea drumul durează două ore. Atunci ne întoarcem spre el și întrebăm cu stupoare, „păi mergem la Pădurea Letea?” La fel de nedumeriți erau și cei patru care se urcaseră mai târziu în barcă: „Nouă ni s- a spus că mergem pe lacuri, Roșu, Roșuleț ...” Lebede, pelicani”, completăm noi.
Până și aceste vaci parcă se întreabă ce căutăm noi pe aici :)

A fost o neînțelegere, bineînțeles, ce s- a rezolvat print- un telefon. Așa că facem stânga împrejur. Nu intrasem decât vreo două sute de metri pe canal. Ieșim în Canalul Sulina și o luăm mai departe în amonte. Trecem de castelul de apă ce se vede pe malul orașului, a cărui poveste îmi face plăcere să o expun în cuvintele barcagiului: ”... a venit o doamnă bogată la noi în deltă să se plimbe și a cerut lu' un sătean de- aicișa o cană de apă. Săteanul din curte, a luat o cană de apă, a venit la Dunăre și a luat o cană de apă și i- a dat doamnei să bee. Și doamna a spus, „păi cum, voi beți apă din asta care- i tulbură, murdară?” „Da.” A refuzat, a vărsat cana, s- a dus într- o fântână. A băut de la o fântână. Când a ajuns la ea în țară, a acumulat niște fonduri europene, a trimis un grup de meseriași și a înființat uzina de apă. Sus în turnul ăla are un bazin de 20 de tone, care împinge în jos, prin presă, trimițând pentru tot orașul apă.”
Trecem pe lângă un șantier de reparat iahturi. Niște ucrainieni, italieni și englezi le adună din toată lumea și le face ca și noi.

După nici zece minute, ne angajăm în traversarea brațului Sulina,

și intrăm pe canalul ce trece pe lângă vila Mila 2

Suntem pe Canalul Busurca, în drum spre lacurile Roșu  și Roșuleț.

De cum intrăm pe canal, în dreapta un „cănăluț, care se varsă într- un bazin” și continuă barcagiul nostru povestind despre istoria tractoarelor care tăiau stuf, ce erau reparate acolo pe timpul lui Ceaușescu. Se numeau broscuțe și rulau pe șenile din fier, pe care le- au înlocuit cu niște roți imense (2m înălțime și 1,75m lățime) de cauciuc. Astfel greutatea acestora s- a redus la o tonă de la 10 tone. Tăiau plaurul în două cu o viteză de 70km/oră.

În anul 1990 s- a decis înființarea Rezervației Deltei Dunării, a II- a pe planetă, prima fiind delta din Africa de Sud, ne spune ghidul nostru. Nu- i chiar așa, este a II- a ca mărime, dar din Europa. Dar nu contează. Cert este că datorită acestui fapt este interzisă exploatarea stufului în Delta Dunării.
În dreapta se desprinde un canal mic ce străpunge până în inima deltei ajungând în lacurile Roșu, Roșuleț, Țigan, Țigănești. Acesta este destinat pescarilor și vânătorilor pricepuți cu ambarcațiuni mici cum ar fi caiacul, ne lămurește barcagiul.

Pe stânga canalul este bordat de o pădurice de plopi înalți în care vin sulinenii să facă un grătar în zile de sărbătoare cum ar fi 1 Mai, ca să nu se mai ducă în Letea, primim iar un scurt info.

Canalul Busurca face la stânga, în drumul său către Marea Neagră. Se intersectează cu Canalul 4, iar ceva mai târziu peste el trece podul pe care l- am traversat noi cu două zile în urmă în drumul nostru spre plaja Sulinei. Canalul 4 , construit prin anii '90, leagă Sulina de Canalul Sf. Gheorghe.

Noi ținem drumul drept, vezi harta și anume traseul spre Roșu,

Dureros, asta este reacția pe care o experimentez la noile destăinuiri ale barcagiului cu privire la urmările nefaste pe care le poate avea asupra Deltei Dunării orice intervenție a omului.  Spre exemplu Canalul 4 împiedică oxigenarea apei de pe canalele deltei. Rezultatul este înmulțirea unei bacterii care era ținută în frâu prin pătrunderea regulată a apei sărate a mării în apele deltei. La refluxul mării, canalul adânc de 4 metri și lat de 60 de metri, cu ajutorul curenților ce se formau, antrena aluviunile din deltă și nu existau aceste mizerii.

Aceste depuneri sunt un mediu prielnic pentru dezvoltarea unor bacterii sau vietăți care distrug flora, nuferii. Acestea ar fi fost distruse de pătrunderea apei sărate a mării. Înainte vreme se prindeau sturioni în lacul Roșu. Pe lângă aceasta înainte de '90 canalele erau întreținute prin folosirea unor mașinării care agățau toată această vegetație de pe fund, pe care o toca și o arunca pe maluri. Pe viitor există riscul ca acest canal să nu mai poată fi navigabil datorită adâncimii foarte mici.
Și așa ca o paranteză ne prezintă și repercursiunile unor legi restrictive, chiar exagerate precum aceea a interzicerii exploatării stufului.  ''În anii '60, pe acest canal se prelua stuful care era predat la depozit în Tulcea. La depozit se sorta, cel mai bun pleca în Germania, iar restul îl băga pentru hârtie. Acum nu mai reciclăm stuf, importăm din Germania. Caracteristic nouă! Pe dreapta canalului sunt sute de hectare de pământ tare cu stuf subțirel.''
Adâncimea canalului pe care navigăm nu depășește un metru. Grupurile de sălcii sau plopi ce îl mărginesc ne oferă privilegiul de a parcurge una dintre cele mai frumoase galerii de artă creată de natură.
INIMA DELTEI DUNĂRII

Ceva mai târziu FLUTURELE

O altă inimă este frântă în două de valurile provocate de o barcă ce își oprește motorul imediat ce ne observă.

Da azi se circulă, nu glumă. Iar poliția?

Există și o explicație, mâine este 1 iunie. Se dă drumul la pescuit, ni se spune.
După primul cot, o găinușă sălbatică traversează liniștită canalul, prima noastră captură de azi. Se anunță mai productivă ziua asta :)

Trecem de încă o intersecție. În dreapta se ajunge în satul Caraorman, care este situat și el asemenea Letei pe un grind nisipos. Tot înainte de '90 aici s- a încercat exploatarea acestui ”zăcământ” prin ridicarea unei fabrici de sticlă. Întrucât s- a constatat că are o influență nefastă a ecosistemului, ducând la dispariția mai multor specii de pești, activitatea acesteia a fost întreruptă. Brațul ce trece mai departe în stânga noastră este de asemenea întrerupt din drumul său spre mare de același Canal 4, care are aceleași repercursiuni ca și pe Busurca. Și nu numai. După cum spuneam orice intervenție a omului trebuie foarte bine cântărită și orice exploatare trebuie realizată cu măsură pentru a nu crea urmări iremediabile. Aceste canale sunt adevărate guri de aerisire pentru lacurile din inima Dunării, cum ar fi  Lumina, Puiu, Puiuleț, Vătafu, Roșu, Roșuleț. Astuparea acestor canale duc la înnămolirea lacurilor din deltă ceea ce duce la acumularea unor cantități mari de reziduuri pe marginea canalului. Astfel în lunile de vară, când sunt căldurile alea mari, apa se albește și mor pe capete peștii și nuferii pe care acum avem prilejul să- i admirăm în toată splendoarea lor.  Sunt mult mai numeroși decât cei de pe canalele pe care am fost ieri, spre Letea.

Nu numai omul creează neplăceri acestui colț de rai cu care a fost binecuvântată Dunărea după cei 2860 de kilometri. Pe partea dreaptă ni se atrage atenția, este o plantă care cu ani în urmă nu exista în Delta Dunării. Se numește rizac și este atât de păcătoasă, încât când treci cu motorul prin ea afectează elicea de aluminiu. Păsările călătoare aduc aceste semințe care nu se descompun în ele și le elimină prin fecale. Mai târziu, pe drumul de întoarcere vom avea parte și de o demonstrație.

Tot cu ochii după nuferi, mai aruncăm din când în când câte o privire și pe cerul ce se scutură în cele din urmă de norii de ploaie.

Aici în deltă, când cântă cucul înseamnă că a venit vara. Se pare că cineva a lipsit de la unele lecții de biologie, după cum s- au manifestat unii la auzul poveștii spuse de barcagiu despre cuc. Se știe că această pasăre este atât de parșivă că- și depune ouăle în cuiburile altor păsări, după ce în prealabil le aruncă pe ale acestora. Ce să mai piardă ea vremea cu clocitul. „Aici este o zonă frumoasă, în care dacă doriți să faceți o poză.”

O poză, poate o sută :), și cu admirație îi urmărim manevrele line  pe care le face cu barca printre covoarele de nuferi pentru a nu le tulbura prea mult liniștea, până în peretele de stuf.

Totul este spectaculos aici în deltă.

Ieșim cu grijă pe mijlocul canalului fascinați de aceste peisaje precum și de poveștile vânătorești despre simțurile foarte dezvoltate ale mistreților, care își scot puii la aer pe dunele de nisip pe malurile canalelor, pe care ni le spune omul deltei. Sau despre șacali, ...
Are în portofoliu și povești pescărești. „În acest gol stau la ora actuală niște pești ce poartă denumirea știucă.”  Ne spune și cum se prinde cu lansetă cu o lingură aurie sau argintie. În urmă cu patru zile a fost cu niște turiști ce au în sânge acest microb, care au prins 4  știuci care erau la vreo 6 kg bucata. Fiind prohibiție, aceștia nici nu au vrut sub să audă. „Rezolvăm orice se întâmplă, dar noi la așa ceva nu dăm drumu!” Și hop, Garda de Mediu: „Dl. Buhaev, ei nu sunt de meserie, dar dvs. sunteți pescar. Nu știați că știuca este prohibită?” Totul s- a limitat la eliberarea peștelui și la avertizarea celui ce cunoștea legea :) Cu următoarea ocazie, 3000 de lei amendă.
Deodată botul bărcii se ridică, de nu mai vedeam nimic în față. Mergem mai tare că ne forțează unul. Și aici este ca pe șosele :)
„Aici vom vedea pelicani!”, ne strigă. Și ieșim într- o deschidere largă în mijlocul căreia o insulă de stuf, un plaur, pare singurul obiectiv mai atrăgător. Îl iau cu zoom,

după care iau un cadru ceva mai aproape.

Și iar cu zoom după acest colț: un pelican. (parcă zicea pelicani?)

Ne deplasăm cu mult mai multă grijă pe lângă fiecare smoc de stuf.

O rață,

două rațe,

cărora li se mai alătură una, deci trei rațe.

Asta nu mai e rață, se vede după alură, este cormoran.

Suntem pe lacul Roșuleț. În zare, linia de stâlpi marchează drumul ce leagă orașul Sulina de Sf. Gheorghe de pe malul Canalului 4, care este paralel cu țărmul Mării Negre. Undeva pe mal, ni se spune că este o chirhana, un punct de colectare a  peștelui. În fiecare zi, din acest lac se scot 4- 5 tone de pește. Cel mai mare pește prins în acest lac a fost un somn de 500 kg. O imensitate lacul ăsta! „Păi, dacă ăsta- i Roșuleț, Roșu cât este?” Nici nu mă mai interesează răspunsul. Undeva în stânga, cum intrăm pe Roșuleț avem parte de o surpriză imensă, o colonie mixtă, pelicani, cormorani, egrete și pe ici pe colo câte un pescăruș.

Primii care se simt deranjați de prezența noastră sunt cormoranii.

Nici vorbă să reușim să ne apropiem prea mult că se stârnește un adevărat vacarm.

Îți închipui că suntem destul de departe.

Zoom, auto  pe modul sport cu declanșare multiplă de parcă trag cu mitraliera :)

Se îndeamnă unul pe altul, își iau zborul și se repliază rapid pe luciul apei, nu prea departe. Se pare că sunt la siestă.

Numai egretele nu se sinchisesc de noi și ne urmăresc din stuf, de pe marginea plaurului.

Omul deltei ne atrage atenția să urmărim cormoranii. Aceștia au obiceiul să regurgiteze peștele pe care îl înghite, iar pescărușii profită de aceasta sărind asupra lui. Nu am avut parte de așa ceva, deși am stat ceva vreme urmărind acest spectacol.

Înainte de '90, pelicanii erau vânați intensiv, iar vânătorii erau recompensați după ce predau picioarele. Erau considerați păguboși fiindcă un pelican  mănâncă în jur de 18 kg de pește pe zi, ne spune ghidul nostru. De fapt un pelican adult nu mănâncă mai mult de 2 kg de pește pe zi, văd că spun alții. În zilele noastre viața acestor păsări este pusă în pericol doar de șacali, coloniile de pelicani fiind din ce în ce mai populate.

Îi mai ațâțăm un pic, să facă puțină mișcare.

În cele din urmă acceptăm oferta barcagiului nostru, aceea de a face o vizită mai neobișnuită, să avem idee cum se trăiește în deltă. Lăsăm în pace pelicanii să- și continue siesta sub atenta supraveghere a unei egrete care nu s- a mișcat din loc câtă vreme ne- am învârtit noi pe acolo. Parcă ar păzi ceva.

Traversăm luciul de apă spre plaurul din mijlocul lacului unde urmează să vizităm o familie de pescari compusă din tată și fiu. Fiul este mut, nu vorbește, nu aude. Aceștia petrec câte o săptămână în deltă, pe acest plaur.

Debarcăm pe plaur. O senzație ciudată, când pășești pe stuful culcat ce marchează poteca. Simți cum te- ai afunda, însă terenul își revine imediat. Ca o saltea cu memorie :) 

Locuința are o cameră din osb căptușit cu stuf.

În partea opusă o mică construcție tot din stuf ce se vrea a fi WC- ul. Organizare nu glumă.

Pe rând fiecare turist își vâră nasul prin perdeaua ce ține loc de ușă,

unde un aparat de radio cântă în surdină, să mai spargă monotonia din jur.

Au și o ”terasă” pentru zilele mai călduroase,  șopron i se spune pe la noi.

Bucătăria de vară.

După o vizită de 10- 15 minute părăsim în cele din urmă plaurul, cu un gust amar. Și aici întâlnim același lucru ca și în restul țării. Fiecare are o concepție proprie despre democrație, cuvânt folosit destul de des în conversația avută cu dl. Valodea. Acesta era supărat crunt pe faptul că i se cerea socoteală că a ocupat abuziv acest plaur. Nu o singură dată a fost evacuat de aici. Aceeași mentalitate, să mă lase statul să fac ce vreau, ba chiar să mă și ajute, iar eu să fiu de capul meu fără să întorc ceva către acesta. Același lucru l- am observat și în Sulina, vă spuneam că trei zile cât am stat acolo, doar două bonuri fiscale am primit. Dar să lăsăm aceste urâțenii deoparte. În timp ce ne îndreptăm spre barcă, probabil că trecuse vreo barcă prin apropiere, fiindcă deodată începe a se ondula cărarea noastră, de ziceai că este cutremur.

Ne îmbarcăm din nou cu destinația lacul Roșu. Cineva întreabă cum de nu am văzut lebede. Răspuns: „Lebedele sunt niște păsări sensibile, care nu vor să fie deranjate. Au circulat bărci de dimineață, preferă să stea prin golfuri, prin canale pe care nu se circulă.” I- am dat dreptate, aflasem ieri acest lucru pe pielea noastră. Ne îndreptăm cu viteză spre sud. Dincolo de barajul de stuf se află lacul Roșu. Se disting mai multe porți ce străpung această fortificație verde. 

Până să trecem dincolo, în stânga se vede și chirhanaua.

Dacă Roșuleț este mare, atunci Roșu este imens, este un ocean. Are o suprafață de 14, 5 kmp și se întinde de la est la vest pe o lungime de 7,5 km, având o lățime de până la 4,5 km. Comunică prin canale cu mai multe lacuri din deltă spre vest și bineînțeles cu Marea Neagră la est. Fundul lacului Roșu este cu 2 metri sub nivelul mării. Lacul este foarte popular în rândul pescarilor sportivi, aici existând multe locuri bune de pescuit. Dovadă stau și mulțimea de PET- uri și bețe ce străpung luciul apei marcând talianele și ventilele, care sunt deja montate, chit că sezonul de pescuit se deschide abia la miezul nopții.

Bineînțeles că avem parte și de o descriere a acestor scule de pescuit folosite de localnici și de modul în care sunt folosite. Luciul apei este împărțit clar și se respectă din tată în fiu.

Concurența pescarilor.

Lacul Roșuleț în dreapta noastră.

În pragul fiecărei porți spre Roșuleț este postată o barcă cu pescari profesioniști ce- și montează sculele

sau amatori ce nu mai au răbdare câteva ore, riscând chiar și o amendă.

Deasupra noastră planează spectaculos un stârc, dacă mă iau după siluetă.

Cu mândrie omul deltei ne asigură că tot ce este în deltă este natural. Ne pomenește despre anghilă, un pește răpitor ce se deplasează și pe uscat ce vine din apele mării. Și câte și mai câte. La trecerea înapoi, spre Roșuleț, ne strecurăm cu grijă printre taliane,

și chiar avem ocazia să vedem și un pește prins într- un ventil montat chiar pe unde trecem.

Riscul montării ventilelor în aceste locuri este de a rămâne fără scule datorită deplasării plaurilor care pot schimba configurația trecerilor de pe un lac pe altul. Ba chiar se pot bloca și canale, fiind nevoie câteodată să iei barca pe sus pentru a o trece prin plaur.
La câte egrete am văzut, toate în aceeași poziție te face să crezi că ar fi plantate acolo.

La intrarea pe Roșuleț suntem întâmpinați de o paradă aeriană de adio.

Mulțumiți la maxim de spectacolul pe care l- am văzut astăzi, ne strecurăm din nou pe canalul pe care am venit. Pot să zic că oricând m- aș întoarce în aceste locuri sau în oriunde în Delta Dunării.

Pe drumul de întoarcere viteza de deplasare este mai mare, însă am mai avut câteva capturi, de pildă o rață.

stuf,

și nuferi la greu. Bineînțeles , nu din fugă.

„ Nuferii albi, după ce cad petalele, rămâne o căpățână cu un miez ca icrele negre. Sunt foarte gustoși, cei galbeni sunt otrăvitori.”

Floare de rizac.

Nu ai cum să mergi doar cu viteză și să nu mai încetinești din când în când și să asculți liniștea deltei,

și să- ți delectezi toate simțurile relaxându- te la maxim. A trecut demult, teama aceea  ce mă încerca de când eram în portul din Tulcea și mă gândeam că următoarele zile le vom petrece pe barcă :) Limitarea luciului de apă de către pereții de stuf îți oferă o oarecare siguranță prin faptul că nu te mai simți atât de mic, cum se întâmpla ceva mai devreme pe luciul lacului Roșu.
Mai este și acea bucurie care te cuprinde când dai binețe oamenilor din deltă, care își văd de preocupările lor. Aceștia își cară materialele necesare pentru montarea talianelor.

Incursiunea noastră se apropie de final și cu toate acestea obiectivul meu încă mai are parte de multe surprize.

Predăm ștafeta altora ce au servit micul dejun ceva mai târziu :)

Suntem foarte aproape de Brațul Sulina, mai exact în dreptul canalului acela îngust pe care spuneam că nu se încumetă să intre spre inima deltei decât pescarii profesioniști cu caiace,

moment în care barca se oprește brusc și se întoarce în loc. Ne întoarcem câțiva metri și intrăm în stânga pe un canal săpat tot așa, prin anii '90. Zice barcagiul nostru că inițial avea 8 metri, acum, dacă are un metru.

Asta face rizacul.

Lecție de biologie: cum se înmulțește rizacul.

Ne retragem cu grijă, bineînțeles cu spatele fiindcă nu se putea întoarce. Revenim pe Busurca, vila Mila 2,

și facem imediat la dreapta pe Canalul Sulina.
Altădată trei zile într- un loc pare mult, acum parcă sunt prea puține. Nu ne- am putut bucura de plajă pe cât ne- am fi dorit. Am realizat tot ce ne- am propus, ne- am bucurat de savoarea mâncărurilor specifice din pește, am văzut o altă față a litoralului Mării Negre, am vizitat Pădurea Letea, am gustat din frumusețile Deltei Dunării, a, și am văzut și locul unde se varsă Dunărea în mare, ne facem noi bilanțul celor trei zile,  seara în timp ce servim cina la Casa Sibiană. „A, dar nu ați văzut vărsarea Dunării!”, ne spune administratorul pensiunii. Noi credeam că dacă am fost în Golful Musura lăsându- ne duși  de pe canalele deltei, că asta ar fi. Nicidecum! Așa că anulăm ora de plajă pe care ne- o programasem pentru ziua de mâine, înainte de plecare, iar un telefon și o programare pe Canalul Sulina, să vedem domnule Revărsarea Dunării în Marea Neagră.