<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Marți, 15 iulie. La cele trei ceasuri rele mai adăugăm cinci și părăsim Sasca Română. O mulțime de amintiri plăcute, chiar dacă vremea nu a fost în totalitate de partea noastră, s- au cuibărit în sufletele noastre, locurile pe unde am colindat în ultimele zile, oamenii ce ne- au oferit găzduire. De ce nu ar fi și o listă cu ”de revăzut”. Da, sper din tot sufletul să mai am prilejul să ajung pe aceste meleaguri.
Astăzi putem spune că am pornit pe drumul spre casă. Vom înnopta la Hotel Gorjul, în Târgu Jiu, o mai veche cunoștință de- a noastră. Cam patru ceasuri și un sfert, atât ar trebui să dureze drumul până la Târgu Jiu. Dar de ce ar fi așa de simplu, când putem să- l complicăm puțin. Și uite- așa după ce trecem de lui DN 57 către Oravița, o luăm la dreapta pe DJ 571C spre Ciclova Română. Acest drum duce înapoi în Sasca prin Socolari și Potoc (vă amintiți când am fost la Podul Beiului, nu?). E lesne de înțeles de ce nu am venit pe acesta până în Ciclova, nu? Traversăm Ciclova Română și nu după mult timp ajungem în Ciclova Montană. Asemănarea nu este numai la nume. Până și drumul ce îl parcurgem parcă este tras la indigo după cel din Sasca. Ca și în Sasca în anul 1722, și pe aceste meleaguri s- au stabilit coloniști germani, iar în jurul anului 1729 un grup compact de olteni din regiunile montane subcarpatice ale județelor Mehedinți, Gorj, Dolj și Vâlcea. Odată cu exploatarea aurului, în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea Ciclova Montană a cunoscut o dezvoltare uimitoare datorită mineritului. În aceste locuri este menționată și existența unei fabrici de bere tocmai din 1728, construită câțiva ani mai târziu după fabrica de bere de la Timișoara. Acum toate acestea au ajuns doar niște file din istoria Carașului Severin. Străjuit de o parte și de alta de case ce poartă încă amprenta arhitecturală a coloniștilor secolului al XVIII-lea, cu ogrăzile la adăpost, parcă, de ochii curioșilor, drumul pare că se sfârșește la fiecare cotitură pe care o face. După nici 10 minute, lăsăm în stânga ruinele fabricii de bere și drumul pe care oamenii îl străbat pe jos până la Oravița, după care ieșim din Ciclova Montană. O senzație de déjà vu mă face să tresar când văd drumul ce se îndreaptă hotărât către dealurile împădurite. Atâta asemănare cu drumul pe care l- am străbătut de două ori până la Podul Beiului .... Dacă la început se vedea linia orizontului undeva pe culmile dealurilor împădurite, la un moment dat firul gri al drumului se strecura pur și simplu prin pădurea deasă, atât era de îngust. Ce- i drept era chiar un asfalt nou, dar nu te scutea de emoțiile ce te cuprindeau la gândul că ar putea veni o altă mașină din sens opus. Ba unde mai pui că la un moment dat începe un urcuș destul de abrupt, în care să te ferească- te Dumnezeu să ți se oprească motorul ...
A, dar nu v- am spus ce căutam pe acest drum. Ultima așezare omenească a rămas în urmă de ceva vreme, iar panglica cenușie de asfalt abia că mai reușești să o urmărești prin desișul pădurii. Ba chiar pot să spun că mă simțeam puțin depășit de situație. Așa că am hotărât să las mașina ceva mai jos de poarta mănăstirii.
După încă două serpentine destul de strânse, în care cu greu ar reuși să se încadreze două mașini, urmează ultima porțiune de drum ce se termină chiar în poarta Mănăstirii Călugăra.
Mănăstirea Călugăra, este o mănăstire ortodoxă situată pe Valea Ciclovei și a fost întemeiată în anul 1859 pe locul unei chilii călugărești, în mijlocul unui peisaj mirific, departe de zbuciumul cotidian, în inima codrului, a cărui tăcere nu este deranjată decât de susurul izvoarelor care coboară de pe povârnișurile dealurilor prăvălindu- se pe peretele abrut al ”Stâncii Rolului”, versantul ce parcă este destinat să protejeze această frântură de Rai.
De partea cealaltă greutatea urcușului, acum asfaltat, face din singura cale de acces, o adevărată piatră de încercare ce te duce cu gândul la Drumul Crucii Mântuitorului.
Locul în care s- a zidit mănăstirea a fost ales în urma unei adevărate revelații la care a fost martor un păstor ce a ajuns cu turma sa în pădurea de sub ”Stânca Rolului”, în ziua de 8 iunie 1830. Povestind sătenilor despre cântările îngerești pe care le- a auzit, în zonă a început un adevărat pelerinaj, oamenii aducând la fața locului, ca semn al evlaviei și al credinței acestora, cruci și icoane pe care le- au atârnat în copaci. La recunoașterea sfințeniei acestui loc, au contribuit cântările sfinte ce au răzbit din interiorul stâncii, 28 de ani mai târziu, fapt ce i- a determinat pe oameni să ridice mănăstirea. Mănăstirea Călugăra nu reprezintă decât continuarea și consolidarea unei tradiții în zonă. Ea reprezintă întărirea Bisericii Ortodoxe în zona Banatului Montan. Ceea ce m- a atras pe mine personal la acest loc a fost un reportaj TV în care era prezentată viața monahală din acest lăcaș și din care am aflat că media de vârstă a călugărilor era 27 de ani. Abia după aceea am citit câte ceva despre această mănăstire, care într- adevăr, pe timp de iarnă este, pur și simplu, izolată de lume.
Chiar dacă am stat ca pe jar mulțumită celor doi câini ce ne- au lătrat tot timpul, nu am putut să nu remarcăm frumusețea unică a acestui colț de rai.
Am trecut cu jumătate de ceas peste ora 10 a dimineții acesteia. Până la Târgu Jiu, mai avem o oprire: Mănăstirea Tismana. Nu mai punem la socoteală popasurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu