vineri, 3 octombrie 2014

Cascada Urlătoarele- Vama Buzăului

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Avantaj turistul! Ăsta este gândul ce- mi trece prin minte. Întrebarea mea este: Câți știu de aceste locuri minunate ce se află la limita județului Brașov către Covasna? Când spui Brașov, spui Tâmpa, Biserica Neagră, Piața Sfatului,  spui Poiana Brașov, Bran, Râșnov, Predeal, ba chiar unii au tendința să spună și Sinaia. Spre satisfacția mea, anul acesta am intrat în rândul celor care știu mult mai multe despre județul Brașov. Am descoperit Hărmanul, Prejmerul, Rezervația Valea Zimbrilor de la Vama Buzăului și nu în cele din urmă Cascada Urlătoarele.


Este trecut de ora prânzului, noroc cu clătitele și gogoșile mămăiței de la Valea Zimbrilor, că ne- am mai potolit foamea puțin. Cu speranța că vom găsi totuși un loc unde să servim ceva, fiindcă trecuse ceva timp de când am plecat de acasă, ieșim din nou în DJ103A și ne continuăm drumul spre următorul obiectiv. Lăsăm în urmă rezervația de zimbri, și imediat, tot pe partea stângă ne atrage atenția o pășune, împrejmuită cu un gard de sârmă, de zici că ai ajuns în ”Zona 51” a României. Un deal împădurit ce delimitează pășunea și crează o linie a orizontului șerpuită sporește misterul celor câteva sculpturi metalice ce creează impresia că ar fi niște obiecte căzute de undeva dintr- o altă galaxie. 








Urmăm firul șerpuit al șoselei străjuite de gospodăriile din localitatea Vama Buzăului. Nu de puține ori ai impresia că drumul este înghițit de dealurile împădurite ce împresoară satul. Cu toate că de- a lungul drumului sunt multe spații de cazare, nu am găsit nicăieri să mâncăm și noi ceva. La ultima locație ce părea chiar elegantă, am uitat cum îi spunea, era organizată o petrecere ceva, o nuntă. Ca reper puteți lua pe dealul de pe partea opusă, pe stânga cum mergi, cimitirul și ruinele unei biserici.


La un moment DJ103A face o curbă la dreapta, dar noi îl părăsim și ținem înainte pe drumul pietruit ce pare că se pierde în pădurea ce se află în spatele caselor. După nici 200 de metri traversăm un pod și nu mai durează mult până când  vedem primele mașini trase pe dreapta drumului forestier. Lăsăm și noi mașina, și fiindcă nu știam exact cu ce aveam de- a face, nu am luat cu noi decât aparatul foto și camera video. Bineînțeles, după cum am remarcat și în alte cazuri, românul este în stare să intre cu mașina și în biserică. De- a lungul drumului urma să găsim mult mai multe mașini. Luăm la pas drumul forestier ce ne invită spre inima pădurii, într- adevăr destul de bun și pentru mașinile de oraș, nu- ți trebuie 4x4. Paralel cu drumul, la vreo 5 metri de el, firul șerpuit al Buzăului ce- și are izvoarele cam 10 km în amonte, se avântă destul de sprinten în lunga lui călătorie către Dunăre, delimitând pajiștea pe care sunt amenajate mai multe mese cu băncuțe din lemn de pădurea ce îmbracă un versant al munților Ciucaș, dacă nu mă înșel. 


Susurul apei devine din ce în ce mai acut, vrând parcă să ne înștiințeze că după cortina formată de următorul pâlc de copaci vom avea parte de unul din cele mai frumoase spectacole din viața unui om. 



Imaginea unei creaturi mitologice se înfiripă din amalgamul format din luminile și umbrele ce îmbracă, laolată cu perdeaua străvezie a nenumăratelor șuvoaie de apă, piatra brun- roșiatică a versantului. Câțiva tineri mai curajoși, nouă nu ne- a lipsit curajul cât ne- a lipsit timpul și mai ales că venisem total nepregătiți (nemâncați și obosiți de pe drum), cățărați pe coama acestei năluci făceau poze sporindu- mi imaginația debordantă. Privirile iscoditoare ale acestei creaturi ne însoțesc  de- a lungul drumului până la prima cotitură.




Chiar mă roade invidia, cât de norocoși sunt oamenii ăștia. În continuare, am descoperit o zonă amenajată cu numeroase locuri de picnic pentru turiști, aceștia putând să savureze în liniște spectacolul natural al ”urlătoarelor”. Ne petrecem în continuare pașii pe pajiștea de pe malul sinuos al firului zgomotos al Buzăului admirând micile căderi de apă și podețele din trunchiuri de copaci construite peste el.






Ajungem la o intersecție de drumuri, unul ce vine din stânga, însoțit de firul apei, iar celălat ce ține drept și pătrunde înspre inima pădurii. Noroc cu doi tineri ce veneau din stânga pe care i- am întrebat unde duce acel drum, fiindcă noi eram deja pe picior de întoarcere. Căci de nu, pierdeam partea a doua a show- ului. Am înaintat încă vreo 100 de metri pe acel drum până ce, abia atunci, am realizat că susurul apei căpăta din nou alte tonalități, după ce în ultima perioadă se mai liniștise. În zare se distinge clar încă un podeț ce traversează apele ceva mai tumultuoase ale micului Buzău. În timp ce ne străduiam să pășim printre firișoarele de apă rătăcite ce căutau să pună stăpânire pe drumul nostru atenția ne- a fost captată în totalitate de tabloul ce era dezvelit încetul cu încetul în fața ochilor noștri. O priveliște care îți taie răsuflarea. Ce foame, ce oboseală? 


Șuvoaiele de ape ce izvorăsc din pântecul masivului îmbracă calcarele din munte cu o mantie străvezie prăvălindu- se tumultuos printre stâncile camuflate sub covorul galben- verzui de mușchi.




Glasurile cristaline ale izvoarelor ce se varsă în râul ce trece pe la baza muntelui se contopesc într- un cor aflat sub strașnica baghetă a unei muze nevăzute ce sălășluiește pe acele meleaguri. Sunetul cadențat contribuie din plin la reușita acestui spectacol din sălbăticie, bineînțeles, făcând excepție de amprentele pe care le lasă specia umană, acea conductă pe care curgea un debit destul de mare de apă și de pachetele cu cărămizi de BCA ce se vedeau ceva mai sus pe munte. 
Semn că zona este în continuă transformare. Impresionant peisajul, un adevărat colț de rai, sper să nu se exagereze. Omul este precum un car, acea insectă care trăiește în lemn și se hrănește cu acesta. Deja am văzut locuri pe pământ unde s- a făcut grătar și nu s- a lăsat curat. 






Am zăbovit destul aici, mai ales că la întoarcere am realizat că năluca mea își săvârșise rolul. Alte lumini alte umbre, altă fotografie.




Da, o altă zi minunată în care am adunat amintiri de neuitat. De aici ne îndreptăm spre Pensiunea Beatrice, din Brădet. Ne întoarcem pe DJ103A până în DN10, nu o luăm spre Întorsura Buzăului, ci ne întoarcem spre Prejmer cam 1 km, după care urmând indicatorul, intrăm la dreapta, pe unul din drumurile din sat. 
Ce pot spune? Aici, pe lângă peisajul extraordinar, am găsit un pat cald, o masă caldă, o palincă din partea casei. Chiar dacă toate aceste servicii ne- au fost oferite cu o oarecare stângăcie din partea gazdelor, am apreciat căldura și implicarea acestora pentru ca oaspeții să se simtă bine. De felul meu, întotdeauna am corelat serviciile cu prețul. 
Per total, un câștig mai ales că am avut parte de niște cadre minunate.






















joi, 2 octombrie 2014

Valea Zimbrilor

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

După lecțiile de istorie pe care ni le- am însușit la cele două biserici fortificate din Hărman și Prejmer, plecăm mai departe pe drumul nostru, urmând DN10 spre Întorsura Buzăului.
Una peste alta, ne- a priit faptul că a fost întrerupt traficul în zona Barajului de la Siriu. Nu cred că ne- am fi abătut din drum până la Hărman. De aici ne mai despart doar vreo 25 de kilometri până la Valea Zimbrilor. După ce trecem de localitatea Brădet, facem dreapta pe DJ103A, ieșim din județul Covasna, lăsăm pe dreapta satul Acriș ce aparține județului Brașov, și iată- ne ajunși la Rezervația Valea Zimbrilor.


Vă aduceți aminte, nu? Era unul dintre obiectivele principale ale excursiei puse la cale de Aiurix Rides, ” Ultima Mocăneală”, cei care ne- au stârnit să plecăm de acasă.
Înființată în noiembrie 2008, ca rezultat a unui program de dezvoltare a turismului în județul Brașov, pe un teren donat de comunele Prejmer și Vama Buzăului, această rezervație adăpostește 23 de exemplare dintr- o specie dispărută de pe teritoriul țării noastre cu peste 200 de ani în urmă. Ultimul zimbru a fost ucis în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Timp de mai bine de 150 de ani, în România nu au mai trăit zimbri. Abia în 1958 cel mai greu animal european de pe uscat a fost reintrodus în România, în pădurea Slivuț de lângă orașul Hațeg, județul Hunedoara, când au fost aduși doi zimbri din Polonia. 11 ani mai târziu, 3 exemplare din această rezervație au constituit baza Grădinii zoologice de la Vânători, Neamț. La începutul anilor 80, folosind animale din țară dar și de peste hotare, din Rusia, Polonia, Bulgaria, s- a înființat Zimbrăria Neagră de la Bucșani, cu scopul adaptării speciei în zona de câmpie. După 1995, cei de la Bucșani și- au propus să- i înmulțească și să- i transfere în celelalte rezervații pentru a evita problema cu care se confruntă acestea, și anume consangvinizarea, ca urmare a împerecherilor repetate în cadrul unui grup restrâns.
În plin ”boom economic”, la sfârșitul anului 2008, pe o suprafață de 90 ha (momentan sunt împrejmuite doar 10 ha), ia ființă rezervația Valea Zimbrilor. Partea frumoasă este că aceștia au vrut să ia câteva exemplare de la Bucșani. Romsilva a fixat un preț de 10000 de dolari pe bucată, ceea ce i- a determinat pe cei de la Brașov să se orienteze peste hotare. Astfel au obținut gratuit, într- o primă fază, sub formă de donație, din partea a trei parcuri zoologice din Elveția, Italia și Austria, cinci zimbri. La ora actuală cei de la Vama Buzăului se pot mândri cu un efectiv de 23 de exemplare, semn că le merge bine aici acestor exemplare.






Cu numai 2 lei, turiștii au prilejul de a admira aceste monumente ale naturii, alături de care mai conviețuiesc fără probleme, trei cerbi și două ciute.




Dacă băncile, foișoarele și leagănele amplasate la umbră, de o parte și de alta a suprafeței îngrădite cu gard electric, oferă turiștilor condiții foarte bune de a petrece clipe de neuitat în compania acestor animale superbe, nu pot spune același lucru despre locatarii acestei rezervații. Oricât de bine ar fi îngrijiți, suprafața pe care se desfășoară această rezervație este insuficientă, mai ales când în peisaj mai apare câte un stâlp de electricitate sau când vezi că pomii din țarc sunt împrejmuiți pentru a nu fi roși de animalele care chipurile sunt protejate. Și chiar dacă soarele fixează calciul în oase, cred că totuși le trebuie mult mai multă umbră.




Din câte am înțeles extinderea cu încă acele 80 ha puse la dispoziție de primăriile comunelor brașovene Prejmer și Vama Buzăului este blocată datorită lipsei fondurilor necesare pentru îngrădirea acestei suprafețe. Mă gândesc, la ce ne trebuie atâtea rezervații de zimbri în această țară? Cei de la Bucșani, cu peste 40 de exemplare pe 162 ha, se plâng că nu le calcă turiștii pragul, cu toate că sunt relativ aproape de București (70km), iar accesul este facil, zic ei. Sunt curios dacă încasau 50000 de dolari pe zimbrii pe care îi luau la Vama Buzăului, și- ar fi făcut drumul ce- i leagă de ultima așezare omenească. Nu mai spunem de drumurile din Bucșani sau Rățoaia, pe care am avut oroarea să le străbat și care sunt execrabile.
Pe când o rezervație pentru oameni? Sau de fapt trebuie mai întâi să ajungă în pragul dispariției, da!
Dar să le acordăm circumstanțe și să zicem că în noiembrie 2008, încă nu eram siguri că vom intra în criză economică.
O, am uitat să vă spun, și mi- ar părea rău dacă nu aș face- o. Merită să bați drumul până la Valea Zimbrilor chiar și numai pentru clătitele și gogoșile pe care le face o mămăiță într- un chioșc de lemn, chiar la intrarea în rezervație. Nu mai spun de peisaj.



marți, 23 septembrie 2014

Biserici fortificate din Țara Bârsei- Prejmer

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Părăsim Biserica fortificată Hărman, a cărei curte a devenit neîncăpătoare, datorită alaiului de nuntași ne urcăm în mașină și ignorând- o pe doamna GPS, facem un ocol în jurul cetății pe care o admirăm în toată splendoarea ei,



după care căutăm ieșirea din Hărman, către Prejmer. De altfel nici nu este prea greu, ieșim în E 574, facem cale întoarsă cam vreo 1,5 km pe drumul pe care am venit, după care urmăm drumul către Întorsura Buzăului, strada Brașovului (DN 10).  Câteva minute ne mai despart până la o altă bijuterie din salba de biserici fortificate din Țara Bârsei.  Intrăm în comuna Prejmer, iar după nici o mie de metri, un indicator ne abate la stânga de pe DN 10 spre Biserica Evanghelică Fortificată. Lăsăm în dreapta un monument ce seamănă cu Coloana Infinitului,


iar după aproximativ 200 de metri ajungem. Lăsăm mașina în parcarea recent amenajată, cred eu, ce se află vizavi de cetate. De altfel toată zona din imediata vecinătate a bisericii se vede că a fost supusă unui amplu proces de reabilitare. Eu ca turist nu pot decât să apreciez și să recomand tuturor celor ce ajung în Brașov să nu rateze ocazia și să treacă și prin Prejmer.




Ca și multe alte monumente din Transilvania, biserica fortificată de la Prejmer a suferit numeroase intervenții, iar în urma restaurării întreprinse de Direcția Monumentelor între anii 1960 și 1970, ea și- a căpătat forma inițială. În 1999 a fost trecută pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. 



Începuturile bisericii din Prejmer sunt strâns legate de stăpânirea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei (1211- 1225). De altfel într- un document din anul 1211, regele Ungariei, Andrei al II-lea se adresează teutonilor pomenind numele râului Târlung, pe lângă care urma să se dezvolte localitatea Prejmer. Cavalerii teutoni care primesc drepturi asupra acestui teritoriu sunt cei care vor ridica până la un anumit nivel biserica, în formă de cruce greacă, unic în Transilvania, acest lucru nemaiîntâlnindu- se decât la câteva biserici din  nord- estul Germaniei. 
În anul 1240, la 15 ani după alungarea cavalerilor teutoni, biserica din Prejmer, alături de bisericile din Hărman, Feldioara și Sânpetru a fost dăruită de regele Bela al IV-lea ordinului călugărilor cistercieni, de aici și elementele specifice ale goticului cistercian.




În secolele XV- XVI, în cadrul unor ample lucrări de ridicare a unor sisteme de apărare în Țara Bârsei, împotriva loviturilor turcilor veniți prin pasul Buzău, în jurul bisericii din Prejmer este construită o fortificație circulară alcătuită din ziduri înalte de până la 12 metri, având la bază o grosime de până la 5 metri. Astfel cetatea construită în jurul bisericii devine cea mai puternică fortificație țărănească din Transilvania Medievală, mai ales că întreaga cetate era înconjurată de un șanț lat plin cu apă. Se pare că a existat și un tunel subteran care comunica cu exteriorul. 
Cetatea are două incinte, prima circulară în jurul bisericii,




iar o a doua, mai mică alipită gangului boltit al porții de intrare în curtea bisericii.  




În interiorul zidurilor înalte, sunt cuprinse peste 270 de camere așezate simetric, care aveau ca scop adăpostirea localnicilor pe timpul invaziilor. Îmi pare nespus de rău, că datorită oboselii de pe drum, nu am fost la fel de insistent ca la Hărman. Și doar am văzut doi tineri coborând scările de pe o latură a zidului. Abia acum când m- am documentat ceva mai mult pentru a așterne aceste rânduri am aflat ce am pierdut. Așa că dacă ajungeți acolo, nu ezitați să căutați să faceți o plimbare prin interiorul zidurilor, de unde cei ce apărau cetatea foloseau un dispozitiv de luptă neobișnuit, vestita „orgă a morții”, ce producea panică și multe pierderi în rândurile dușmanilor, sau să vizitați școala care funcționa la primul etaj pe latura din dreapta bisericii.
Aici este și vina celor ce administrează cetatea că nu au stabilit un traseu pentru turiștii care ajung să- i viziteze, așa cum au făcut cei de la Hărman. Au avut grijă doar să știrbească misterul cetății cu chioșcul cu suveniruri și tricouri tradiționale chinezești și cu o vitrină frigorifică cu sucuri din vremea lui Sigismund :)


Puteau să aloce una din încăperi pentru această activitate, părerea mea. 
Una peste alta, turul pe care l- am făcut în jurul bisericii și vizitarea muzeului cetății mi- a întărit ideea că și la noi se pune preț pe trecut și nu ne uităm strămoșii și unii chiar reușesc să- și  păstreze  intacte valorile.




După jumătate de oră petrecută între zidurile cetății, părăsim acest loc încărcat de istorie cu un sentiment de parcă mai fusesem pe acolo. O boltă asemenea celei de la Biserica fortificată de la Hărman ne scoate în parcul reamenajat din fața cetății de unde mai furăm niște cadre, înainte de a ne urca în mașină să ne continuăm drumul.








joi, 18 septembrie 2014