August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești
<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
La 10:35 am plecat de la Casa Boierească, așa la plesneală să vedem cum arată satul Peștera în ceață, până la Nobillis- Charpathian Residence, mai bine zis până la capătul asfaltului, aproape 4 km. Odată ajunși aici, cât mai e până la Casa Folea. Și aici iar ne gândim, analizăm, ne răzgândim și ... uite- așa, în mai puțin de două ore, am ajuns în punctul La Table. Analizând retrospectiv, nimic deosebit aici, doar faptul că aici se intersectează mai multe trasee, care pe munte, care pe la poalele muntelui. Mult mai spectaculos este în Șaua Joaca, de unde se deschide o panoramă largă asupra crestelor munților Piatra Craiului. Că noi nu am avut parte de ea în întregime, aceasta este altă discuție. Noi suntem foarte mulțumiți că nu plouă, fiindcă prognoza vremii pentru Moieciu era cu 100% șanse de ploaie. Ceața e un mizilic, chit că s- a înțepenit sus pe vârfurile Craiului îngrădindu- ne drepturile de drumeț pe potecile munților. Păi nu, de ce venim pe aici? Să ne bucurăm de aer curat, de liniștea pădurilor dar și de priveliște, nu? Mai un animal, o floare, o ciupercă. Și fundalul, unde este fundalul, în ceață? Dar nu- i nimic, mai venim și altă dată, nu? Cum mă așteptam, ei dau din cap că nu:) La Table am zăbovit puțin pentru câteva poze,
timp în care am tot căutat ceva care să mă lămurească de unde denumirea asta, ”La Table”. Bun, vreau să spun că plecăm mai departe de la La Table. Cum sună? Până la de ce "Table", de ce "La" cu "l" mare? Bun, să trecem peste asta, fiindcă aici s- a decis soarta acestei vacanțe. În timp ce ai mei ”colegi de drumeție” se selfie- au cu stâlpul cu indicatoare în fundal, gândindu- se probabil că aici era capătul, iar în cel mult 2 ore vor fi la pensiune, eu, într- un mod cât se poate de parșiv îmi văd mai departe de drum fără să le zic ceva. Acum nu știu ce să zic, fiindcă nu prea au ripostat, ceea ce mă face să cred că și- au dat demult seama care ar fi intențiile mele reale.
De aici poteca devine iarăși invizibilă, fiind acoperită de iarbă. Se văd câteva urme de cauciucuri de biciclete, plus, trebuie să urmărești crucea roșie. Ceva mai târziu, după ce dăm ocol unui teren îngrădit pe care trecea inițial poteca ce acum este păzită cu strășnicie de un dulău legat cu un lanț de trunchiul unui brad (probabil această stână este motivul),
ținem aproape de firicelul de apă ce se lăfăie în valea de la poalele masivului Piatra Craiului. După știința mea suntem în Valea Vlădușca. ”Nu suntem singurii nebuni din valea asta”, îmi încurajez echipa. Ăștia într- adevăr temerari, de unde puteau să vină, dinspre Zărnești, deci erau pe drum de ceva vreme. Nu și- au plâns de milă ca noi până la ora 11:00, să pornească la drum. Într- adevăr se vede că sunt un grup organizat. Se vede clar care este ghidul grupului, un tip ce gesticulează larg cu mâinile în aer.
Cum altfel ai putea să povestești despre măreția Craiului. Cu privirile agățate undeva în dreapta lor, unul câte unul se înșiră ținând aproape, de- a lungul firului de apă a cărui albie abia de îți dai seama cum să o traversezi. Atât de îngustă este încât malurile aproape că se unesc pe alocuri. Și plus de asta pământul acoperit în totalitate cu iarbă încă este îmbibat cu apă de la ploaia de ieri. Verde, trei nuanțe de verde și un bleu cenușiu, în aceste culori este zugrăvit tabloul acestei văi. În cele din urmă ne intersectăm cu membrii celuilalt grup, noi " Bună ziua" ei "Hello", "Hello", "Hello" ....What, suntem singurii români din acești munți? Îmi arunc din nou privirea pe crestele muntelui, de fapt pe ceața sub care ar trebui să fie acestea :), chiar simt cum îmi tresaltă în piept inima de bucurie, mândrie, stimă, adorație, recunoștință.
Ajungem în celălalt capăt al poienii unde traversăm un alt firicel de apă, ce se prelinge de undeva din dreapta.
După un scurt urcuș, poteca ne invită la umbra pădurii, unde și- au găsit adăpost și aceste ciupercuțe pupăcioase.
Vreme de douăzeci de minute drumul așa o ține, când pe potecă prin pădure, când prin poiană, când traversezi vreun pârâiaș.
Din loc în loc mai avem parte și de câte o fereastră către munții a căror creste se pare că nu o să le vedem astăzi.
În rest nu ne plângem, chit că trebuie să mă așez în genunchi câteodată.
Vreo două semne le ignorăm. Nu avem pregătirea necesară și nici timp nu prea avem :)
Însă coborâm din nou până la albia pârâiașului care între timp a devenit pârâu, încercând să nu călcăm pe covorașele de iarbă ornate cu trifoi de la baza fiecărui copac.
În zadar am căutat un trifoi cu patru foi să ne aducă noroc. Ne mulțumim cu ce avem în dotare.
Încercăm să nu luăm apă la bocanci sărind de pe o piatră pe alta, după care trecem din nou pe poteca ce continuă pe la umbra pădurii ce îmbracă masivul. Este cu adevărat un traseu de vară, când pe la umbră prin pădure, când prin poiană pe la soare.:)
Deja coborâm, iar poiană :)
Nu este poiană, este un drum forestier ce parcă aici ar fi capătul lui. La nord de el la capătul unui culoar ce desparte pădurea în două vedem pentru ultima oară pereții abrupți ai masivului Piatra Craiului.
De aici încolo, o bună bucată de vreme, plimbare frate! Și nici nu se compară cu plimbarea prin munții Măcinului unde aproape că ne- au mâncat de vii gângâniile. Aici astea sunt mai cu bun simț :)
Scăpați de grija urmăririi traseului nu ne rămâne decât să ne bucurăm de frumusețile ce- și au sălașul în această vale.
Pe marginea drumului, două ”scăunele” ne îmbie să ne odihnim la umbră. Chiar nu avem nici un motiv să facem popas, dat fiind ușurința traseului. Ba chiar am servit și o gustărică din mers.
Dacă pe partea stângă drumul este străjuit de un perete de stâncă îmbrăcat cu vegetație formată din plante mici, în dreapta versantul este acoperit de o pădure de brazi înalți pe alocuri împărțită de făgașuri prin care, acum, se preling câteva firișoare de apă, care pe timp ploios se transformă în adevărate puhoaie ce alimentează valea.
În dreptul acestora din urmă, pe partea stângă a drumului, găsim și următorul reper la care ne așteptam de ceva vreme. Triunghiul galben, traseul ce se întoarce în satul Peștera, despre care am pomenit în postarea anterioară, la începutul drumeției.
Inițial am crezut că traseul o ia pieptiș peste versantul de vizavi, însă nu era așa. O vreme, aproximativ 2 minute, se confundă cu al nostru, cu crucea roșie. Ultima oară le- am văzut împreună sub formă de săgeți pictate pe un bolovan pe marginea drumului. Se vede mai bine pe film.
După calculele mele suntem aproape de Cheile Pisicii. Mai arunc o privire pe harta imprimată în alb- negru de acasă. Doar ce ridic ochii când, după o cotitură, văd cum drumul intră în strânsoarea pereților înalți de stâncă ce se ridică de- o parte și de alta.
<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
La 10:35 am plecat de la Casa Boierească, așa la plesneală să vedem cum arată satul Peștera în ceață, până la Nobillis- Charpathian Residence, mai bine zis până la capătul asfaltului, aproape 4 km. Odată ajunși aici, cât mai e până la Casa Folea. Și aici iar ne gândim, analizăm, ne răzgândim și ... uite- așa, în mai puțin de două ore, am ajuns în punctul La Table. Analizând retrospectiv, nimic deosebit aici, doar faptul că aici se intersectează mai multe trasee, care pe munte, care pe la poalele muntelui. Mult mai spectaculos este în Șaua Joaca, de unde se deschide o panoramă largă asupra crestelor munților Piatra Craiului. Că noi nu am avut parte de ea în întregime, aceasta este altă discuție. Noi suntem foarte mulțumiți că nu plouă, fiindcă prognoza vremii pentru Moieciu era cu 100% șanse de ploaie. Ceața e un mizilic, chit că s- a înțepenit sus pe vârfurile Craiului îngrădindu- ne drepturile de drumeț pe potecile munților. Păi nu, de ce venim pe aici? Să ne bucurăm de aer curat, de liniștea pădurilor dar și de priveliște, nu? Mai un animal, o floare, o ciupercă. Și fundalul, unde este fundalul, în ceață? Dar nu- i nimic, mai venim și altă dată, nu? Cum mă așteptam, ei dau din cap că nu:) La Table am zăbovit puțin pentru câteva poze,
timp în care am tot căutat ceva care să mă lămurească de unde denumirea asta, ”La Table”. Bun, vreau să spun că plecăm mai departe de la La Table. Cum sună? Până la de ce "Table", de ce "La" cu "l" mare? Bun, să trecem peste asta, fiindcă aici s- a decis soarta acestei vacanțe. În timp ce ai mei ”colegi de drumeție” se selfie- au cu stâlpul cu indicatoare în fundal, gândindu- se probabil că aici era capătul, iar în cel mult 2 ore vor fi la pensiune, eu, într- un mod cât se poate de parșiv îmi văd mai departe de drum fără să le zic ceva. Acum nu știu ce să zic, fiindcă nu prea au ripostat, ceea ce mă face să cred că și- au dat demult seama care ar fi intențiile mele reale.
De aici poteca devine iarăși invizibilă, fiind acoperită de iarbă. Se văd câteva urme de cauciucuri de biciclete, plus, trebuie să urmărești crucea roșie. Ceva mai târziu, după ce dăm ocol unui teren îngrădit pe care trecea inițial poteca ce acum este păzită cu strășnicie de un dulău legat cu un lanț de trunchiul unui brad (probabil această stână este motivul),
ținem aproape de firicelul de apă ce se lăfăie în valea de la poalele masivului Piatra Craiului. După știința mea suntem în Valea Vlădușca. ”Nu suntem singurii nebuni din valea asta”, îmi încurajez echipa. Ăștia într- adevăr temerari, de unde puteau să vină, dinspre Zărnești, deci erau pe drum de ceva vreme. Nu și- au plâns de milă ca noi până la ora 11:00, să pornească la drum. Într- adevăr se vede că sunt un grup organizat. Se vede clar care este ghidul grupului, un tip ce gesticulează larg cu mâinile în aer.
Cum altfel ai putea să povestești despre măreția Craiului. Cu privirile agățate undeva în dreapta lor, unul câte unul se înșiră ținând aproape, de- a lungul firului de apă a cărui albie abia de îți dai seama cum să o traversezi. Atât de îngustă este încât malurile aproape că se unesc pe alocuri. Și plus de asta pământul acoperit în totalitate cu iarbă încă este îmbibat cu apă de la ploaia de ieri. Verde, trei nuanțe de verde și un bleu cenușiu, în aceste culori este zugrăvit tabloul acestei văi. În cele din urmă ne intersectăm cu membrii celuilalt grup, noi " Bună ziua" ei "Hello", "Hello", "Hello" ....What, suntem singurii români din acești munți? Îmi arunc din nou privirea pe crestele muntelui, de fapt pe ceața sub care ar trebui să fie acestea :), chiar simt cum îmi tresaltă în piept inima de bucurie, mândrie, stimă, adorație, recunoștință.
Ajungem în celălalt capăt al poienii unde traversăm un alt firicel de apă, ce se prelinge de undeva din dreapta.
După un scurt urcuș, poteca ne invită la umbra pădurii, unde și- au găsit adăpost și aceste ciupercuțe pupăcioase.
Din loc în loc mai avem parte și de câte o fereastră către munții a căror creste se pare că nu o să le vedem astăzi.
În rest nu ne plângem, chit că trebuie să mă așez în genunchi câteodată.
Vreo două semne le ignorăm. Nu avem pregătirea necesară și nici timp nu prea avem :)
Însă coborâm din nou până la albia pârâiașului care între timp a devenit pârâu, încercând să nu călcăm pe covorașele de iarbă ornate cu trifoi de la baza fiecărui copac.
În zadar am căutat un trifoi cu patru foi să ne aducă noroc. Ne mulțumim cu ce avem în dotare.
Încercăm să nu luăm apă la bocanci sărind de pe o piatră pe alta, după care trecem din nou pe poteca ce continuă pe la umbra pădurii ce îmbracă masivul. Este cu adevărat un traseu de vară, când pe la umbră prin pădure, când prin poiană pe la soare.:)
Deja coborâm, iar poiană :)
Nu este poiană, este un drum forestier ce parcă aici ar fi capătul lui. La nord de el la capătul unui culoar ce desparte pădurea în două vedem pentru ultima oară pereții abrupți ai masivului Piatra Craiului.
Chiar la marginea drumului găsim două semne simpatice, săgeata indicând poteca pe care noi tocmai am venit. Nu știu cercul cu punct verde ce ar putea însemna.
De aici încolo, o bună bucată de vreme, plimbare frate! Și nici nu se compară cu plimbarea prin munții Măcinului unde aproape că ne- au mâncat de vii gângâniile. Aici astea sunt mai cu bun simț :)
Traseul marcat cu cruce roșie continuă, o bună bucată de vreme pe acest drum forestier, care se schimbă când pe- o parte, când pe cealaltă a văii în a cărei matcă, pe parcurs, se adună multe alte pâraie și pârâiașe cu nume sau fără nume, ce se vor vărsa într- un final în râul Bârsa, pe teritoriul Zărneștiului.
Scăpați de grija urmăririi traseului nu ne rămâne decât să ne bucurăm de frumusețile ce- și au sălașul în această vale.
Pe marginea drumului, două ”scăunele” ne îmbie să ne odihnim la umbră. Chiar nu avem nici un motiv să facem popas, dat fiind ușurința traseului. Ba chiar am servit și o gustărică din mers.
Dacă pe partea stângă drumul este străjuit de un perete de stâncă îmbrăcat cu vegetație formată din plante mici, în dreapta versantul este acoperit de o pădure de brazi înalți pe alocuri împărțită de făgașuri prin care, acum, se preling câteva firișoare de apă, care pe timp ploios se transformă în adevărate puhoaie ce alimentează valea.
În dreptul acestora din urmă, pe partea stângă a drumului, găsim și următorul reper la care ne așteptam de ceva vreme. Triunghiul galben, traseul ce se întoarce în satul Peștera, despre care am pomenit în postarea anterioară, la începutul drumeției.
Inițial am crezut că traseul o ia pieptiș peste versantul de vizavi, însă nu era așa. O vreme, aproximativ 2 minute, se confundă cu al nostru, cu crucea roșie. Ultima oară le- am văzut împreună sub formă de săgeți pictate pe un bolovan pe marginea drumului. Se vede mai bine pe film.
După calculele mele suntem aproape de Cheile Pisicii. Mai arunc o privire pe harta imprimată în alb- negru de acasă. Doar ce ridic ochii când, după o cotitură, văd cum drumul intră în strânsoarea pereților înalți de stâncă ce se ridică de- o parte și de alta.
Peisajul devine apetisant, drept pentru care nu putem trece ca acceleratul prin el.
Cât de mici putem să fim!
Drumul scapă în cele din urmă din strânsoarea pereților înalți de stâncă. Chiar nu pot să înaintez fără să mă uit și înapoi. Dacă aș fi venit din cealaltă parte, cred că m- ar fi trecut măcar un fior. Ai impresia că aici este capătul drumului.
În fața unor astfel de peisaje, create cu atâta măiestrie de cei mai iscusiți ucenici ai timpului, apa și vântul, fiecare reacționează în felul lui. Unuia i se taie răsuflarea, altuia îi tresaltă inima în piept de bucurie, altul râmâne mut, unii ratează intrarea în Cheile Pisicii. Ăștia suntem noi. Tot umblând gură- cască cu camera pe crestele stâncilor, care mai de care mai spectaculoasă, mai surplombată, admirând în același timp destoinicia și încăpățânarea câte unui brad ce vrea să stea el cocoțat acolo sus, cât mai aproape de cer, nu mai băgăm de seamă că s- au cam terminat cu crucile roșii. Partea haioasă, dacă îi putem spune așa, este că am surprins și în filmare și în fotografia de mai jos locul unde ar fi trebuit să ne abatem de la drum și să intrăm în Cheile Pisicii.
Câțiva metri mai în spate. Neștiind acest lucru noi ne bucurăm în continuare de drumul lejer, de vremea care ține cu noi și de toate celelalte câte mai sunt în această vale.
La un moment dat chiar primim garanția că suntem pe drumul cel bun de la acest străjer morocănos ce veghează asupra drumului. De fapt, după cum ne- am limpezit mult mai târziu, această săgeată roșie indica de fapt drumul ce ocolește Cheile Pisicii.
Și ca să nu o mai pățească și alții la fel ca subsemnatul, noi am urmat traseul galben. Intrarea în Cheile Pisicii este cam cu 10- 15 minute înainte de locul unde am început să urcăm către Poiana Curmăturii, pe valea Ciocracului.
În acel loc mai aveam o șansă să ne reabilităm, dacă o luam la dreapta (pe traseul albastru). În câteva minute am fi ajuns în Prăpăstiile Zărneștilor. Bineînțeles Cheile Pisicii erau ratate. Eu nu, în ciuda faptului că în acea intersecție ne- am întâlnit cu două fete ce veneau chiar de pe acel drum pe care aș fi putut să le întreb pe unde ar trebui să o luăm, am preferat să o iau în freză. Și- acum să vă spun ce s- a întâmplat de fapt. Aveam o hartă alb- negru copiată de pe blogul Alexandrei, cu traseul marcat cu o dungă ceva mai groasă, de altfel foarte bună harta. Ghinionul a fost că această intersecție nu se prea distinge în alb- negru, soarta. Și bomboana de pe colivă a fost că exact în acea intersecție, perpendicular pe drum se scurge un pârâu (Ciocracu, văd acum pe hartă). Din direcția din care veneam noi, această albie se poate confunda cu Cheile Pisicii. Eram convins că ea era fiindcă am văzut imagini foarte asemănătoare cu ea pe net.
Și unde mai pui, că o iau eu înainte, într- o misiune de recunoaștere, și chiar sunt convins că suntem pe drumul cel bun.
Are aspect de chei? Are. Și chiar sunt mici, așa ca pentru o pisică, nu? :)
Mă întorc din drum și îmi chem gașca, nu prea încântată, ce- i drept.
- Măi, dar nu mai este nici un semn, ne- am rătăcit!
- Nu ne- am rătăcit, ăsta este drumul, îl recunosc din fotografii.
- Hai să ne întoarcem că ne- am rătăcit!
- Hai că mai avem puțin și trebuie să ajungem din nou la drum!
- Tu nu vezi ce- i aici, hai să ne întoarcem! Nu vezi că nu este marcat?
Timp de 10 minute a durat dialogul ăsta. Într- un final ieșim la drum. Nici eu nu mai sunt convins că astea au fost Cheile Pisicii. Cert este că ne întâlnim cu drumul care era continuarea celui pe care ajunsesem în intersecția buclucașă. Mersesem paralel cu acesta în cea mai mare parte. Acum, gândind la rece, am avut noroc. Nu- mi dau seama, în cazul în care nu am fi ieșit la drum așa de repede, când m- aș fi hotărât să ne întoarcem. Culmea este că în acel moment încă mai speram ca acestea să fi fost Cheile Pisicii. Asemănarea asta că iese din drum, după care revine în același drum, m- a derutat. Și totuși nu era în locul care trebuia, deci ...
Cu excepția unui bocanc ce luase apă, ieșim OK din aventura noastră.
Oarecum derutați de faptul că nu mai este nici un marcaj decidem să mai continuăm o bucată de vreme, că nu ar fi primul drum pe care lipsesc semnele. Cât despre hartă, nu reușeam să mă orientez deloc pe ea. Pe unde am fi fost noi apăreau pe hartă două triunghiuri, gri amândouă, iar noi nu întâlnisem nici unul.
Nu are rost să ne irosim forțele toți, așa că plec în recunoaștere.
După următoarea cotitură, în sfârșit apar și cele două triunghiuri, roșu și galben. Atât eram de încântat de ele, încât uitasem complet de crucea roșie. Și ne luăm cu drumul, fără să știm unde duce, fiindcă harta era atât de mototolită că nu prea ne mai era de folos. Nu pot să îmi dau seama pe ce raționament. Nu am renunțat nici în momentul în care drumul începuse să urce binișor, de nu reușeam să mergem zece pași fără să luăm o pauză de respiro. Poate datorită faptului că pe acel drum ce traversează o pădure de brazi înalți prin al cărei desiș abia de pătrunde lumina, se văd urmele unor lucrări recente. Sau poate pentru că speranța moare ultima? :) Și după 20 de minute de mers prin pădure spre nu știu unde, în final prin perdeaua deasă de brazi se conturează o fereastră în care apare și cerul cenușiu. Fluierături, strigăte, clinchete de clopoței străpung liniștea pădurii. În sfârșit o să deslușim misterul. După un ultim prag al drumului ieșim în cele din urmă la lumină. Avem parte de un tablou impresionant în care, după mult timp, ni se înfățișează ca un templu ce se înalță până la cer, masivul Pietrei Craiului, ale cărui creste se pierd în nori. Acoperit aproape în întregime de o mantie verde țesută din brazi înalți de sub poalele căreia se derulează pășunea ce îmbracă poiana în care tocmai am intrat, chit că nici de data aceasta nu îi putem vedea crestele ascuțite, nu putem decât să ne bucurăm de acest peisaj mioritic. De cum iese din pădure, drumul se împarte în două, unul în stânga ce duce la o stână, jos în vale, iar celălalt este înghițit de covorul de iarbă.
Ce- o fi fost în capul lui să- și ridice casă acolo, este prima întrebare pe care mi- o pun la văzul cabanei ce domină versantul din fața ochilor noștri. Ne strecurăm printre mioarele ce au ocupat întreaga pășune încercând să nu distragem atenția unui câine lățos ce stă tolănit la doi metri de drumul pe care coborâm în vale. Nici măcar o fotografie nu am avut curaj să- i fac, să nu- i treacă ceva prin cap. Poteca se desprinde din drum, ne dăm seama după iarba culcată la pământ, mergând în dreapta pe la baza culmii ce se ridică în fața noastră. Plus că mai apare și un stâlp cu un marcaj, dungă albastră? ...
- Hei, ne puteți ajuta și pe noi? Vrem să vă întrebăm ceva.
- ...
- Bună ziua, ne- am cam rătăcit, ne puteți spune și nouă cum putem ajunge în Prăpăstiile Zărneștilor?
Ne adresăm unui cioban ce coboară de pe colina din față fluierând și țipând către niște oi mai needucate. De undeva, din spatele lui, un alt lățos se repede către acestea fugărindu- le către restul turmei. Odată rezolvată problema, ciobanul se îndreaptă spre noi.
- Vrem să ajungem în Prăpăstiile Zărneștiului.
- ... cu ochii bulbucați sprijinit într- un toiag, se apropie de noi gesticulând cu cealaltă mână în dreptul urechii, semn că nu aude.
Repetăm mai tare de data aceasta, într- adevăr este ceva larmă în jurul nostru. Tare de tot! Cât de norocoși suntem! De dimineață nu am întâlnit nici un român pe potecile pe care le- am străbătut. Și acum. ce crezi? Întâlnim un cioban surdo- mut. Noi îl întrebăm una, el ne răspunde trecând cu mâna pe burtă, după care o duce cu degetele adunate direct la gură, iar imediat după aceasta ridică degetul indicând către culmea muntelui. Arată spre cabana de care mă întrebam ceva mai devreme.
Ne dăm seama ce vrea să spună, și îi răspund în același limbaj al semnelor că nu avem timp pentru mâncare.
Se apropie și mai mult de mine, bolborosind ceva din gură, își sprijină toiagul de el, și îmi ridică în față mâna stângă cu palma deschisă, iar cu dreapta îmi face semn să- i scriu în palmă. Până să încep să- i trasez eu în palmă Ză..., Mat îi și arată pe display- ul telefonului: Zărnești. Deodată fața i se luminează și începe să clatine capul afirmativ, indicându- ne cu degetul în același timp direcția în care ne îndreptam și noi. În semn de mulțumire scot portofelul din care scot o bancnotă de 10 lei pe care i- o dau. Se citea pe față, nu știa cum să îmi mulțumească. Aceasta este pățania noastră din Piatra Craiului, pe care o s- o țin minte cât voi trăi. Auzi ești în pustietate, ai nevoie de ajutor și întâlnești un surdo- mut. Un adevărat personaj, un cioban modern, nu așa cum îl știm din povestiri. Doar toiagul l- a păstrat, șuba și cușma din blană de oaie a fost înlocuită cu un costum de trening, o geacă sport și o șapcă cu cozoroc. Tare aș fi vrut să îi fac o fotografie, însă ca de obicei, mi- e jenă să cer cuiva acest lucru. Nu aș vrea să creadă că vreau să îl jignesc.
Mă întorc pentru un ultim cadru cu Poiana Curmăturii.
Undeva pe culmea din dreapta noastră Cabana Curmăturii. Asta urmează să aflăm abia când ajungem la pensiune, unde ne- am luminat în privința drumeției noastre. Nu era chiar ce ne propusesem Am amânat cam cu o oră și jumătate Prăpăstiile Zărneștilor. Dar nu regretăm acest ocol. Am avut parte de un supliment de răsfăț în sânul naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu