marți, 13 octombrie 2015

În drum spre Târgu Jiu- Mănăstirea Tismana

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Marți, 15 iulie 2014, un sfert de ceas înainte de orele 4 ale amiezii, în spatele nostru Mănăstirea Tismana, județul Gorj, în față acest tablou superb decupat parcă dintr- o carte de povești nemuritoare.


Două ore și jumătate mai devreme: 
Oooo, drum rău? Ce a urmat de la coada Lacului Prisaca, mai bine zis exact de la granița județelor Caraș Severin cu Mehedinți, face ca acesta să fi fost o glumă bună. Cum am intrat în Mehedinți a devenit o glumă proastă, pââână la bifurcația lui DN 67D cu DN 66A care continuă să traverseze spre nord Parcul Național Domogled- Valea Cernei. Cam vreo 14 kilometri, văd că au fost de toți. Parcă plouase cu meteoriți. După care trai neneacă! Într- adevăr, chipurile se lucrează pe acel drum, după cum se spunea pe o placă mare situată chiar la bifurcație. De aici noi continuăm pe DN 67D care traversează longitudinal Parcul Național Domogled- Valea Cernei, aproximativ 10 kilometri, care au mai spălat din păcatele administrației acelui drum. Chiar nu- i corect, este ca o fisură groaznică în acest diamant verde, neșlefuit al naturii. Cred că până acum s- a remediat problema, fiindcă termenul de finalizare al lucrării era iulie 2013, iar eu, nu- mi amintesc să fi întâlnit, pe acel drum, vreun utilaj.
Am profitat din plin de fâșia de asfalt impecabil care șerpuiește până la ieșirea din Parc, prin latura estică. Lăsăm în urmă verdele aprins al munților împăduriți și ne continuăm drumul ce împodobește ca o salbă, valoroasă de data aceasta, Podișurile Mehedințiului. Gata cu rigurozitatea arhitecturii săsești, gospodăriile oltenilor sunt total diferite. Casele puținelor localități înșiruite de- a lungul drumului, construite pe o temelie înaltă făcută din pietre de râu nu mai sunt apropiate una de alta și ai vizibilitate totală asupra curților. Pădurile sunt mai răsfirate, alternând cu pășunile. Se vede că suntem în luna lui cuptor, culorile sunt mai palide. Una peste alta, trecem de Baia de Aramă și nu după mult timp intrăm în județul Gorj. Ne abatem la stânga de la DN 67D la indicatorul către Mănăstirea Tismana,  Intrăm în orașul Tismana pe care îl traversăm făcând slalom printre gurile de canalizare. Pe unele locuri se turna asfalt, în altele se spărgea cu picamerul. Se lucra, nu ai ce zice. La ultima bifurcație, urmăm indicatorul către mănăstire, și totodată aflăm că suntem în Europa. La dreapta se face un drum către Topești- SAT EUROPEAN, deci încă mai eram în Europa:) Încet, încet, pe marginea drumului, gospodăriile încep să se rărească. Razele soarelui cu greu reușesc să străpungă coroanele copacilor, din ce în ce mai deși, care străjuiesc de- o parte și de alta șoseaua. După ce au înghițit pur și simplu linia orizontului aceștia încearcă să- și potolească pofta înghițind acum, metru cu metru, asfaltul ce se oprește în cele din urmă într- o parcare imensă. Am ajuns la poarta Mănăstirii Tismana, însă ne mai continuăm drumul încă vreo 500 de metri până la Hotelul Tismana. Era trecut de ora pânzului și eram lihniți de foame. Trei sferturi de oră mai târziu eram din nou în fața porții mănăstirii. 


Singura cale de acces în această fortăreață verde. După mărimea parcării, pare că este o adevărată industrie aici. Nu este nevoie să batem la poartă, aceasta fiind larg deschisă. Trecem pe lângă punctul de control, de peretele căruia era rezemată o bicicletă, iar primul impuls a fost acela să ne așteptăm să fim întrebați: ”Încotro?” 


Nu o luăm la stânga, 


noi urmăm drumul ce urcă alene până la mănăstire, de pe care putem admira, în valea de pe partea stângă, un adevărat Resort hotelier?




În capătul aleii, în toată măreția ei, o clădire albă, cu un turn central deasupra porții încadrat de altele două mai mici de o parte și de alta, de zici că ar fi o școală militară, ceva, domină acest minunat tablou din mijlocul naturii. Și bineînțeles alături de oamenii amărâți ce speră să atragă atenția celor ce sunt în pelerinaj și să- i înduplece să le dea ceva de pomană, sunt și acei nesimțiți ce ar fi în stare să intre cu mașina în altarul bisericii. Probabil că nu au observat PARCAREA? 


Sau poate că exagerez eu, fiindcă imediat ce am intrat în curtea mănăstirii mi- am înghițit cuvintele de reproș. Nu trebuie generalizat.



De multe ori mă întreb de ce ajung eu în aceste locuri, de fapt de ce le caut? Chiar nu pot să dau un răspuns. Aici regăsesc acele clipe infinite de bucurie și mulțumire sufletească, în care încerc, așa, în felul meu să aduc recunoștință pentru ... Dar nu, nu cred că e momentul! Mai bine să ne bucurăm de aceste imagini!



Cât timp ne- am încărcat sufletele admirând munca depusă de călugărițele ce întrețin acest sfânt lăcaș, câțiva nori negri  încercau să dea o notă de contrast în acest tablou mirific.






La cei peste 600 de ani de existență, este cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească. Socotită de mulți drept inima Olteniei, Mănăstirea Tismana a avut un rol primordial în menținerea credinței ortodoxe. Construcția mănăstirii a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi ce au condus Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XIV-lea: Radu I și fiii acestuia Dan I și Mircea cel Bătrân,  ctitorul mănăstirii fiind considerat Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana care a trăit între anii 1310- 1406 și și- a dedicat întreaga viață lui Dumnezeu. De- a lungul vremurilor acest așezământ monahal a fost menționat în multe file din istoria Țării Românești, și nu numai. În anul 1406 Mircea cel Bătrân s- a întâlnit, la Mănăstirea Tismana, cu Sigismund de Luxemburg, rege al ungurilor, încercând o alianță împotriva forțelor otomane aflate în plină expansiune în acele vremuri. În 1458 mănăstirea i- a fost gazdă unui alt domnitor al Țării Românești, Vlad Țepeș, și tot aici s- a ascuns Neagoe Basarab de teama lui Mihnea cel Rău. A suferit, în timpul prigoanelor otomane ce au poftit la bogățiile țării noastre, multe distrugeri, care nu au reușit decât să o facă să renască din propria cenușă, așa cum s- a întâmplat în anul 1542, când a fost rezidită după ce a fost distrusă într- un incendiu. Mănăstirea Tismana a fost cuibul în care s- a născut revoluția antifanariotă condusă de Tudor Vladimirescu. Mănăstirea este reconstruită în anul 1855. La sfârșitul celui de- al II-lea război mondial, Mănăstirea Tismana a adăpostit Tezaurul Băncii Naționale a României și o parte din tezaurul polonez lăsat în păstrare încă din 1939, înainte de invadarea lor de către nemți, datorită poziționării sale pe muntele Starmina, într- un cadru natural înconjurat de păduri și pereți abrupți de stâncă și a zidurilor și bastioanelor din jurul ei, 
Adevărul e că, abia după ce am făcut o tură completă în jurul bisericii, am realizat acest lucru, că de jur împrejurul ei, natura a realizat o adevărată fortificație. 





Norii, ce deveniseră chiar zgomotoși, se cam îngrămădeau într- un singur loc pe cer precum o ceată de strigoi, alungați de câteva raze de soare  mai îndrăznețe, oferindu- ne ca bonus, la plecare, o imagine de neuitat. Demnă de cărțile cu povești nemuritoare. 



Preț de câteva clipe am fost copleșit de acest minunat tablou, însă era timpul să facem cale întoarsă la mașină, dacă nu voiam să ne prindă potopul pe acolo. Deja primii stropi de ploaie se făceau auziți pe tabla acoperișului porții mănăstirii. Grăbim pașii pe aleea, întunecată și mai tare, ce coboară la parcarea unde am lăsat mașina.


Noroc cu copacii ce păreau că se străduiau anume să ne țină la adăpost de ploaie,


Cu toate acestea nu m- am putut abține să nu trec pragul porții ce te îmbie să ieși de pe alee ceva mai înainte de poarta domeniului monahal. Aici la umbra unor copaci metamorfozați, care parcă ar dori să spună ceva legat de istoria acestor locuri pline de istorie,


găsim Fântâna Basarabilor, un monument înâlțat în anul 1905 în memoria familiei de domnitori care au condus destinele Țării Românești în perioada de început a ctitoririi acestui așezământ monahal, în care este captat un izvor de apă rece și cristalină, la care pelerinii se pot abate să își potolească setea. 


În imediata lui apropiere este ridicată și o troiță din lemn în slava eroilor morți pentru recucerirea Ardealului, semn că credința ortodoxă este pe mâini bune.


Ploaia a fost îngăduitoare cu noi. Abia după ce am urcat în mașină s- a dezlănțuit.



Ne mai despart 36 de kilometri de Târgu Jiu, unde vom înnopta, încheind încă o frumoasă zi de vacanță. Într- adevăr, obositoare, dar frumoasă.

duminică, 11 octombrie 2015

În drum spre Târgu Jiu- Lacul Miniș, Cascada Bigăr, Lacul Prisaca

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Ieșim din nou spre Oravița, însă nu intrăm în oraș. Poate cu altă ocazie, în special pentru cea mai veche linie ferată montană din România, dată în folosință în 1863. Calea ferată Oravița- Anina este considerată cea mai frumoasă cale ferată din Europa. Tot de aici din Oravița până la Baziaș a fost construită prima cale ferată din România, în 1854, din care mai este funcțional doar un sector, până la Iam. Restul este istorie. Deci, mai trecem acolo la ”de văzut”: plimbare cu trenul Oravița- Anina. 
Acum ne mulțumim doar cu șoseaua ce leagă Oravița de E70, DN 57B, care delimitează la nord Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița. De fapt tot drumul străbate un tunel verde, în care din când în când mai pătrund și razele soarelui, un drum de o frumusețe rar întâlnită, Plăcerea mea nevinovată, curbe, serpentine, iarăși curbe. Simți că ești șofer, ce mai încolo și- ncoace. Ținem înainte la intersecția cu DN 58, care duce la Anina, și continuăm prin Cheile Minișului, pe DN 57B,  care delimitează limita nordică a Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița nu departe de granița cu un alt Parc Național, Semenic- Cheile Carașului. De la Anina la Bozovici prin Cheile Minișului este unul dintre traseele turistice cele mai reprezentative pentru spațiul central bănățean. Pitorescul regiunii este la dispoziția turiștilor ce vor să se bucure de minunățiile naturii Munților Banatului datorită acestei șosele moderne, care străbate cheile în cea mai mare parte. Prețul plătit este diminuarea sălbăticiei locurilor, însă cu un control riguros din partea instituțiilor abilitate, sperăm să nu perturbăm iremediabil acest dar așternut la picioarele noastre de natură.
Pe acest drum trebuie să conduci cu prudență, mai ales dacă nu ești de prin partea locului. Localnicii, cunoscând locurile, vâjâie prin aceste curbe. Mai ales că, din loc în loc, cortina verde a pădurii își ridică faldurile discret și îți mai dezvăluie câte un tablou demn de înrămat într- o galerie de artă a naturii, și bineînțeles exact în locul unde nu este nici un refugiu.


Nu știu dacă are vreo denumire, însă asemănarea cu voalul unei mirese, m- a determinat să- l iau ca pe un bonus care să înlocuiască Cascadele Beușniței pe care le ratasem cu o zi înainte. 
Nici nu încape vreo îndoială, că acest drum este de o frumusețe rară, fiindcă este asemenea unei salbe pe care sunt înșiruite adevărate perle ale naturii, iar cea mai de preț este Cascada Bigăr, Până acolo mai putem admira, de data aceasta mult mai pe îndelete, Lacul de acumulare Gura Golumbului. Fiind chiar pe marginea șoselei, pe partea dreaptă cum vii dinspre Oravița, este imposibil să îl ratezi, mai ales că pe cealaltă parte te îmbie și un popas. 


Da, este tot una cu Lacul Miniș. Cei mai mulți îi spun așa. Și asta fiindcă răspunzător de această creație este însuși Râul Miniș, acel fir timid de apă ce izvorăște de sub vârful Rolului (963 m) în apropierea cartierului Steierdorf din orașul Anina și te însoțește de- a lungul DN 57B. După ce străbate Munții Aninei formând Cheile Minișului, cu lacul de acumulare pe care îl îmbrățișează, pur și simplu, în Valea Minișului, undeva în sectorul mijlociu al cheilor, acesta adună și apele Izbucului Bigăr, chiar la intersecția acestuia cu Paralela 45°, după care se varsă în râul Nera, pe teritoriul comunei Bozovici, obținând ”un bilet” către Dunăre.
Vizavi de lac, peste șosea, un copac solitar te îmbie să urci în loja de sub coroana lui umbroasă în care momentan se răsfață o turmă de oi. Un adevărat privilegiu pe care noi nu ni l- am permis, așa- i când ești pe fugă. Ne mulțumim doar cu o închipuire a imaginii pe care o poți admira de acolo.


Invidie, da, acesta este sentimentul care îmi vine în gând acum când aștern aceste rânduri. De ce ei au și noi, nu? În numai zece minute mi- am încântat obiectivul camerei foto cu imagini cu care mulți ar vrea să- și clătească ochii măcar o dată în viață.  După alte cinci minute, iar: Cascada Bigăr.


După numai un an de zile, drumurile noastre se intersectează din nou cu Paralela 45° în același loc. Într- adevăr, după reclama gratuită oferită de site- ul The World Geography, care a poziționat această cascadă pe prima poziție pe o listă cu cele mai impresionante cascade din lume, s- au deșteptat și autoritățile române. Ce și- au zis ele? Dacă Minișul are tupeu să adune apele Izbucului Bigăr, de ce nu ar aduna și ei niște bănuți de la oamenii ce vor să treacă podul peste Miniș și să viziteze Rezervația Naturală Izbucul Bigăr, înființată la începutul anilor '80 și lăsată de izbeliște după anii '90, până când le- au deschis  ochii cei din afara României.




Nu am mai traversat podul. Ne erau destul de proaspete amintirile :) M- am bucurat nespus de mult când am văzut că acest candelabru, de aproximativ șapte metri înălțime, acoperit de mușchi, peste care se așterne o perdea de apă croită din apele Izbucului ce izvorăsc două sute de metri mai încolo, de sub un zid abrupt de piatră calcaroasă, din Peștera Bigăr, este întreg. În cealaltă postare semnalasem o bârfă, cum că acesta s- ar fi distrus în urma prăbușirii unui mal.





Chiar nu puteam să nu facem câteva poze, cardul este încăpător, plus că eram la începutul zilei.
Și așa pentru comparație, cu un an în urmă: apele izbucului erau mult mai domoale decât acum.



Nici 12 nu este ceasul și ne aflăm pe DN 57B, cam la jumătatea drumului dintre Oravița și intrarea în E 70. Cam un sfert de ceas ne ia până la intersecția către comuna Eftimie Murgu. Pentru cei care ajung prin zonă, nu ratați ocazia de a vizita Parcul Mulinologic din Cheile Rudăriei. Șase kilometri de drum, acceptabil în vara anului 2013, până în comună, după care încă vreo trei sau patru kilometri proaspăt asfaltați, cu mențiunea că ar fi bine ca la ieșirea din sat să lăsați mașina și să o luați la pas. Nu veți regreta!
Noi ținem drumul înainte, doar din simplul motiv că suntem contra cronometru, nu că nu am dori să revedem aceste locuri minunate. Drumul impecabil, apăsăm pedala de accelerație, ajungem în Iablanița, o cunoștință tot de un an în urmă, când mergeam către Cascada Bigăr, dinspre Băile Herculane. Vă repet, nu vă bucurați că scurtați drumul cu șapte kilometri de drum, nu se merită. Țineți DN 57B, înainte! NU, ÎN NICI UN CAZ  DC 31! Mai ales dacă aveți de urmat același traseu ca noi, de la Băile Herculane către Târgu Jiu, pe DN 67D. Bucurați- vă de E 70, care nu se dezminte și este la fel de bun ca și prin Defileul Dunării. Aveam și varianta să trecem pe lângă Băile Herculane și să ieșim de pe E 70 în dreptul Drobetei Turnu Severin pe DN67. Dar cum văzusem eu, cu un an în urmă, drumul ce pornește din stațiunea Băile Herculane înspre Târgu Jiu, .... Și părea și bun. Nu mai punem la socoteală drumul pe care am traversat stațiunea. Ăsta era puțin mai nașpa decât era cu un an în urmă, când ne- am petrecut vacanța de vară. După ce am trecut de Șapte Izvoare, în apropiere de barajul care formează Lacul Prisaca s- a cam stricat fericirea. Nu mai țin minte câți kilometri, însă a fost un coșmar. Parcă am băgat de vreo câteva ori în viteza a III-a. Păcat de peisaj, fiindcă traversam Parcul Național Domogled- Valea Cernei. Pe stânga, luciul Lacului Prisaca în care se oglindesc coamele munților împăduriți, și malurile acestuia pe care s- a dezvoltat o adevărată zonă de agrement.


Am văzut o mulțime de pensiuni care mai de care mai cochetă. De altfel, după ce am ajuns acasă am citit că turiștii care ajung în Băile Herculane, la Lacul Prisaca, pe lângă drumeții, pot practica o mulțime de alte activități recreative, cum ar fi, plimbări cu barca, pescuit, echitație, plimbări cu bicicleta. Nu departe, spre coada lacului, se află o altă atracție a zonei, mai bine zis pe celălalt mal, Cascada Vânturătoarea. Despre aceasta știam, numai că nu am inclus- o în program deoarece am înțeles că pe timpul verilor secetoase riști să nu te alegi decât cu o escaladare și cu un versant gol pe care se preling câteva picături de apă, gen cascada de la Geoagiu Băi.
Iar pe dreapta versanții muntoși ai parcului Național Domogled- Valea Cernei, la fel de impunători ca cei ce asigură un fundal inconfundabil stațiunii Băile Herculane.




După nici trei minute după acest răsfăț al retinei, eram aproape de coada lacului,



Nu degeaba cred că au făcut ei aceste refugiu- popas, ce- i drept cam neîngrijit, dar numai bun ...


... să- și mai tragă puțin sufletul, fiindcă nu știa ce o mai așteaptă.





sâmbătă, 10 octombrie 2015

În drum spre Târgu Jiu- Mănăstirea Călugăra

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>


Marți, 15 iulie. La cele trei ceasuri rele mai adăugăm cinci și părăsim Sasca Română. O mulțime de amintiri plăcute, chiar dacă vremea nu a fost în totalitate de partea noastră, s- au cuibărit în sufletele noastre, locurile pe unde am colindat în ultimele zile, oamenii ce ne- au oferit găzduire. De ce nu ar fi și o listă cu ”de revăzut”. Da, sper din tot sufletul să mai am prilejul să ajung pe aceste meleaguri.
Astăzi putem spune că am pornit pe drumul spre casă. Vom înnopta la Hotel Gorjul, în Târgu Jiu, o mai veche cunoștință de- a noastră. Cam patru ceasuri și un sfert, atât ar trebui să dureze drumul până la Târgu Jiu. Dar de ce ar fi așa de simplu, când putem să- l complicăm puțin. Și uite- așa după ce trecem de lui DN 57 către Oravița, o luăm la dreapta pe DJ 571C spre Ciclova Română. Acest drum duce înapoi în Sasca prin Socolari și Potoc (vă amintiți când am fost la Podul Beiului, nu?). E lesne de înțeles de ce nu am venit pe acesta până în Ciclova, nu? Traversăm Ciclova Română și nu după mult timp ajungem în Ciclova Montană. Asemănarea nu este numai la nume. Până și drumul ce îl parcurgem parcă este tras la indigo după cel din Sasca. Ca și în Sasca în anul 1722, și pe aceste meleaguri s- au stabilit coloniști germani, iar în jurul anului 1729 un grup compact de olteni din regiunile montane subcarpatice ale județelor Mehedinți, Gorj, Dolj și Vâlcea. Odată cu exploatarea aurului, în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea Ciclova Montană a cunoscut o dezvoltare uimitoare datorită mineritului. În aceste locuri este menționată și existența unei fabrici de bere tocmai din 1728, construită câțiva ani mai târziu după fabrica de bere de la Timișoara. Acum toate acestea au ajuns doar niște file din istoria Carașului Severin. Străjuit de o parte și de alta de case ce poartă  încă amprenta arhitecturală a coloniștilor secolului al XVIII-lea, cu ogrăzile la adăpost, parcă, de ochii curioșilor, drumul pare că se sfârșește la fiecare cotitură pe care o face. După nici 10 minute, lăsăm în stânga ruinele fabricii de bere și drumul pe care oamenii îl străbat pe jos până la Oravița, după care ieșim din Ciclova Montană. O senzație de déjà vu mă face să tresar când văd drumul ce se îndreaptă hotărât către dealurile împădurite. Atâta asemănare cu drumul pe care l- am străbătut de două ori până la Podul Beiului .... Dacă la început se vedea linia orizontului undeva pe culmile dealurilor împădurite, la un moment dat firul gri al drumului se strecura pur și simplu prin pădurea deasă, atât era de îngust. Ce- i drept era chiar un asfalt nou, dar nu te scutea de emoțiile ce te cuprindeau la gândul că ar putea veni o altă mașină din sens opus. Ba unde mai pui că la un moment dat începe un urcuș destul de abrupt, în care să te ferească- te Dumnezeu să ți se oprească motorul ...


A, dar nu v- am spus ce căutam pe acest drum. Ultima așezare omenească a rămas în urmă de ceva vreme, iar panglica cenușie de asfalt abia că mai reușești să o urmărești prin desișul pădurii. Ba chiar pot să spun că mă simțeam puțin depășit de situație. Așa că am hotărât să las mașina ceva mai jos de poarta mănăstirii.  



După încă două serpentine destul de strânse, în care cu greu ar reuși să se încadreze două mașini, urmează ultima porțiune de drum ce se termină chiar în poarta Mănăstirii Călugăra.



Mănăstirea Călugăra,  este o mănăstire ortodoxă situată pe Valea Ciclovei și a fost întemeiată în anul 1859 pe locul unei chilii călugărești, în mijlocul unui peisaj mirific, departe de zbuciumul cotidian, în inima codrului, a cărui tăcere nu este deranjată decât de susurul izvoarelor care coboară de pe povârnișurile dealurilor prăvălindu- se pe peretele abrut al ”Stâncii Rolului”, versantul ce parcă este destinat să protejeze această frântură de Rai.



De partea cealaltă greutatea urcușului, acum asfaltat, face din singura cale de acces, o adevărată piatră de încercare ce te duce cu gândul la Drumul Crucii Mântuitorului. 


Locul în care s- a zidit mănăstirea a fost ales în urma unei  adevărate revelații la care a fost martor un păstor ce a ajuns cu turma sa în pădurea de sub ”Stânca Rolului”, în ziua de 8 iunie 1830. Povestind sătenilor despre cântările îngerești pe care le- a auzit, în zonă a început un adevărat pelerinaj, oamenii aducând la fața locului, ca semn al evlaviei și al credinței acestora, cruci și icoane pe care le- au atârnat în copaci. La recunoașterea sfințeniei acestui loc, au contribuit cântările sfinte ce au răzbit din interiorul stâncii, 28 de ani mai târziu, fapt ce i- a determinat pe oameni să ridice mănăstirea. Mănăstirea Călugăra nu reprezintă decât continuarea și consolidarea unei tradiții în zonă. Ea reprezintă întărirea Bisericii Ortodoxe în zona Banatului Montan. Ceea ce m- a atras pe mine personal la acest loc a fost un reportaj TV în care era prezentată viața monahală din acest lăcaș și din care am aflat că media de vârstă a călugărilor era 27 de ani. Abia după aceea am citit câte ceva despre această mănăstire, care într- adevăr, pe timp de iarnă este, pur și simplu, izolată de lume.




Chiar dacă am stat ca pe jar mulțumită celor doi câini ce ne- au lătrat tot timpul, nu am putut să nu remarcăm frumusețea unică a acestui colț de rai. 
Am trecut cu jumătate de ceas peste ora 10 a dimineții acesteia. Până la Târgu Jiu, mai avem o oprire: Mănăstirea Tismana. Nu mai punem la socoteală popasurile.