miercuri, 14 septembrie 2016

La poalele munților Piatra Craiului La Table- Poiana Curmăturii sau Cum să ratezi Cheile Pisicii

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

La 10:35 am plecat de la Casa Boierească, așa la plesneală să vedem cum arată satul Peștera în ceață, până la Nobillis- Charpathian Residence, mai bine zis până la capătul asfaltului, aproape 4 km. Odată ajunși aici, cât mai e până la Casa Folea. Și aici iar ne gândim, analizăm, ne răzgândim și ... uite- așa, în mai puțin de două ore, am ajuns în punctul La Table. Analizând retrospectiv, nimic deosebit aici, doar faptul că aici se intersectează mai multe trasee, care pe munte, care pe la poalele muntelui. Mult mai spectaculos este în Șaua Joaca, de unde se deschide o panoramă largă asupra crestelor munților Piatra Craiului. Că noi nu am avut parte de ea în întregime, aceasta este altă discuție. Noi suntem foarte mulțumiți că nu plouă, fiindcă prognoza vremii pentru Moieciu era cu 100% șanse de ploaie. Ceața e un mizilic, chit că s- a înțepenit sus pe vârfurile Craiului îngrădindu- ne drepturile de drumeț pe potecile munților. Păi nu, de ce venim pe aici? Să ne bucurăm de aer curat, de liniștea pădurilor dar și de priveliște, nu? Mai un animal, o floare, o ciupercă. Și fundalul, unde este fundalul, în ceață? Dar nu- i nimic, mai venim și altă dată, nu? Cum mă așteptam, ei dau din cap că nu:) La Table am zăbovit puțin pentru câteva poze,



timp în care am tot căutat ceva care să mă lămurească de unde denumirea asta, ”La Table”. Bun, vreau să spun că plecăm mai departe de la La Table. Cum sună? Până la de ce "Table", de ce "La" cu "l" mare? Bun, să trecem peste asta, fiindcă aici s- a decis soarta acestei vacanțe. În timp ce ai mei ”colegi de drumeție” se selfie- au cu stâlpul cu indicatoare în fundal, gândindu- se probabil că aici era capătul, iar în cel mult 2 ore vor fi la pensiune, eu, într- un mod cât se poate de parșiv îmi văd mai departe de drum fără să le zic ceva. Acum nu știu ce să zic, fiindcă nu prea au ripostat, ceea ce mă face să cred că și- au dat demult seama care ar fi intențiile mele reale.
De aici poteca devine iarăși invizibilă, fiind acoperită de iarbă. Se văd câteva urme de cauciucuri de biciclete, plus, trebuie să urmărești crucea roșie. Ceva mai târziu, după ce dăm ocol unui teren îngrădit pe care trecea inițial poteca ce acum este păzită cu strășnicie de un dulău legat cu un lanț de trunchiul unui brad (probabil această stână este motivul), 



ținem aproape de firicelul de apă ce se lăfăie în valea de la poalele masivului Piatra Craiului. După știința mea suntem în Valea Vlădușca. ”Nu suntem singurii nebuni din valea asta”, îmi încurajez echipa. Ăștia într- adevăr temerari, de unde puteau să vină, dinspre Zărnești, deci erau pe drum de ceva vreme. Nu și- au plâns de milă ca noi până la ora 11:00, să pornească la drum. Într- adevăr se vede că sunt un grup organizat. Se vede clar care este ghidul grupului, un tip ce gesticulează larg cu mâinile în aer.


Cum altfel ai putea să povestești despre măreția Craiului. Cu privirile agățate undeva în dreapta lor, unul câte unul se înșiră ținând aproape, de- a lungul firului de apă a cărui albie abia de îți dai seama cum să o traversezi. Atât de îngustă este încât malurile aproape că se unesc pe alocuri. Și plus de asta pământul acoperit în totalitate cu iarbă încă este îmbibat cu apă de la ploaia de ieri. Verde, trei nuanțe de verde și un bleu cenușiu, în aceste culori este zugrăvit tabloul acestei văi.  În cele din urmă ne intersectăm cu membrii celuilalt grup, noi " Bună ziua" ei "Hello", "Hello", "Hello" ....What, suntem singurii români din acești munți? Îmi arunc din nou privirea pe crestele muntelui, de fapt pe ceața sub care ar trebui să fie acestea :), chiar simt cum îmi tresaltă în piept inima de bucurie, mândrie, stimă, adorație, recunoștință.


Ajungem în celălalt capăt al poienii unde traversăm un alt firicel de apă, ce se prelinge de undeva din dreapta.


După un scurt urcuș, poteca ne invită la umbra pădurii, unde și- au găsit adăpost și aceste ciupercuțe pupăcioase.


Vreme de douăzeci de minute drumul așa o ține, când pe potecă prin pădure, când prin poiană, când traversezi vreun pârâiaș.


Din  loc în loc mai avem parte și de câte o fereastră către munții a căror creste se pare că nu o să le vedem astăzi.




În rest nu ne plângem, chit că trebuie să mă așez în genunchi câteodată.




Vreo două semne le ignorăm. Nu avem pregătirea necesară și nici timp nu prea avem :)



Însă coborâm din nou până la albia pârâiașului care între timp a devenit pârâu, încercând să nu călcăm pe covorașele de iarbă ornate cu trifoi de la baza fiecărui copac.


În zadar am căutat un trifoi cu patru foi să ne aducă noroc. Ne mulțumim cu ce avem în dotare.


Încercăm să nu luăm apă la bocanci sărind de pe o piatră pe alta, după care trecem din nou pe poteca ce continuă pe la umbra pădurii ce îmbracă masivul. Este cu adevărat un traseu de vară, când pe la umbră prin pădure, când prin poiană pe la soare.:)




Deja coborâm, iar poiană :)


Nu este poiană, este un drum forestier ce parcă aici ar fi capătul lui. La nord de el la capătul unui culoar ce desparte pădurea în două vedem pentru ultima oară pereții abrupți ai masivului Piatra Craiului.


Chiar la marginea drumului găsim două semne simpatice, săgeata indicând poteca pe care noi tocmai am venit. Nu știu cercul cu punct verde ce ar putea însemna.


De aici încolo, o bună bucată de vreme, plimbare frate! Și nici nu se compară cu plimbarea prin munții Măcinului unde aproape că ne- au mâncat de vii gângâniile. Aici astea sunt mai cu bun simț :)



Traseul marcat cu cruce roșie continuă, o bună bucată de vreme pe acest drum forestier, care se schimbă când pe- o parte, când pe cealaltă a văii în a cărei matcă, pe parcurs, se adună  multe alte pâraie și pârâiașe cu nume sau fără nume, ce se vor vărsa într- un final în râul Bârsa, pe teritoriul Zărneștiului.



Scăpați de grija urmăririi traseului nu ne rămâne decât să ne bucurăm de frumusețile ce- și au sălașul în această vale.






Pe marginea drumului, două ”scăunele” ne îmbie să ne odihnim la umbră. Chiar nu avem nici un motiv să facem popas, dat fiind ușurința traseului. Ba chiar am servit și o gustărică din mers.


Dacă pe partea stângă drumul este străjuit de un perete de stâncă îmbrăcat cu vegetație formată din plante mici, în dreapta versantul este acoperit de o pădure de brazi înalți pe alocuri împărțită de făgașuri prin care, acum, se preling câteva firișoare de apă, care pe timp ploios se transformă în adevărate puhoaie ce alimentează valea.



În dreptul acestora din urmă, pe partea stângă a drumului, găsim și următorul reper la care ne așteptam de ceva vreme. Triunghiul galben, traseul ce se întoarce în satul Peștera, despre care am pomenit în postarea anterioară, la începutul drumeției.


Inițial am crezut că traseul o ia pieptiș peste versantul de vizavi, însă nu era așa. O vreme, aproximativ 2 minute, se confundă cu al nostru, cu crucea roșie. Ultima oară le- am văzut împreună sub formă de săgeți pictate pe un bolovan pe marginea drumului. Se vede mai bine pe film.


După calculele mele suntem aproape de Cheile Pisicii. Mai arunc o privire pe harta imprimată în alb- negru de acasă. Doar ce ridic ochii când, după o cotitură, văd cum drumul intră în strânsoarea pereților înalți de stâncă ce se ridică de- o parte și de alta.


Peisajul devine apetisant, drept pentru care nu putem trece ca acceleratul prin el.




Cât de mici putem să fim!



Drumul scapă în cele din urmă din strânsoarea pereților înalți de stâncă.  Chiar nu pot să înaintez fără să mă uit și înapoi. Dacă aș fi venit din cealaltă parte, cred că m- ar fi trecut măcar un fior. Ai impresia că aici este capătul drumului.


În fața unor astfel de peisaje, create cu atâta măiestrie de cei mai iscusiți ucenici ai timpului, apa și vântul, fiecare reacționează în felul lui. Unuia i se taie răsuflarea, altuia îi tresaltă inima în piept de bucurie, altul râmâne mut, unii ratează intrarea în Cheile Pisicii. Ăștia suntem noi. Tot umblând gură- cască cu camera pe crestele stâncilor, care mai de care mai spectaculoasă, mai surplombată, admirând în același timp destoinicia și încăpățânarea câte unui brad ce vrea să stea el cocoțat acolo sus, cât mai aproape de cer, nu mai băgăm de seamă că s- au cam terminat cu crucile roșii. Partea haioasă, dacă îi putem spune așa, este că am surprins și în filmare și în fotografia de mai jos locul unde ar fi trebuit să ne abatem de la drum și să intrăm în Cheile Pisicii.


Câțiva metri mai în spate. Neștiind acest lucru noi ne bucurăm în continuare de drumul lejer, de vremea care ține cu noi și de toate celelalte câte mai sunt în această vale.


La un moment dat chiar primim garanția că suntem pe drumul cel bun de la acest străjer morocănos ce veghează asupra drumului. De fapt, după cum ne- am limpezit mult mai târziu, această săgeată roșie indica de fapt drumul ce ocolește Cheile Pisicii.


Și ca să nu o mai pățească și alții la fel ca subsemnatul, noi am urmat traseul galben. Intrarea în Cheile Pisicii este cam cu 10- 15 minute înainte de locul unde am început să urcăm către Poiana Curmăturii, pe valea Ciocracului.



În acel loc mai aveam o șansă să ne reabilităm, dacă o luam la dreapta (pe traseul albastru). În câteva minute am fi ajuns în Prăpăstiile Zărneștilor. Bineînțeles Cheile Pisicii erau ratate. Eu nu, în ciuda faptului că în acea intersecție ne- am întâlnit cu două fete ce veneau chiar de pe acel drum pe care aș fi putut să le întreb pe unde ar trebui să o luăm, am preferat să o iau în freză. Și- acum să vă spun ce s- a întâmplat de fapt. Aveam o hartă alb- negru copiată de pe blogul Alexandrei, cu traseul marcat cu o dungă ceva mai groasă, de altfel foarte bună harta. Ghinionul a fost că această intersecție nu se prea distinge în alb- negru, soarta. Și bomboana de pe colivă a fost că exact în acea intersecție, perpendicular pe drum se scurge un pârâu (Ciocracu, văd acum pe hartă). Din direcția din care veneam noi, această albie se poate confunda cu Cheile Pisicii. Eram convins că ea era fiindcă am văzut imagini foarte asemănătoare cu ea pe net.


Și unde mai pui, că o iau eu înainte, într-  o misiune de recunoaștere, și chiar sunt convins că suntem pe drumul cel bun.


Are aspect de chei? Are. Și chiar sunt mici, așa ca pentru o pisică, nu? :)



Mă întorc din drum și îmi chem gașca, nu prea încântată, ce- i drept.


- Măi, dar nu mai este nici un semn, ne- am rătăcit!


- Nu ne- am rătăcit, ăsta este drumul, îl recunosc din fotografii.


- Hai să ne întoarcem că ne- am rătăcit!



- Hai că mai avem puțin și trebuie să ajungem din nou la drum!




- Tu nu vezi ce- i aici, hai să ne întoarcem! Nu vezi că nu este marcat?


Timp de 10 minute a durat dialogul ăsta. Într- un final ieșim la drum. Nici eu nu mai sunt convins că astea au fost Cheile Pisicii. Cert este că ne întâlnim cu drumul care era continuarea celui pe care ajunsesem în intersecția buclucașă. Mersesem paralel cu acesta în cea mai mare parte. Acum, gândind la rece, am avut noroc. Nu- mi dau seama, în cazul în care nu am fi ieșit la drum așa de repede, când m- aș fi hotărât să ne întoarcem. Culmea este că în acel moment încă mai speram ca acestea  să fi fost Cheile Pisicii. Asemănarea asta că iese din drum, după care revine în același drum, m- a derutat. Și totuși nu era în locul care trebuia, deci ...


Cu excepția unui bocanc ce luase apă, ieșim OK din aventura noastră.


Oarecum derutați de faptul că nu mai este nici un marcaj decidem să mai continuăm o bucată de vreme, că nu ar fi primul drum pe care lipsesc semnele. Cât despre hartă, nu reușeam să mă orientez deloc pe ea. Pe unde am fi fost noi apăreau pe hartă două triunghiuri, gri amândouă, iar noi nu întâlnisem nici unul.



Nu are rost să ne irosim forțele toți, așa că plec în recunoaștere.


După următoarea cotitură, în sfârșit apar și cele două triunghiuri, roșu și galben. Atât eram de încântat de ele, încât uitasem complet de crucea roșie. Și ne luăm cu drumul, fără să știm unde duce, fiindcă harta era atât de mototolită că nu prea ne mai era de folos. Nu pot să îmi dau seama pe ce raționament. Nu am renunțat nici în momentul în care drumul începuse să urce binișor, de nu reușeam  să mergem zece pași fără să luăm o pauză de respiro. Poate datorită faptului că pe acel drum ce traversează o pădure de brazi înalți prin al cărei desiș abia de pătrunde lumina, se văd urmele unor lucrări recente. Sau poate pentru că speranța moare ultima? :) Și după 20 de minute de mers prin pădure spre nu știu unde, în final prin perdeaua deasă de brazi se conturează o fereastră în care apare și cerul cenușiu. Fluierături, strigăte, clinchete de clopoței străpung liniștea pădurii. În sfârșit o să deslușim misterul. După un ultim prag al drumului ieșim în cele din urmă la lumină. Avem parte de un tablou impresionant în care, după mult timp, ni se înfățișează ca un templu ce se înalță până la cer, masivul Pietrei Craiului, ale cărui creste se pierd în nori. Acoperit aproape în întregime de o mantie verde țesută din brazi înalți de sub poalele căreia se derulează pășunea ce îmbracă poiana în care tocmai am intrat, chit că nici de data aceasta nu îi putem vedea crestele ascuțite, nu putem decât să ne bucurăm de acest peisaj mioritic. De cum iese din pădure, drumul se împarte în două, unul în stânga ce duce la o stână, jos în vale, iar celălalt este înghițit de covorul de iarbă.



Ce- o fi fost în capul lui să- și ridice casă acolo, este prima întrebare pe care mi- o pun la văzul cabanei ce domină versantul din fața ochilor noștri. Ne strecurăm printre mioarele ce au ocupat întreaga pășune încercând să nu distragem atenția unui câine lățos ce stă tolănit la doi metri de drumul pe care coborâm în vale. Nici măcar o fotografie nu am avut curaj să- i fac, să nu- i treacă ceva prin cap. Poteca se desprinde din drum, ne dăm seama după iarba culcată la pământ, mergând în dreapta pe la baza culmii ce se ridică în fața noastră. Plus că mai apare și un stâlp cu un marcaj, dungă albastră? ...
- Hei, ne puteți ajuta și pe noi? Vrem să vă întrebăm ceva.
- ...
- Bună ziua, ne- am cam rătăcit, ne puteți spune și nouă cum putem ajunge în Prăpăstiile Zărneștilor?
Ne adresăm unui cioban ce coboară de pe colina din față fluierând și țipând către niște oi mai needucate. De undeva, din spatele lui, un alt lățos se repede către acestea fugărindu- le către restul turmei. Odată rezolvată problema, ciobanul se îndreaptă spre noi.
- Vrem să ajungem în Prăpăstiile Zărneștiului.
- ... cu ochii bulbucați sprijinit într- un toiag, se apropie de noi gesticulând cu cealaltă mână în dreptul urechii, semn că nu aude.
Repetăm mai tare de data aceasta, într- adevăr este ceva larmă în jurul nostru. Tare de tot! Cât de norocoși suntem! De dimineață nu am întâlnit nici un român pe potecile pe care le- am străbătut. Și acum. ce crezi? Întâlnim un cioban surdo- mut. Noi îl întrebăm una, el ne răspunde trecând cu mâna pe burtă, după care o duce cu degetele adunate direct la gură, iar imediat după aceasta ridică degetul indicând către culmea muntelui. Arată spre cabana de care mă întrebam ceva mai devreme.


Ne dăm seama ce vrea să spună, și îi răspund în același limbaj al semnelor că nu avem timp pentru mâncare.
Se apropie și mai mult de mine, bolborosind ceva din gură,  își sprijină toiagul de el, și îmi ridică în față mâna stângă cu palma deschisă, iar cu dreapta îmi face semn să- i scriu în palmă. Până să încep să- i trasez eu în palmă Ză..., Mat îi și arată pe display- ul telefonului: Zărnești. Deodată fața i se luminează și începe să clatine capul afirmativ, indicându- ne cu degetul în același timp direcția în care ne îndreptam și noi. În semn de mulțumire scot portofelul din care scot o bancnotă de 10 lei pe care i- o dau. Se citea pe față, nu știa cum să îmi mulțumească. Aceasta este pățania noastră din Piatra Craiului, pe care o s- o țin minte cât voi trăi. Auzi ești în pustietate, ai nevoie de ajutor și întâlnești un surdo- mut. Un adevărat personaj, un cioban modern, nu așa cum îl știm din povestiri. Doar toiagul l- a păstrat, șuba și cușma din blană de oaie a fost înlocuită cu un costum de trening, o geacă sport și o șapcă cu cozoroc. Tare aș fi vrut să îi fac o fotografie, însă ca de obicei, mi- e jenă să cer cuiva acest lucru. Nu aș vrea să creadă că vreau să îl jignesc.
Mă întorc pentru un ultim cadru cu Poiana Curmăturii.


Undeva pe culmea din dreapta noastră Cabana Curmăturii. Asta urmează să aflăm abia când ajungem la pensiune, unde ne- am luminat în privința drumeției noastre. Nu era chiar ce ne propusesem Am amânat cam cu o oră și jumătate Prăpăstiile Zărneștilor. Dar nu regretăm acest ocol. Am avut parte de un supliment de răsfăț în sânul naturii.









sâmbătă, 10 septembrie 2016

La poalele munților Piatra Craiului: Casa Folea- La Table

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești


<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Pentru azi 23 august: Libearty Bear Sanctuary, Cetatea Făgăraș, Dino Parc, peștera Valea Cetății, Cheile Râșnoavei. Acesta este itinerariul cu care am plecat de acasă. 
Nu știu dacă am dormit 3 ore toată noaptea. Pe lângă faptul că eram foarte obosit, m- am ales și cu stresul ăsta, auzi tu, să uiți acasă ce era mai important. Toată noaptea mi s- au învârtit neuronii în cap cum să fac să dreg lucrurile și să nu ne ratăm vacanța asta. Este puțin trecut de ora 7, până la micul dejun mai este. Abia aștept să mi se trezească ”colegii de cameră” să le împărtășesc și lor noul mod de abordare al acestei vacanțe. Sunt destul de mulțumit de noul meu plan, chit că este schimbat 100%. Doar vremea îmi mai crează neplăceri. Ceața nu se lasă dusă nicicum. Servim micul dejun cu un ochi în farfurie și cu celălalt pe geamul ce dă în terasă. Nici vorbă să vedem vreun vârf din Bucegi. Întreg masivul este învăluit în nori de la jumătate în sus.Mai arunc o privire în telefon pe prognoza meteo, văleu! 100% probabilitate de ploaie în Moieciu. Urcăm în cameră. Mă instalez pe un scaun pe terasă. Aceeași poveste, ba chiar mai sinistră, masivul Piatra Craiului ia- l de unde nu-i. Și eram sigur că acolo este!


Trebuia să scornesc un alt plan, ”C” de data aceasta. Și încerc și eu marea cu degetul. Vin cu o propunere. ”Hai să mergem cu mașina până la Nobillis-  Carpathian Residence, locul până unde este asfaltat drumul. Până acolo sunt aproape 4 km, eu știu, poate acolo nu este ceață. Și de acolo mergem măcar până la Casa Folea, 10- 15 minute de mers”. Pe fețele lor citesc nedumerirea. Dar și puțină dorință. Aruncăm câte ceva de- ale gurii într- un rucsac, apă avem în mașină, luăm și rucsacul în care avem gecile, geanta cu aparatele, bețele, bocancii și pelerinele de ploaie sunt și ele tot în mașină și ne urnim în cele din urmă din cameră. Este puțin trecut de ora 10. Și dă- i la deal. După fiecare cotitură, după fiecare serpentină ce o trecem vizibilitatea scade din ce în ce mai tare.  Da, pe aici nu este ceață ca la Casa Boierească, pe aici este negură.


Ba unde mai pui că la un moment dat ne intersectăm pe drum cu o rabă. Aceasta trage pe dreapta, chiar pe marginea hăului, pe lângă parapeți. Îmi rămâne și mie o țâră de drum, problema e că în dreapta mea se cască un șanț de scurgere adânc doar de vreo 50 cm. Îmi fac curaj în cele din urmă, dau să plec de pe loc, și fleoșc se oprește motorul. Atunci realizez că eram cumva în rampă. Dau de cheie, moare. Panică și imediat după, un potop de înjurături pentru OMV, bineînțeles. Spălătura lor de motorină! Ne strecurăm în cele din urmă pe lângă rabă continuând drumul mărginit de o parte și de alta de gospodăriile ce abia se disting în negura ce acoperă satul parcă mai abitir decât la Casa Boierească. Nu mai mergem mult și ajungem la capătul asfaltului, pe stânga Carpathian Nobillis Residence, iar în dreapta pășune. Nu ne ia mult până ne dăm seama unde lăsăm mașina. Nu suntem primii. De aici drumul continuă în trei direcții. Unul urcă ușor continuându- l pe cel asfaltat, al doilea o ia pe lângă gardul pensiunii Nobillis, iar al treilea la dreapta, care se prezintă și mai bine decât celelalte două. Pe acesta din urmă îl vom cunoaște în întregime, încă din Măgura, dar mult mai târziu. Ne facem curaj și coborâm. Aerul umed și înmiresmat cu aroma pășunii proaspăt cosite îmi inundă plămânii. Mi- am adus aminte de conservele cu aer proaspăt de Bucegi de la Babele, aș vrea să mă scol în fiecare dimineață și să mă bucur de el, măcar câteva minute. Ne îndreptăm către un panou informativ ce abia se distinge în ceață la câțiva metri de noi. Sincer, mai mult m- am uitat prin el. Chiar nu aveam chef să citesc ce scria pe el. ”Am venit până aici, și- atât?”
Nu știu cum, dar am reușit ceea ce nici prin minte nu îmi trecea câteva minute mai devreme, când am coborât din mașină. Sau poate că nu numai eu îmi doream să mă aleg cu niște amintiri plăcute din această vacanță. Așa se face că 5 minute mai târziu suntem echipați cu bocanci, cu rucsacurile în spate, bețele de trekking, ca de obicei le agăț la geanta mea ( nu prea le folosim, însă le iau așa, că dacă întâlnesc vreun câine :) ), iar mașina, în spatele nostru, abia se mai zărește din ceață. Este pentru prima oară când vremea ne strică o vacanță. Dar știi ce zice românul,”speranța moare ultima” și, dacă nu pot să fac o poză ca lumea cu peisajele care m- au fascinat pur și simplu văzându- le la alții, o să- mi intitulez albumul ”Satul Peștera în ceață”.
Primul gând: ”Mergem până la Casa Folea și pe urmă mai vedem noi!” 10, poate 15 minute ne- a luat să ajungem la ea, chiar nici nu știu. Cu negura asta, amărât ce eram, nici nu m- am sinchisit să scot camera din geantă. Termometrul din bordul mașinii arăta 11 grade. Este numai bine pentru drumeție, numai că, ecranul este cam aburit :). Abia dacă zărești ceva la 10 metri în față. Drumul de țară se prezintă OK, în ciuda ploii căzute cu o zi înainte. După perdeaua groasă de ceață un câine răgușit ne confirmă că nu suntem în pustietate. Gardurile ce mărginesc drumul pe care înaintăm delimitează gospodăriile, tipice zonei, ale localnicilor, cu terenuri vaste acoperite de pășuni, principala îndeletnicire a acestora fiind creșterea animalelor. În sfârșit un motiv să scot camera foto! Nu, nu este lentila aburită. Aceasta poate fi considerată coperta albumului meu.


Și doi dintre protagoniștii acestei drumeții, se citește pe chipurile lor, nu trebuie să mai spun altceva, nu?



Cinci minute mai târziu, văd acum pe fotografie, în vălul gros de ceață se distinge silueta inconfundabilă a Casei Folea. Am văzut- o în atâtea poze pe net ... Văd că se poate ajunge și cu mașina până aici, sunt vreo trei în curte. Nu duc lipsă de turiști. În fața casei un grup de tineri gălăgioși păreau a fi pe picior de plecare în drumeție.


Atât ne- a trebuit, acesta a fost impulsul ce ne- a încurajat să nu ne oprim aici și să ne continuăm drumul, măcar până în punctul numit La Table :). Ceață, ceață dar nu știrbește cu nimic plăcerea acestei plimbări în care peisajul ni se dezvăluie bucățică cu bucățică.


Nu ne putem plânge. Aceeași ceață care ne limitează orizontul la minim, ne oferă o feerie pe pânzele de păianjen croite cu măiestrie pe garduri, transformându- le în adevărate obiecte prețioase.





Traseul este unul de promenadă, pe partea stângă ar trebui să vedem satul Peștera în toată splendoarea lui. Se pare că noi nu vom avea acest privilegiu. Ghinion!




La un moment dat drumul cotește la stânga trasând hotarul satului, fiindcă pe culmea ce urcă în dreapta nu mai este nici o așezare. De pe această culme coboară un potențial traseu de întoarcere în sat din Valea Vlădușca. Traseul cu triunghi galben, 2 1/2- 3 ore, vine de la Cabana Curmătura. Rămâne de văzut dacă o să ne întoarcem și noi pe el, fiindcă în mintea mea deja a încolțit ideea că vom ajunge în Prăpăstiile Zărneștiului. Așa cum plănuisem de acasă.



 Un adevărat tezaur cu nestemate.


ba chiar ceața ne oferă încă o surpriză. Se hotărăște să se retragă de pe aceste meleaguri, ridicând încet cortina de peste sat. Chiar dacă suntem foarte aproape de ieșirea din Peștera, nu putem decât să apreciem acest gest de bunăvoință.




Totul devine din ce în ce mai clar, culorile sunt din ce în ce mai aprinse. Atât de entuziasmat sunt încât simt că cineva acolo sus mă iubește, așa că forțez un pic nota și mă adresez divinității: ”Dacă în această drumeție nu vom fi fugăriți de ploaie (v- am spus ce spunea prognoza la început, practic este imposibil să nu plouă) promit să nu mai înjur vreodată în viața mea!” Pentru mine acest lucru este ca țigara pentru fumător, însă promisiunile mele sunt literă de lege. Cineva ar putea spune că și legile de aceea sunt făcute, ca să fie încălcate. Eh, hai că exagerăm. Rămâne cum am stabilit!
Vă spune ceva imaginea asta, parcă ar fi Johny Deep în”Edward Scissorhands”?


Cetină cu zăpadă tot am mai tras, asta- i prima cu picuri de apă :), și este la fel de  frumoasă.


Ținem aproape de cei doi turiști pe care i- am zărit pentru prima oară în dreptul semnelor din cotul drumului de care vă pomeneam mai înainte. Cred că veneau dinspre Măgura, căci de la Casa Folea nu cred, fiindcă i- am fi văzut.


Uimirea mare a fost când am constatat că nu sunt români. Erau  englezi, soț și soție, undeva pe la treizeci și ceva de ani. Deci potențial există în țara asta. Nu se caută numai obiective istorice sau culturale, ci și peisajele din natură.
Până în Șaua Joaca, ne mai jucăm și noi cu imaginația: o navetă spațială,


un cimitir de elefanți,


o altă navă spațială


După care intrăm într- un cimitir de copaci, însă aceasta nu mai este imaginație, este adevărul crunt. De o parte și de alta a drumului se vede clar cum cu ceva timp în urmă cineva, cred că, a vrut să mai înnoiască pădurea.



Doar de vreo două ori ne- am opintit așa mai tare până acum, în rest plimbare lejeră. Bocancii pot fi facultativi. Dacă dăm ușor la o parte bradul din stânga imaginii, registrul se schimbă complet.


În fața noastră se deschide o poiană din care, pentru prima oară de când am plecat în această drumeție avem vedere la masivul Piatra Craiului. Parcă am fi într- un lighean, chiar nu vreau să- i spun căldare. La primul zoom, o troiță ridicată în mijlocul acesteia, după care, undeva în dreapta două case care par a fi mai mult niște anexe ale unor stâne. De undeva dintre cele două coame golașe o turmă de mioare asigură fondul sonor.


 
O scurtă pauză pentru un selfie și o panoramare, în care constatăm că nu suntem singuri.





Se pare că și stânele dau faliment,


ba unde mai pui că și buruienile pot fi atrăgătoare :)


Lăsăm cei doi măgăruși să pască în continuare pe imașul ce arată mai bine decât multe stadioane de la noi și ne vedem de drumul nostru, eu fiind convins că aceasta este Șaua Joaca. Eram puțin înainte, consideram că imediat după cele două dealuri golașe va urma Valea Vlădușca. Chiar și așa intuiția ne- a condus pe drumul cel bun, fiindcă eram puțin derutat de faptul că drumul pe care venisem s- a terminat brusc la intrarea în poiană. 


Ajungem la celălalt capăt al acesteia și zărim crucea roșie pe trunchiul unui brad din marginea pădurii la umbra căreia reapare drumul de pământ ce urcă ușor.


Ocolim preț de cinci minute, pe la baza dealului până când drumul dispare iar, abia acum suntem în Șaua Joaca, la 1436 de metri.


Un grup de turiști contemplă panorama munților Piatra Craiului de pe coama dealului ce mărginește șaua în stânga. Sau mai bine zis cred că sunt în așteptare,



fiindcă ceața pare că s- a agățat în crestele lor și nu se lasă dusă. Să fie jumătate sau trei sferturi din ei. Suntem pentru prima oară la poalele Craiului, și se pare că nu și ultima. Vom trăi și vom vedea.



De aici din Șa până La Table ne continuăm drumul ce traversează un peisaj dezolant, în care se simte din nou prezența speciei umane.


Peste câțiva ani, cine știe acolo jos  va fi o cabană pe care să se bată turiștii. Ar putea fi botezată ”La poalele Craiului”. Sau poate că au vrut să facă să pară mai înalți munții? Probabil, numai că noi nu putem să ne dăm seama astăzi :).


O oră și un sfert a trecut de când am pornit de la Casa Folea. Din Șaua Joaca drumul coboară ușor, pornind la început paralel cu lanțul muntos al Pietrei Craiului care încă este ascuns în ceață. Peisajul este la fel de trist.


Pe ici, pe colo câteva pete de culoare ne mai îndulcește privirea.





Pe acest ultim segment trebuie să ții privirea în față, sus pe creste. Drumul cotește ușor la stânga oferindu- ne răsplata pe care o caută oricine se încumetă să evadeze pentru câteva ore, zile din orașele aglomerate, rătăcindu- și pașii pe poteci de munte, fie ele și la poale de munte. 


Acuma stau și mă întreb,” Mă, ăștia nu cumva au tăiat și munții? Eu sper să fie doar ceață!” :)


La Table, un sfert de ceas, cu tot cu poze, cu filmare, de la intrarea în Șaua Joaca. Chiar nu am găsit nicăieri, de ce LA TABLE? Sau poate că înainte vreme aceste indicatoare erau din tablă, și fiind un punct de intersecție al mai multor trasee ...


Nu ne oprim nici aici. Urmează Valea Vlădușca, Poiana Curmăturii sau cum am ratat noi Cheile Pisicii, Prăpăstiile Zărneștilor, și satul Măgura.