sâmbătă, 10 septembrie 2016

La poalele munților Piatra Craiului: Casa Folea- La Table

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești


<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Pentru azi 23 august: Libearty Bear Sanctuary, Cetatea Făgăraș, Dino Parc, peștera Valea Cetății, Cheile Râșnoavei. Acesta este itinerariul cu care am plecat de acasă. 
Nu știu dacă am dormit 3 ore toată noaptea. Pe lângă faptul că eram foarte obosit, m- am ales și cu stresul ăsta, auzi tu, să uiți acasă ce era mai important. Toată noaptea mi s- au învârtit neuronii în cap cum să fac să dreg lucrurile și să nu ne ratăm vacanța asta. Este puțin trecut de ora 7, până la micul dejun mai este. Abia aștept să mi se trezească ”colegii de cameră” să le împărtășesc și lor noul mod de abordare al acestei vacanțe. Sunt destul de mulțumit de noul meu plan, chit că este schimbat 100%. Doar vremea îmi mai crează neplăceri. Ceața nu se lasă dusă nicicum. Servim micul dejun cu un ochi în farfurie și cu celălalt pe geamul ce dă în terasă. Nici vorbă să vedem vreun vârf din Bucegi. Întreg masivul este învăluit în nori de la jumătate în sus.Mai arunc o privire în telefon pe prognoza meteo, văleu! 100% probabilitate de ploaie în Moieciu. Urcăm în cameră. Mă instalez pe un scaun pe terasă. Aceeași poveste, ba chiar mai sinistră, masivul Piatra Craiului ia- l de unde nu-i. Și eram sigur că acolo este!


Trebuia să scornesc un alt plan, ”C” de data aceasta. Și încerc și eu marea cu degetul. Vin cu o propunere. ”Hai să mergem cu mașina până la Nobillis-  Carpathian Residence, locul până unde este asfaltat drumul. Până acolo sunt aproape 4 km, eu știu, poate acolo nu este ceață. Și de acolo mergem măcar până la Casa Folea, 10- 15 minute de mers”. Pe fețele lor citesc nedumerirea. Dar și puțină dorință. Aruncăm câte ceva de- ale gurii într- un rucsac, apă avem în mașină, luăm și rucsacul în care avem gecile, geanta cu aparatele, bețele, bocancii și pelerinele de ploaie sunt și ele tot în mașină și ne urnim în cele din urmă din cameră. Este puțin trecut de ora 10. Și dă- i la deal. După fiecare cotitură, după fiecare serpentină ce o trecem vizibilitatea scade din ce în ce mai tare.  Da, pe aici nu este ceață ca la Casa Boierească, pe aici este negură.


Ba unde mai pui că la un moment dat ne intersectăm pe drum cu o rabă. Aceasta trage pe dreapta, chiar pe marginea hăului, pe lângă parapeți. Îmi rămâne și mie o țâră de drum, problema e că în dreapta mea se cască un șanț de scurgere adânc doar de vreo 50 cm. Îmi fac curaj în cele din urmă, dau să plec de pe loc, și fleoșc se oprește motorul. Atunci realizez că eram cumva în rampă. Dau de cheie, moare. Panică și imediat după, un potop de înjurături pentru OMV, bineînțeles. Spălătura lor de motorină! Ne strecurăm în cele din urmă pe lângă rabă continuând drumul mărginit de o parte și de alta de gospodăriile ce abia se disting în negura ce acoperă satul parcă mai abitir decât la Casa Boierească. Nu mai mergem mult și ajungem la capătul asfaltului, pe stânga Carpathian Nobillis Residence, iar în dreapta pășune. Nu ne ia mult până ne dăm seama unde lăsăm mașina. Nu suntem primii. De aici drumul continuă în trei direcții. Unul urcă ușor continuându- l pe cel asfaltat, al doilea o ia pe lângă gardul pensiunii Nobillis, iar al treilea la dreapta, care se prezintă și mai bine decât celelalte două. Pe acesta din urmă îl vom cunoaște în întregime, încă din Măgura, dar mult mai târziu. Ne facem curaj și coborâm. Aerul umed și înmiresmat cu aroma pășunii proaspăt cosite îmi inundă plămânii. Mi- am adus aminte de conservele cu aer proaspăt de Bucegi de la Babele, aș vrea să mă scol în fiecare dimineață și să mă bucur de el, măcar câteva minute. Ne îndreptăm către un panou informativ ce abia se distinge în ceață la câțiva metri de noi. Sincer, mai mult m- am uitat prin el. Chiar nu aveam chef să citesc ce scria pe el. ”Am venit până aici, și- atât?”
Nu știu cum, dar am reușit ceea ce nici prin minte nu îmi trecea câteva minute mai devreme, când am coborât din mașină. Sau poate că nu numai eu îmi doream să mă aleg cu niște amintiri plăcute din această vacanță. Așa se face că 5 minute mai târziu suntem echipați cu bocanci, cu rucsacurile în spate, bețele de trekking, ca de obicei le agăț la geanta mea ( nu prea le folosim, însă le iau așa, că dacă întâlnesc vreun câine :) ), iar mașina, în spatele nostru, abia se mai zărește din ceață. Este pentru prima oară când vremea ne strică o vacanță. Dar știi ce zice românul,”speranța moare ultima” și, dacă nu pot să fac o poză ca lumea cu peisajele care m- au fascinat pur și simplu văzându- le la alții, o să- mi intitulez albumul ”Satul Peștera în ceață”.
Primul gând: ”Mergem până la Casa Folea și pe urmă mai vedem noi!” 10, poate 15 minute ne- a luat să ajungem la ea, chiar nici nu știu. Cu negura asta, amărât ce eram, nici nu m- am sinchisit să scot camera din geantă. Termometrul din bordul mașinii arăta 11 grade. Este numai bine pentru drumeție, numai că, ecranul este cam aburit :). Abia dacă zărești ceva la 10 metri în față. Drumul de țară se prezintă OK, în ciuda ploii căzute cu o zi înainte. După perdeaua groasă de ceață un câine răgușit ne confirmă că nu suntem în pustietate. Gardurile ce mărginesc drumul pe care înaintăm delimitează gospodăriile, tipice zonei, ale localnicilor, cu terenuri vaste acoperite de pășuni, principala îndeletnicire a acestora fiind creșterea animalelor. În sfârșit un motiv să scot camera foto! Nu, nu este lentila aburită. Aceasta poate fi considerată coperta albumului meu.


Și doi dintre protagoniștii acestei drumeții, se citește pe chipurile lor, nu trebuie să mai spun altceva, nu?



Cinci minute mai târziu, văd acum pe fotografie, în vălul gros de ceață se distinge silueta inconfundabilă a Casei Folea. Am văzut- o în atâtea poze pe net ... Văd că se poate ajunge și cu mașina până aici, sunt vreo trei în curte. Nu duc lipsă de turiști. În fața casei un grup de tineri gălăgioși păreau a fi pe picior de plecare în drumeție.


Atât ne- a trebuit, acesta a fost impulsul ce ne- a încurajat să nu ne oprim aici și să ne continuăm drumul, măcar până în punctul numit La Table :). Ceață, ceață dar nu știrbește cu nimic plăcerea acestei plimbări în care peisajul ni se dezvăluie bucățică cu bucățică.


Nu ne putem plânge. Aceeași ceață care ne limitează orizontul la minim, ne oferă o feerie pe pânzele de păianjen croite cu măiestrie pe garduri, transformându- le în adevărate obiecte prețioase.





Traseul este unul de promenadă, pe partea stângă ar trebui să vedem satul Peștera în toată splendoarea lui. Se pare că noi nu vom avea acest privilegiu. Ghinion!




La un moment dat drumul cotește la stânga trasând hotarul satului, fiindcă pe culmea ce urcă în dreapta nu mai este nici o așezare. De pe această culme coboară un potențial traseu de întoarcere în sat din Valea Vlădușca. Traseul cu triunghi galben, 2 1/2- 3 ore, vine de la Cabana Curmătura. Rămâne de văzut dacă o să ne întoarcem și noi pe el, fiindcă în mintea mea deja a încolțit ideea că vom ajunge în Prăpăstiile Zărneștiului. Așa cum plănuisem de acasă.



 Un adevărat tezaur cu nestemate.


ba chiar ceața ne oferă încă o surpriză. Se hotărăște să se retragă de pe aceste meleaguri, ridicând încet cortina de peste sat. Chiar dacă suntem foarte aproape de ieșirea din Peștera, nu putem decât să apreciem acest gest de bunăvoință.




Totul devine din ce în ce mai clar, culorile sunt din ce în ce mai aprinse. Atât de entuziasmat sunt încât simt că cineva acolo sus mă iubește, așa că forțez un pic nota și mă adresez divinității: ”Dacă în această drumeție nu vom fi fugăriți de ploaie (v- am spus ce spunea prognoza la început, practic este imposibil să nu plouă) promit să nu mai înjur vreodată în viața mea!” Pentru mine acest lucru este ca țigara pentru fumător, însă promisiunile mele sunt literă de lege. Cineva ar putea spune că și legile de aceea sunt făcute, ca să fie încălcate. Eh, hai că exagerăm. Rămâne cum am stabilit!
Vă spune ceva imaginea asta, parcă ar fi Johny Deep în”Edward Scissorhands”?


Cetină cu zăpadă tot am mai tras, asta- i prima cu picuri de apă :), și este la fel de  frumoasă.


Ținem aproape de cei doi turiști pe care i- am zărit pentru prima oară în dreptul semnelor din cotul drumului de care vă pomeneam mai înainte. Cred că veneau dinspre Măgura, căci de la Casa Folea nu cred, fiindcă i- am fi văzut.


Uimirea mare a fost când am constatat că nu sunt români. Erau  englezi, soț și soție, undeva pe la treizeci și ceva de ani. Deci potențial există în țara asta. Nu se caută numai obiective istorice sau culturale, ci și peisajele din natură.
Până în Șaua Joaca, ne mai jucăm și noi cu imaginația: o navetă spațială,


un cimitir de elefanți,


o altă navă spațială


După care intrăm într- un cimitir de copaci, însă aceasta nu mai este imaginație, este adevărul crunt. De o parte și de alta a drumului se vede clar cum cu ceva timp în urmă cineva, cred că, a vrut să mai înnoiască pădurea.



Doar de vreo două ori ne- am opintit așa mai tare până acum, în rest plimbare lejeră. Bocancii pot fi facultativi. Dacă dăm ușor la o parte bradul din stânga imaginii, registrul se schimbă complet.


În fața noastră se deschide o poiană din care, pentru prima oară de când am plecat în această drumeție avem vedere la masivul Piatra Craiului. Parcă am fi într- un lighean, chiar nu vreau să- i spun căldare. La primul zoom, o troiță ridicată în mijlocul acesteia, după care, undeva în dreapta două case care par a fi mai mult niște anexe ale unor stâne. De undeva dintre cele două coame golașe o turmă de mioare asigură fondul sonor.


 
O scurtă pauză pentru un selfie și o panoramare, în care constatăm că nu suntem singuri.





Se pare că și stânele dau faliment,


ba unde mai pui că și buruienile pot fi atrăgătoare :)


Lăsăm cei doi măgăruși să pască în continuare pe imașul ce arată mai bine decât multe stadioane de la noi și ne vedem de drumul nostru, eu fiind convins că aceasta este Șaua Joaca. Eram puțin înainte, consideram că imediat după cele două dealuri golașe va urma Valea Vlădușca. Chiar și așa intuiția ne- a condus pe drumul cel bun, fiindcă eram puțin derutat de faptul că drumul pe care venisem s- a terminat brusc la intrarea în poiană. 


Ajungem la celălalt capăt al acesteia și zărim crucea roșie pe trunchiul unui brad din marginea pădurii la umbra căreia reapare drumul de pământ ce urcă ușor.


Ocolim preț de cinci minute, pe la baza dealului până când drumul dispare iar, abia acum suntem în Șaua Joaca, la 1436 de metri.


Un grup de turiști contemplă panorama munților Piatra Craiului de pe coama dealului ce mărginește șaua în stânga. Sau mai bine zis cred că sunt în așteptare,



fiindcă ceața pare că s- a agățat în crestele lor și nu se lasă dusă. Să fie jumătate sau trei sferturi din ei. Suntem pentru prima oară la poalele Craiului, și se pare că nu și ultima. Vom trăi și vom vedea.



De aici din Șa până La Table ne continuăm drumul ce traversează un peisaj dezolant, în care se simte din nou prezența speciei umane.


Peste câțiva ani, cine știe acolo jos  va fi o cabană pe care să se bată turiștii. Ar putea fi botezată ”La poalele Craiului”. Sau poate că au vrut să facă să pară mai înalți munții? Probabil, numai că noi nu putem să ne dăm seama astăzi :).


O oră și un sfert a trecut de când am pornit de la Casa Folea. Din Șaua Joaca drumul coboară ușor, pornind la început paralel cu lanțul muntos al Pietrei Craiului care încă este ascuns în ceață. Peisajul este la fel de trist.


Pe ici, pe colo câteva pete de culoare ne mai îndulcește privirea.





Pe acest ultim segment trebuie să ții privirea în față, sus pe creste. Drumul cotește ușor la stânga oferindu- ne răsplata pe care o caută oricine se încumetă să evadeze pentru câteva ore, zile din orașele aglomerate, rătăcindu- și pașii pe poteci de munte, fie ele și la poale de munte. 


Acuma stau și mă întreb,” Mă, ăștia nu cumva au tăiat și munții? Eu sper să fie doar ceață!” :)


La Table, un sfert de ceas, cu tot cu poze, cu filmare, de la intrarea în Șaua Joaca. Chiar nu am găsit nicăieri, de ce LA TABLE? Sau poate că înainte vreme aceste indicatoare erau din tablă, și fiind un punct de intersecție al mai multor trasee ...


Nu ne oprim nici aici. Urmează Valea Vlădușca, Poiana Curmăturii sau cum am ratat noi Cheile Pisicii, Prăpăstiile Zărneștilor, și satul Măgura.