Delta Dunării- Pădurea Letea

Mai 2016 Itinerariu de vacanță: Delta Dunării- Sulina

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Am făcut baie în Marea Neagră? La Sulina, am făcut, gata cu marea pe anul ăsta!
Acum urmează Delta Dunării. Un telefon a fost de ajuns, iar administratorul pensiunii ne asigură, pentru a doua zi, că vom ajunge la Pădurea Letea.
Așa că la ora 8 fix, suntem pe terasa însorită a pensiunii, să servim micul dejun. Nu vrem să întârziem, la 9 pornim în prima excursie. Așa că servim micul dejun cu ochii pe ceas, iar cu un sfert de oră înainte suntem pe ponton, în așteptarea bărcii.

 Bună dimineața! Nu suntem numai noi așa de matinali :)

Parcă sunt un cyborg, acum pe lângă aparatul foto Nikon D 5300 și nelipsita cameră video Sony nu m- am putut abține și am adaptat camera video de pe mașină, un Prestigio, pentru a filma toate deplasările noastre cu barca din aceste zile. Mai avem de așteptat. Suntem într- un golfuleț în care Dunărea își mai trage puțin sufletul.

Și uite că în cele din urmă, cu aproximativ 5 minute înainte de ora 9, își face apariția barca ce ne va transporta până în satul Letea. Ce să vezi, barcagiul este același care ne- a adus cu o zi înainte din Tulcea la Sulina, Travel Delta Star

Mai întâi ne preia pe noi, după care trage la pontonul mare de beton, de pe latura cealaltă a golfului, în fața fostului hotel Sulina, preluat de Sorin Ovidiu Vântu în anii '90 și lăsat de izbeliște în cele din urmă (avea să aflăm a II-a zi despre soarta acestuia).

Zece minute după ora 9, după ce se mai îmbarcă încă cinci turiști, ne desprindem de ponton. La bord suntem un ”echipaj internațional”. Patru români, doi bulgari și o neozeelandeză. Se știe că Delta Dunării este unul din obiectivele turistice cele mai căutate din România.
Și totuși, pe undeva trebuie să ieșim. Alunecăm ușor pe apa lină cu motorul torcând ușor, pentru a ne mai da un răgaz să ne aranjăm pe noi vestele de salvare.  Și nu durează mult până când ni se deschide în față ”poarta” de ieșire.

Deodată, motorul devine ceva mai arțăgos, iar barca cotește la stânga urmând pentru început, îndeaproape, malul sudic al canalului. Mergem în amonte. Prima imagine ce ne iese în cale este destul de sumbră. O perdea de stuf încearcă să acopere o epavă mâncată de rugină ce zace pe mal.

Peisajul devine ceva mai prietenos după ce trecem de ea. De- a lungul cheiului pe care se desfășoară faleza pe care am parcurs- o cu o zi în urmă sunt înșirate fel de fel de ambarcațiuni.

După un timp, săltând de pe un val pe altul barca traversează canalul spre celălalt mal.

Nu este atât de rece pe cât ne așteptam noi să fie, așa că gecile rămân în rucsac, alături de sticla de apă, care este indispensabilă în astfel de incursiuni. Ținem aproape de malul stâng al canalului (în sensul de curgere al Dunării), atât de aproape încât doi dulăi mai arțăgoși ne însoțesc o bună bucată de drum lătrându- ne într- una. Și nu numai ei sunt cu ochii pe noi. Un pescăruș, ce pare că scrutează orizontul de pe brațul unui stâlp de iluminat, trage cu coada ochiului la noi.

Ceva mai în amonte, un cormoran ne spionează și el pentru o clipă, doar ce- și ițește gâtul dintre valuri, că și dispare la loc de unde a ieșit.

La capătul orașului Sulina se distinge silueta unui hotel select, Delta Palace, a cărui istorie o vom afla tot mâine, când vom avea parte de un barcagiu cu veleități de ghid turistic. Cel de astăzi este mai scump la vorbă, de- l întrebi ceva îți răspunde.

Și nu mai durează mult până când motorul bărcii se înmoaie brusc, iar barca își croiește o curbă care ne trece pe sub un pod metalic ce traversează un canal perpendicular pe brațul Sulinei. Ne încadrăm pe Canalul Cardon. Ca titlu informativ, este al doilea pod metalic cum am urcat noi în amonte.

Peisajul se schimbă substanțial, luciul apei încadrat de o parte și de cealaltă de stuf, are culoarea cerului. Nici urmă de val. În barcă, în spatele nostru, o bulgăroaică, într- o română perfectă (ce- i drept cam făcând risipă de ”R” :)) îl ațâță pe tânărul ce conduce barca, să ne spună câteva vorbe despre acest canal. Așa aflăm că drumul ce ne însoțește în dreapta noastră, pe care mai mult îl intuim datorită stâlpilor înșirați de- a lungul său, ajunge până în localitatea Cardon și continuă făcând legătura mai departe cu C. A. Rosetti, Letea, Sfiștofca. De fapt acest drum ajunge la Periprava, localitate situată pe malul celuilalt braț al Dunării,Chilia (granița cu Ucraina). Cât despre acest canal nu este un canal natural, ci este săpat de oameni și se subînțelege de ce se numește Cardon. Avem de ales viteza de deplasare a bărcii. Optăm pentru ”Încet” :) Așa că suntem depășiți de o altă barcă, dotată cu un sistem de sonorizare ce acoperea zgomotul motorului, prin care barcagiul le transmitea turiștilor informații despre zonă. Da, nu ne- am dat seama că se poate și așa. Noi ne continuăm drumul, așa agale pe canalul Cardon.  Destul de modest peisajul. Ici colo vezi plutind cu grație câte un grup de nuferi galbeni. Eu știam de nuferi albi. 

Mai spectaculos pare peretele de stuf ce mărginește luciul de apă.

După aproximativ 20 de minute din canalul Cardon, ce continuă în dreapta către satul cu același nume, se desprinde în stânga canalul Bărbosu.

Upside down, două lumi  paralele, iar noi rulăm pe autostrada cu parapeți din stuf, ce le desparte. De parcă cineva le- a dat tonul, un cor de broaște acoperă mormăitul motorului ce propulsează încet barca prin acest minunat peisaj lacustru.

Sunt puțin confuz. Această imagine pe care am descărcat- o de pe cardul aparatului, este realizată imediat ce intrăm pe Bărbosu. Am căutat pe Google Earth și am găsit această denumire în cu totul altă parte, la sud de brațul Sulina. Este un canal ce leagă Lacul Roșuleț de Marea Neagră.

 
Pentru o mai bună înțelegere a traseelor pe care le- am parcurs în periplul nostru prin Delta Dunării am marcat traseele pe hartă și le- am condimentat și cu câteva fotografii.



Din când în când motorul bărcii, strunit cu strășnicie de barcagiu ne oferă prilejul să ne bucurăm din plin de liniștea deltei: de foșnetul pereților de stuf ce se ondulează în bătaia vântului, de clipocitul apei produs de deplasarea lentă a bărcii, de orăcăitul broaștelor sau de plescăitul produs de păsările speriate ce își iau zborul spre locuri mai liniștite. Aceasta este contaminată doar de reprizele de râs din spatele bărcii sau de glasurile pline de admirație ce nu mai contenesc odată cu schimbarea registrului de culori. Covoare nesfârșite de nuferi galbeni și albi laolaltă decorează deoparte și de alta luciul canalului.

Parcă ne aflăm la granița a două lumi. Mi se pare fascinantă această continuitate ce ți- o oferă această oglindire a naturii. Din tablou lipsesc câțiva norișori albi, dacă ar fi după mine. Se aud din ce în ce mai multe declanșări ale aparatelor foto. Fiecare are cel puțin un telefon mobil cu cameră.

Când mi- am luat 300- le pentru aparatul foto, acum trei ani în urmă (sau patru, dar nici nu mai stau acum să mă edific, îl am), la asta mă gândeam, la Delta Dunării. Stai în barcă, înconjurat de atâta frumusețe și să nu poți să o atingi? Zoom- ul face diferența.

Doar de un sfert de ceas navigăm pe Bărbosu. Este ceva mai sinuos. În peisaj apar și câțiva copaci ce- și oglindesc coroanele stufoase pe suprafața din ce în ce mai aglomerată a apei.

După fiecare cot al canalului ai parte de câte o surpriză.

Însă spre disperarea mea și nu numai a mea, chiar nici o pasăre? Nici o fotografie spectacol? La auzul motorului bărcii, chiar și dacă toarce încet, cele câteva păsări care sunt prin zonă se sperie și își iau zborul. Și culmea, nu zboară niciuna spre barcă. Parcă am fi în Delta lui Murphy.
Tocmai ce vorbeam, un adevărat spectacol. Pe o frunză de nufăr cine se odihnește? Bineînțeles, ridic aparatul la ochi, țintesc și o prind exact când își ia zborul :)

Remixată de clipocitul apei provocat de mișcarea leneșă a elicei motorului bărcii noastre, nu mai știu a câta parte din această simfonie a deltei este,  când deodată concertul nostru este tulburat de un zgomot ce devine din ce în ce mai asurzitor. După o altă cotitură, ca și cum ar fi ieșit din zidul de stuf, la nici o sută de metri în fața noastră, apare în viteză o barcă a Poliției de Frontieră. Instantaneu zgomotul este înghițit de liniștea deltei. Este o regulă pe canale, am văzut. Când se întâlnesc două ambarcațiuni acestea își opresc motoarele astfel încât la punctul de intersecție să provoace cât mai puține valuri.

La fel cum am remarcat și eu, bulgăroaica din ”echipajul” nostru, a făcut o remarcă un pic acidă la atitudinea celor din barca poliției. Ar fi putut să arunce și ei spre noi un ”bună ziua ”, ceva. Așa cum este la țară când te întâlnești pe uliță cu cineva și îl saluți, așa din politețe, fără măcar să- l cunoști. Erau cam supărați, probabil se sculaseră cu noaptea în cap.
Dar cum să ne supărăm? La ce frumusețe ne înconjoară, nu ar fi păcat să punem la suflet?

Un alt ”coleg din echipaj” își exprimă la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, după ce își trece grațios mâna peste floarea unui nufăr, dorința de a lua unul ca suvenir. ”Ocările” din partea soției acestuia ce se abat asupra lui, de parcă ar fi comis nu știu ce sacrilegiu sunt domolite de remarca barcagiului care îl lămurește că nu are nici un rost, fiindcă s- ar ofili rapid.

Facem cunoștință cu o plantă invazivă, rizacul, care ocupă din ce în ce mai mult teren în Delta Dunării. În ziua următoare vom primi o lecție demonstrativă despre această plantă.

Astăzi asistăm la o demonstrație ce are să ne lămurească pe deplin ce este acela un plaur. Plaurii sunt niște insule plutitoare acoperite cu verdeață, în special stuf, a căror aglomerări de rădăcini și rizomi alături de alte elemente organice și minerale se compactează și plutesc pe suprafața apei. Pentru aceasta barcagiul asmute de câteva ori motorul bărcii, după care imediat îl oprește, pentru a provoca valuri care să pună în mișcare niște plauri.

Din spusele lui și ale colegului său ce ne va însoți mâine pe lacurile Roșuleț și Roșu, la vânturi de peste 40 km/oră configurația canalelor din Delta Dunării poate suferi schimbări substanțiale datorită deplasării acestor plauri.
Surpriză, chiar pe plaurul ce se mișcă sub acțiunea valurilor, pe partea stângă a bărcii, camuflat pe fundalul tulpinilor de stuf, se leagănă odată cu acesta și un stârc cafeniu. „Mai sunt albi și cenușii,” ne spune barcagiul.  „Așa mai da, pe când un pelican, o lebădă, ceva? ” îl întrebăm. Acesta ne asigură că o să avem parte și de acestea și pornim mai departe.

Cinci minute mai târziu o altă bifurcație a canalului, noi ținem stânga, ceva mai voinicește. Aceeași poveste, doar doi pescăruși defilează deasupra canalului cerșind parcă o poză. Noroc cu acest foișor de observație și norișorul alb rătăcit pe cer, de ne mai scoate din monotonie. Zic și eu așa, vraja deltei plutește aievea deasupra noastră.

Da, nu sunt lămurit încă. Nu suntem pe el, din câte văd, indicatorul arată direcția SPRE canalul Magearu.

În rest toată păsărimea este pe fugă parcă aș trage poza cu alice.

Deodată motorul bărcii amuțește. Botul acesteia se lasă ușor pe apă și se pierde în același timp într- un pâlc de stuf ce se hârșâie de barcă pe toată lungimea ei. Ca la un semn toată lumea se trage spre dreapta pentru a evita contactul cu bețele de stuf ce ies din apă asemenea unor sulițe. Hăhăielile și strigătele de atenționare ale celor din barcă, se transformă la unison în exclamații de surprindere și admirație la vederea acestei noi imagini a deltei.

Noi am crezut, inițial că avem parte de o porție din sălbătăcia deltei, însă aflăm cu surprindere că suntem de fapt pe un canal realizat de leteni ce are rolul de a scurta accesul acestora la Canalul Magearu. Uitându- mă acum pe hartă, tind să- i dau dreptate barcagiului nostru care își exprimase și opinia cum că ar fi folosit adesea la braconaj.
Pe toată durata excursiei noastre cu barca, cea mai des pusă întrebare este referitoare la adâncimea canalului. Și aici adâncimea este modestă un metru și ceva. Apa este atât de limpede că se vede fundul acestuia printre plantele, care de multe ori ne obligă să ridicăm elicea motorului pentru a o scutura.

Două broaște supărate, ce se pare că nu își vorbesc, stau la plajă pe frunzele de nuferi:)

Nu mai durează mult și ieșim din strânsoarea lanurilor de stuf.

Ieșim în canalul ce delimitează grindul pe care este situat satul Letea. Undeva în spatele nostru lăsăm o biserică ce aparține mănăstirii Letea. Până aici se poate ajunge și pe uscat de la Sulina, după cum spuneam mai devreme. Ba chiar, la un moment dat în barcă se stârnește o discuție care stârnește la final hohote de râs. Era vorba că la Sulina se poate ajunge și cu mașina din Tulcea., la care barcagiul face o glumă la afirmația respectivă și aruncă o replică, „Dacă spuneți dumneavoastră!”

Acest canal nu se oprește aici, el continuă spre inima deltei. Semn că nu suntem în pustietate, câteva bărci se odihnesc la umbra sălciilor pletoase ce se apleacă pe alocuri vrând parcă să admire și ele frumusețea nuferilor ce împodobesc luciul apei.

Nu mai durează mult și debarcăm  în cele din urmă și noi. De aici pornim spre Pădurea Letea. Un adevărat safari.

Facem o paranteză de mai bine de 3 ore, la care o să revin cu o postare dedicată aventurii noastre în cea mai nordică pădure subtropicală din Europa. Așa că facem cale întoarsă spre Sulina, cu promisiunea că vom avea parte de mult mai mult spectacol. Pomenea barcagiul de ceva despre un golf Musura prin care vom trece pe drumul nostru de întoarcere. Pentru început ne dăm puțin într- o parte și dăm prioritate celor cu cai mai mulți :), după care îi lăsăm și noi pe ai noștri să ne arate ce sunt în stare.

Și uite că nu trebuie să așteptăm până în golful Musura, în fața noastră la vreo 25 de metri, o egretă albă își lansează propriul ei show. Disperat că după mai bine de două ore de mers cu barca prin deltă nu am și eu o fotografie mai de doamne ajută, normal că vigilența este maximă. Așa că arunc zoom-ul pe ea și declanșez asupra ei un adevărat potop. Chiar nici nu pot să mă hotărăsc ce să postez :)

Până și nori avem pe fundal.

Mă rezum doar la astea, fiindcă pe drumul de întoarcere ne sunt răsplătite așteptările cu vârf și îndesat. După shooting- ul cu caii ”sălbatici” din Pădurea Letea avem o continuare chiar aici, pe malul canalului. Noi nu am venit pe această porțiune fiindcă am luat- o pe acel canal artificial, îngust, creat de leteni, de care vă spuneam mai înainte.

Pare cunoscut peisajul acesta!

Așa din viteza cu care mergem, trecem pe lângă un foișor de observație, un indicator cu Canalul Magearu ... De fapt suntem pe canalul pe care o luasem la a II- a bifurcație. Când ajungem la ea o luăm pe celălalt braț, ne confirmă și barcagiul.

 Nu numai păsările tind spre înălțimile cerului.

După o porțiune în care  este dungă, canalul cotește la dreapta, lăsând pe stânga o fermă.

Specific oamenilor deltei. Animalele sunt lăsate slobode să se hrănească singure cu ce le oferă natura.

Cu ochii după Ghiță era să pierd prestația acestui stârc cenușiu, cafeniu... Mai contează?

Nici nu realizăm când trecem pe lângă satul Cardon,

Ne dăm seama abia când trecem pe sub podul ce face legătura satului cu Sulina.

Părăsim Canalul Cardon și ne afundăm din nou într- o zonă cu canale naturale, în care își găsesc adăpost și liniștea păsările deltei,

O frântură din viața a oamenilor ce- și duc traiul în Delta Dunării.

A II-a zi povestindu- ne periplul nostru de azi prin deltă celui ce urma să ne conducă în descoperirea altor frumuseți ale acesteia, aflăm că acești bătrâni sunt unchii lui. Ajung acasă și compar fotografiile, chiar așa, ce mică este lumea asta!
Și în sfârșit cea mai palpitantă parte a excursiei noastre. La început barcagiul ne atenționează să fim cu băgare de seamă. Ce avem acum în față este o nimica toată.

Și totuși pe aici e drumul, că pare că se cam termină?

Ce mai, parcă am fi la un turnir, vin spre noi asemenea unor lănci. Predăm din mână în mână spre fundul bărcii fiecare pai de stuf care țese în fața bărcii o perdea verde impenetrabilă.

În ajutor îi sare și o țesătură de rizac ce încearcă să blocheze elicea motorului, îngreunându- ne și mai tare înaintarea. Deja încep glume din acelea ce au scopul de a ne îmbărbăta. „Nu- i prima oară când mă rătăcesc în deltă!”, ne încurajează barcagiul.

Toate acestea se întâmplau pentru a păstra liniștea acestui loc sacru din inima deltei. Mă simt ca și cum am dat buzna, încălțat,  în casa lor. Cu toate acestea profit de locul din fața bărcii, pe care îl ocup, și îmi măresc zoom- ul la maxim. Trebuie să profit de clipele care se scurg cu repeziciune până la momentul în care își vor da seama că nu mai sunt singure.

Exclamațiile de fericire și de admirație refulate din inimă de toți ocupanții bărcii noastre, care de când așteptau așa ceva, au reușit să spulbere rapid acest moment magic. Au reușit ceea ce hârșâitul înfundat al bărcii printre tulpinile de stuf ce ne stăteau în cale nu reușise.

Lebăda mamă și- a luat zborul, iar cei cinci pui au dispărut care cum au putut din peisaj în câteva clipe.

Și ca să ne consoleze oarecum, părerile de rău că am destrămat o familie, primim asigurări că lebăda se va întoarce și își va aduna puii în jurul ei.
Trecem mai departe, iar delta ne face surpriză după surpriză,

iar în cele din urmă trecem de un ultim smoc de stuf, iar în fața noastră se deschide în toată splendoarea lui, golful Musura.

În spate este granița României cu Ucraina, este un golf al Mării Negre, adâncimea apei este de ... toate acestea le aud ca prin vis. Toată atenția este îndreptată către acest peisaj mirific în care simțul văzului este cel mai alintat.

Urmează o zguduială de nedescris în traversarea golfului. Practic navigăm pe Marea Neagră.

Sărind de pe un val pe altul barca traversează încet, dar sigur, golful acoperit de o perdea formată, parcă din frunzele unui copac.

Cam multe gropi:), și nu mai punem la socoteală și vântul ce bate dinspre mare făcându- i pe mulți să- și pună glugile pe cap. Mare noroc am avut cu ochelarii de soare, căci altfel nici nu puteam ține ochii deschiși din caza vântului.
Tăiem golful așa, spre dreapta. Spre brațul Sulina pe care se disting clădirile orașului.

Mai zăbovim în marginea de sud a golfului, aproape de mal, malul fiind de fapt digul ce îl desparte de Canalul Sulina. O creangă ce răsare din apă la câțiva zeci de metri de barcă stârnește rumoare printre noi, credeam că e vreo pasăre.

Nu- i nimic, ceva mai încolo urmează să vedem un trio de ”pelicanguri”, cum îi place să- i alinte unul dintre turiști, se pare că își fac siesta. Sunt destul de departe, însă sunt pelicani. :)

Mai bine zis erau, că nici nu apucăm să ne apropiem de ei, că- și și iau zborul. Exact cum spuneam, este regulă, niciodată spre noi. Nu ne rămâne decât să- i admirăm baletul pe care ni- l oferă, ce- i drept mai cu stângăcie. Ce vrei, pelicanul nu este lebădă.

Se pare că nu suntem singurii cu această părere, un cormoran și o rață par să aibă aceeași impresie

După ce și cormoranul se lansează într- un zbor razant, la firul ierbii ce străpunge luciul apei

se pare că aici se încheie și capitolul cu golful Musura.

Însă după câțiva zeci de metri parcurși în viteză, barca se strecoară pe un alt făgaș croit prin stuf, și ce să vezi? Îi luăm prin surprindere pe gagiii ce ne- au arătat cozile din spate ceva mai devreme.

Tiptil, tiptil, cum alunecă barca iaca avem încă o surată, o rață.

Fâl, fâl se avântă alta de pe o creangă a unei sălcii.

Ăștia doi iar se roiesc, chiar nu le place de noi.

Doar unul își face milă de noi și ne face o demonstrație de pescuit.

Eu personal mă declar mulțumit. Am capturat ceva pe ziua de azi. Nici nu mă gândeam că o să plec dezamăgit din Delta Dunării.
Ia uite că bifăm ceva suplimentar astăzi Farul vechi. Mi- am dat seama după ce am debarcat de confuzie, nu este cel care se vizitează, muzeul. Acela este în oraș.

Acesta este unul dintre cele patru faruri care există în Sulina. Acesta este situat pe malul stâng al brațului Dunării și a fost construit la 1887, în perioada Comisiei Europene a Dunăriii. A fost utilizat până în 1922, când acesta și- a pierdut utilitatea datorită prelungirii în Marea Neagră a digurilor gurii Canalului Sulina. A mai fost utilizat în perioada celui de- al II-lea Război Mondial ca punct de observație al Marinei Militare Germane.

Facem o scurtă vizită pe digul care îl leagă de Portul Sulina (nu am înaintat decât câțiva metri de teamă să nu ne înghită și pe noistuful ce pare că a pus stăpânire pe el). Cât despre urcatul în turn pentru o eventuală panoramă, nici vorbă. Gradul de uzură al balustradelor și al pasarelelor este mare. Iar la final o fotografie cu tot echipajul.

  

Barcagiul nu a încăput în prima.

Ne luăm rămas bun de la acest martor mut al Sulinei, care dacă ar avea gură ....

Acum am aflat că acest far a apărut și în serialul ”Toate pânzele sus” care mi- a încântat copilăria.

Ne strecurăm cu barca prin stânga lui lăsându- l în urmă la fel de misterios și ieșim în Canalul Sulina.

Undeva pe la mijlocul canalului mă dumiresc și eu unde ne aflăm, fiindcă atâta timp cât ne- am plimbat prin golf nu am realizat că suntem atât de aproape de casă.

Și iată- ne, după ceva mai bine de șase ceasuri intrăm în golfulețul din care am plecat dimineață. Uite și pensiunea Casa Sibiană.

Ne debarcăm pe pontonul mare de beton, care după câte se pare este o atracție a copiilor din aceste locuri nu numai pentru turiști.

Rămân dator cu expediția noastră pe grindul ce găzduiește Pădurea Letea, după care cu excursia pe lacurile Roșuleț și Roșu și nu în cele din urmă cu cea de la Revărsarea Dunării în Marea Neagră.