vineri, 24 martie 2017

Potlogi: Palatul Brâncovenesc & Insieme Grand Resort


Februarie 2017 Itinerariu de vacanță: Potlogi-   Călimănești-Căciulata

Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

14 februarie, Tablou de iarnă- Ansamblul Palatului Brâncovenesc din Potlogi, Dâmbovița


Am ajuns aici, pur și simplu, din întâmplare. Așa suntem noi românii, nu ne place să promovăm lucrurile bune care se fac în țara asta. Și dacă pomenim de ceva anume, neapărat trebuie combinat cu ceva corupție, conspirație, ceva să umbrească strălucirea acestuia. 
Știam de Palatul de la Mogoșoaia din București construit de Constantin Brâncoveanu, pe care nu l- am vizitat niciodată chiar dacă am fost de atâtea ori în capitală, știam de o altă ctitorie de seamă a domnului martir, de Mănăstirea Horezu, căreia i- am trecut pragul de două ori până acum. Însă de Potlogi, nu auzisem nimic.
În urmă cu mai bine de 3 secole, cu mijloacele de transport din acea epocă, drumul ce lega principalele orașe și puncte strategice ale Țării Românești, Târgoviște și București, de aproape 80 de kilometri era destul de istovitor. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu politica de independență față de Poartă a avut ca principal obiectiv refacerea orașului Târgoviște și restabilirea aici a reședinței de scaun după ce Curtea Domnească a fost trecută prin foc și sabie de oștile turco- tătare și dărâmată din ordinul Porții în 1659 pentru a- i sili pe domnii Țării Românești să își stabilească reședința doar în București. Constantin Brâncoveanu făcea des drumul între reședința de vară a țării, Târgoviște și cea de iarnă, București. Și asta, timp de un sfert de secol (1688- 1714), cât a condus destinele Țării Românești. Așa a ajuns ca Potlogi, unde domnitorul avea o moșie impresionantă, aflat la jumătatea drumului ce lega cele două capitale ale Țării Românești să se constituie într- o emblemă a stilului brâncovenesc, aici fiind ctitorit, la 1698, primul palat al domnitorului Constantin Brâncoveanu, ce urma să fie lăsat moștenire primului său fiu, Constantin. Întreg ansamblul se întinde pe o suprafață de 23 de hectare. Chiar dacă turcii l- au numit pe viață domnitor al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu cade în dizgrație și este ucis împreună cu fiii săi în 1714. Atunci palatul a fost devastat de turcii ce căutau aurul și comorile celui supranumit de ei ”Altan bey” (prințul aurului). De-a lungul timpului istoria este vitregă cu această primă ctitorie, după moartea ultimilor moștenitori ai lui Brâncoveanu, intră în posesia familiei Bibescu, iar la începutul secolului 20, doar o parte din zidurile înconjurătoare ale incintei mai aminteau de  Palatul Brâncovenesc, care a fost devastat devenind o ruină. Lucrările de renovare a clădirii, demarate în 1954, au fost sistate în 1979, după o vizită a Elenei Ceaușescu. Interesul față de această reședință a fost scăzut și după 1989 cât a fost sub oblăduirea Ministerului Culturii. La ora actuală Ansamblul Brâncovenesc Potlogi este reabilitat, rod al muncii depuse în decurs de patru ani grație unui program de dezvoltare al turismului în zonă. La baza refacerii clădirilor au stat studierea cărților vechi, a izvoarelor istorice și opiniile istoricilor. Astfel a renăscut acest reper al arhitecturii brâncovenești care cuprinde: curtea, grădina, palatul, biserica, zidul curții și o parte din casa veche.
După 1 an și trei luni de la inaugurare ajungem și noi la poarta ansamblului brâncovenesc din Potlogi, pur și simplu întâmplător. Zidul de cărămidă roșie și varul alb cu care este văruită poarta trădează restaurarea recentă la care a fost supus. Undeva în dreapta intrării se află bustul domnitorului Constantin Brâncoveanu, sculptat în marmură albă, care a fost dezvelit în 2014, când s- au împlinit 300 de ani de la moartea domnitorului.


Lăsăm mașina printre nămeți, în parcarea generoasă de la baza zidurilor, iar în drum spre poarta mare de lemn aruncăm o privire pe plăcuțele și panourile informative. Da, urma să vedem: Curtea Brâncovenească, ruinele casei vechi, casei slujitorilor, cuhniei și zidul cetății. Ditamai zidul pentru niște ruine, îmi zic.


Mă opintesc cu ceva forță în poarta masivă ce este întredeschisă și- i trecem pragul intrând sub bolta turnului porții. Posibil că dacă făceam acest lucru în urmă cu trei secole, eram luați la întrebări de oștenii ce păzeau reședința domnească. Acum, în locul corpului de gardă se află o casă de bilete și un magazin de suveniruri, iar în locul oștenilor sunt două doamne. Ele urmează să ne însoțească pe toată durata vizitei noastre și să ne zugrăvească adevărate fresce de istorie din perioada de glorie a familiei Brâncovenilor. Trebuie să mai trecem doar de cei doi turnicheți rotativi ce se deschid după ce plătim taxa de vizitare, însă înainte de aceasta fac doi pași înapoi pentru a imortaliza piesa de rezistență, Palatul Brâncovenesc.


Contrar celor citite pe plăcuțele înșiruite pe exteriorul zidurilor nu vizităm niște ruine. Probabil că pe aceste ruine s- au reconstruit, mai bine zis s- au ridicat din cenușă, după cum urma să vedem pe parcursul vizitei un tablou ce înfățișa casa principală la scurt timp după ce fusese omorât domnitorul, când turcii, în căutarea averilor acestuia i- au distrus acoperișul și i- au dărâmat zidurile.


Câteva ore mai devreme, când am și auzit pentru prima oară de existența Palatului Brâncovenesc, văzusem niște fotografii făcute în curtea palatului, alei pietruite, spații verzi, flori. Acum doar zăpadă și câteva petice de alei. Măreția acestui edificiu nu poate fi știrbită nicicum de acest, să- i zicem inconvenient. În prima curte în care deja am intrat, tronează palatul propriu- zis. Până să urcăm pe treptele acestuia, ghidul ne însoțește mai întâi în Cuhnie, locul unde se pregăteau ospețele domnitorului și oaspeților ce- i călcau pragul.


Această clădire, reconstruită din temelie pe ruinele rămase în urma demolării de la sfârșitul secolului al XIX-lea de arendașul moșiei de la Potlogi, iese în evidență încă înainte de a trece pragul porții domeniului, datorită înălțimii sale și a hornului principal și a celor patru aerisiri ce te duc cu gândul la minaretele unei moschei. După ce admirăm mobilierul bucătăriei (destul de modern, în lipsa unuia original), vatra de foc refăcută, și multe alte obiecte și accesorii casnice asemenea celor din perioada de glorie a palatului expuse în vitrine sau pe pereți, traversăm curtea pe lângă casa slujitorilor. Acum după reconstrucție, în locul slujitorilor pot fi cazați turiști în aceste camere, din câte am înțeles.


Vizavi, pe latura opusă a curții principale, în stânga cum intri se află Droșcăria, o construcție ridicată pe baza descoperirilor arheologice, ce reprezintă atelierul de trăsuri. În prezent aici sunt expuse câteva modele de trăsuri, scule folosite pentru confecționarea și repararea acestora sau pentru meseria de potcovar, reprezentative ale acelor vremuri. Tot aici sunt expuse o serie de tablouri și panouri în care este prezentată o evoluție a trăsurilor în Europa.


Aici se va încheia vizita noastră ceva mai târziu, după ce vom vizita piesa de rezistență a acestui ansamblu arhitectural din Potlogi, Palatul Brâncovenesc, pe care îl admirăm și din acest unghi.


O clădire impresionantă, pe care o vizităm după un itinerariu bine stabilit, însoțiți de cele două doamne, foarte amabile, care fac și mai frumoasă această vizită, datorită informațiilor pe care ni le expun rând pe rând, pentru fiecare încăpere căreia îi trecem pragul. După ce admirăm încă o dată curtea domnească, de data aceasta din foișorul din capătul scării de acces în palat, ornate cu elemente sculpturale specifice brâncovenești asemănătoare cu cele de la Horezu,




intrăm într- un hol din care spre stânga, urmând oarecum un circuit circular, trecem pe rând prin sala de oaspeți, biroul de lucru al domnitorului, sala tronului, camera privată a domnitorului, umblătoare (toaleta) și ajungem în loggia de pe partea de nord a palatului. Un balcon mult mai spațios decât foișorul de pe sud de unde am admirat curtea principală. De aici avem vedere la grădinile ce înfrumusețează ce- a de- a doua curte. Exact, aici erau făcute fotografiile văzute ceva mai devreme. Vara este o splendoare. Mi- aș dori să- mi servesc aici cafeaua într- o dimineață de vară.



Curtea din fața palatului era curtea de primire, iar aceasta era grădina palatului de care se bucura doar familia domnitorului și invitații săi. Înainte vreme, grădina era mărginită la nord de un iaz. Acum este doar un pârâu pe care este construit un pod, ridicat în urma lucrărilor de reconstrucție alături de multe alte amenajări peisagistice ce încearcă să redea faima de care se bucura în urmă cu 3 secole.


De aici ne continuăm turul cu camera chelarului, camera doamnei și camera copiilor unde ne sunt prezentate date biografice ale familiei Brâncoveanu, ditamai arborele genealogic retezat cu atâta cruzime de dorința de mărire a vrășmașilor săi. Începem să coborâm mai multe trepte. Nu- i greu să- ți dai seama că ești undeva sub nivelul solului. Nu înțeleg o iotă din ceea ce ne înconjoară. Suntem într- o cameră amenajată cu un mobilier ce pare a fi din alt film. Săptămâna ”Școala altfel” vine un răspuns la întrebare, de la ghid. Cei ce au pus bazele acestei ample lucrări de reconstrucție al edificiului s- au gândit și cum pot să valorifice la maxim potențialul acestuia atrăgând aici organizarea diverselor activități școlare și nu numai, după cum urmează să ne lămurim pe deplin când pătrundem în Pivniță. Amenajarea acesteia este monumentală, patru compartimente situate în jurul unui stâlp masiv situat în centrul încăperii ce sprijină tot atâtea calote de cărămidă. Pe pereți sunt înșirate mai multe panouri informative și vitrine care continuă prezentarea acestui edificiu. Aici sunt aliniate mai multe mese și scaune unde se pot desfășura diferite activități. Misterul este sporit de lumina ce se furișează prin ferestrele aflate la nivelul solului.
Ieșim în cele din urmă din nou la lumină, cu promisiunea că voi ajunge acasă și voi încerca și eu să aduc la cunoștință lumii de acest miracol ce s- a înfăptuit la Potlogi.


Pe latura estică, în afara zidurilor ce mărginesc curtea de primire se află biserica închinată Sf. Dimitrie, prima construcție ctitorită de Constantin Brâncoveanu după achiziția moșiei din Potlogi, ridicată cu 15 ani înainte de inaugurarea palatului.
Curiozitatea ne îndrumă pașii spre arcul din zidul impecabil ce delimitează curtea principală la vest de o altă curte, mai mică.




Cea de- a treia curte, Curtea Slujitorilor. Comunică la rândul ei cu cea a grădinilor, trecerea făcându- se printr- o altă deschizătură arcuită din zidul ce le desparte.


Nu mai pângărim și noi stratul de omăt ce se lasă cu greu dus rezistând mângâierii razelor soarelui. Doar cât îmi strecor obiectivul pe sub arcul din zid.



Pentru a ajunge totuși și în curtea grădinii, să călcăm pe urmele pașilor celor de viță nobilă, ne strecurăm prin stânga palatului. 


 



Nu ne rămâne decât să ne imaginăm explozia de culoare ce va răbufni peste câteva săptămâni în această oază de relaxare și ne încheiem aici incursiunea noastră la Palatul Brâncovenesc de la Potlogi.

  
La plecare vizităm și magazinul de suveniruri de la poartă, unde le mulțumim celor două doamne drăguțe ce ne- au însoțit pe cărările istoriei familiei brâncovenilor.
De aici ne urcăm în mașină și pornim mai departe spre Călimănești- Căciulata. Ieșim în A1 la capătul căreia ne mai abatem încă o dată la Curtea de Argeș.
Aa, înainte de a da pagina aș dori să vă recomand un loc în care puteți înnopta și nu numai, Insieme Grand Resort. Căutând să fragmentez drumul lung până la Călimănești- Căciulata am găsit acest colț de rai. Piscină, SPA, echitație pe un domeniu ce se întinde pe câteva hectare. Nu este munte, nici mare, însă merită încercat. După  aproximativ o jumătate de oră pe Dn 7 după ce ieși din București, spre vest, de pe centura de nord iei stânga pe Dj 711A spre comuna Potlogi, Dâmbovița. Imediat ce ieși din Pitaru, pe stânga, se desfășoară resortul. Noi i- am trecut pragul doar pentru a înnopta aici, însă ne-am bucurat pe deplin de priveliștea care este ascunsă privirilor de zidul înalt de la șosea. Nici țipenie de turist, fiindcă era luni. Am avut privilegiul să ne plimbăm pe aleile acoperite de zăpada imaculată ce se așternuse cu câteva zile înainte, și să admirăm întreg complexul într- un peisaj hibernal superb.



Piscina acoperită, cu apă sărată și încălzită, pe care mai mult ca sigur o vom încerca mai devreme sau mai târziu arată impecabil.



Baza sportivă și de agrement de asemenea.







Da, și aici sunt curios. Vom reveni cu siguranță, când totul va fi verde.



 Și cățeii.



Răsăritul de soare de care ne- am bucurat de la geamul camerei în care am fost cazați, ne asigură că și această vacanță va fi un succes.


Lăsând la o parte micile stângăcii ale personalului pe care le- am trecut cu vederea, de fapt personal este mult spus, ne- am bucurat că am descoperit această locație, pentru viitor, dar și pentru faptul că aici am aflat de Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi, situat la numai doi kilometri de aici.


vineri, 25 noiembrie 2016

Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian

Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Suntem în celălalt capăt al Cheilor Dobrogei, spre Cheia. Șoseaua se intersectează cu un drum de țară, pietruit ce pare a împresura cele două flancuri de stâncă ce formează  cheile. Cred că ar trebui s- o iau la dreapta pentru Mănăstirea Casian, îmi zic. GPS- ul nu este prea convins, micșorez un pic harta, când colo, ce să vezi. Trebuia s- o luăm la dreapta cu ceva vreme înainte de a intra în chei. Pun harta pe telefonul cu Android. Ce să vezi, o adevărată conspirație. Da, asta- i nașpa cu harta pe Windows 10 Mobile, nu- ți dă prea multe destinații, trebuie să le reperezi tu. Mai, mai să renunțăm. Dar acum, și cu 24 de kilometri și fără 24 de kilometri, hai că doar nu ne grăbim și de altfel suntem în grafic. Așa că facem stânga împrejur, și avem deosebita plăcere să revedem Cheile Dobrogei după nici 5 minute, și din alt unghi :) Și unde mai pui că tot pe aici ne vom întoarce. Deci, am fost de trei ori în Cheile Dobrogei. :)
Imediat ce intrăm în Târgușor vedem și semnul spre mănăstire. Nu aveam nici o șansă să- l vedem când am trecut spre chei. Acum o mie de vorbe doi bani nu fac. O luăm la stânga pe DJ 222, drumul e super până la prima curbă, când din nefericire trebuie să ne abatem de la el și ieșim pe un drum de piatră. Câteva sute de metri mergem paralel cu o cale ferată după care facem stânga și urcăm ușor spre nord. 4 kilometri de drum pietruit, cam colțuros ce- i drept. De- o parte și de alta pustiu, un peisaj tern, arid opus celui care ne- a însoțit de dimineață de când am ”descălecat” în Dobrogea. Nu mai punem la socoteală Cheile Dobrogei.  Avem jumătate de oră de când am făcut cale întoarsă din chei și suntem în fața maiestuoasei porți a domeniului monahal.



De departe, ziceai că aici sunt niște blocuri de locuințe. Cu două ore în urmă, când eram în drum spre chei ne întrebam ce- o fi cu biserica aia ciudată cu acel turn înalt, ce pare a fi un minaret alături de o cupolă rotundă, specifică bisericii ortodoxe.


Sincer, unde era vorba de o peșteră în care s- au retras departe de cele lumești niște călugări, mă așteptam la ceva mult mai modest. Asta- i boala bisericii ortodoxe care seamănă din ce în ce mai mult cu o societate pe acțiuni în continuă dezvoltare. Cu greu am putut rezista avalanșei de gânduri, unii le- ar spune drăcești, și să nu încep a cârcoti. Cum, necum reușesc să le înnăbuș și după ce studiem panourile informative scrise în limba română și în limba engleză, ce erau de- o parte și de alta a porții,



mă las cuprins de tainele poveștii la care ne îmbie unul din panouri, ”Dobrogea în câțiva pași”. Un vânt ușor, mai mult o adiere, acompaniat de ciocănelile celor doi meseriași ce învelesc una din cupolele bisericii mari aflate în construcție asigură ”liniștea” acestei oaze de credință.


Într- un puternic contrast, câteva roci negre, probabil de bazalt după culoare, ale cărui mister este sporit de niște înscrisuri cu vopsea roșie pe un fond alb ne atrag atenția imediat de cum trecem pragul porții.

 

Ceva mai aproape de drum, o cruce de piatră desprinsă de pe postament, pare a face o plecăciune.


În acest tablou tern, o tufă de cătină iese din tipar. 


Mănăstirea Sf. Ioan Casian a fost fondată în 2001, în semn de recunoaștere a Dobrogei drept o școală teologică înaltă. În peșterile și grotele presărate în acest peisaj arid s-au descoperit numeroase urme ale începutului creștinismului pe aceste meleaguri ce confirmă o serie de legende și povestiri ale locuitorilor Dobrogei. Înainte de intrarea în curtea mănăstirii am văzut un semn către niște pietre scrise... Aceeași poveste, timpul! Noi suntem chitiți pe un singur lucru, peștera. Având ușile închise, lăsăm pentru mai târziu bisericuța alb - gălbuie ce reprezintă alături de câteva clădiri auxiliare, bucătărie, sală de mese, spații de locuit, și bineînțeles un magazin bisericesc, nucleul mănăstirii. Acest ansamblu face parte dintr- un plan mult mai grandios și care se vrea a deveni un mare complex religios care să cuprindă un muzeu, o bibliotecă și câte și mai câte. Dovadă, dimensiunile și forma bisericii care este în construcție. 


Ceea ce bolmojeam ceva mai devreme, o adevărată industrie ortodoxia asta... Mă abțin în continuare. 
Pustiu, nici țipenie de om în toată curtea. De pe unul din panourile informative, știu că drumul către peșteră, trece prin curtea mănăstirii, așa că ne uităm după vreun semn, ceva. Și nu ne ia mult timp, până îl găsim. 


Ne strecurăm printre bisericuță și magazinul bisericesc pe al cărei pridvor, pe o masă erau stivuite zeci de borcane cu miere. Se vede că toamna este sosită de ceva vreme și pe aceste meleaguri făcându- și simțită prezența pretutindeni.


Nu ai cum să ratezi drumul, la început larg, acoperit pe alocuri cu iarbă uscată, mărginit de pâlcuri de pădure tipic dobrogeană, și coborând ușor.


De- a lungul potecii sunt presărate, din loc în loc semne indicatoare și chiar câteva băncuțe pentru cei ce ostenesc, mai ales pe drumul de întoarcere, care s- a dovedit a fi destul de solicitant. Nu mergem mult și ajungem în marginea unui platou mult mai golaș, de unde avem parte de o panoramă superbă asupra Lacului Casian și a văii Casimcei.



În depărtare, zeci de eoliene străpung bolta albastră a cerului ce prevestește o zi frumoasă, numai bună pentru minivacanța noastră.




Și ca o paranteză, Dobrogea fiind la răscruce de vânturi, găzduiește unul din cele mai mari parcuri energetice eoliene din Europa. Și unde mai pui că în urmă cu mai bine de un secol, Dobrogea era cunoscută și ca Țara Morilor de Vânt. Adevărat că nu la eoliene se referă, ci la morile de vânt, acelea cu aripi de scândură folosite pentru măcinarea cerealelor și a sării sau pentru obținerea uleiului. La începutul secolului al XX-lea, de- a lungul provinciei istorice existau nu mai puțin de 742 de mori de vânt. De altfel primele mori de vânt dobrogene au fost atestate documentar încă din a doua jumătate a secoluilui al XVI-lea. Din păcate la ora actuală acestea sunt doar file de istorie. Cinci astfel de mori pot fi văzute în cadrul Muzeului de Istorie din Sibiu ce au fost aduse din zona Tulcei în anii '70.
Da, unii zic despre acest peisaj că ar fi hidos, alții că aceasta este evoluția. Este pentru prima dată când văd o astfel de ”pădure” și este chiar interesant. Într- un final ne mulțumim și ne continuăm drumul pășind cu atenție să nu alunecăm pe piatra netezită ca în palmă pe alocuri și ne întoarcem la poteca noastră, fiindcă mai avem ceva de mers până la peșteră.


Vrăjit parcă de oglinda lacului îmi îndrept din nou obiectivul aparatului către două din cele trei insulițe ce decorează luciul apei asemenea unor imenși nasturi pe o tunică.


Poteca mărginită de un gard de lemn ce împiedică căderea în hăul ce se cască în dreapta, trece pe sub o stâncă surplombată,


după care urmează partea cea mai grea. Aici îți pui genunchii la încercare. Coborârea abruptă este îndulcită oarecum de câteva serii de trepte destul de înalte, și chiar incomode. La început treptele sunt croite în rocă, apoi din niște scânduri puse pe cant, fixate de niște țăruși din bare de fier beton,  sunt încropite niște reazeme ce consolidează treptele de pământ.


Trebuie pășit cu atenție, o dată fiindcă poți să te împiedici de muchia scândurii ce se ițește pe alocuri datorită cavităților formate pe trepte din cauza uzurii sau în urma spălării pământului de apa ploilor și nu în ultimul rând să nu care cumva să îți intre vreo creangă în ochi, deoarece coborârea se face printr- un tunel format de coroanele schimonosite, ruginii cu tentă de verde și gălbui, ale pădurii tipic dobrogene ce îmbracă acest versant.



Îți poți trage sufletul pe genunchii acestui ”străbunic”, dacă ai obosit.  Dacă nu acum, la întoarcere sigur ai să- l cauți :)



După acest loc de popas, coborâm în continuare, tot cu ochii în pământ, să nu îmi mai agăț bombeul de la încălțări în scândurile treptelor, fiindcă era de vreo câteva ori s- o iau la vale. Poteca se pierde în acest tablou de toamnă, nu ar trebui să mai fie mult până la peșteră.


Cobori două, trei trepte mai ridici privirea din pământ, niciodată nu știi ce surprize îți mai sunt rezervate. Ca de exemplu acest tablou înrămat cu Lacul Casian.


În cele din urmă se termină și scara, iar poteca continuă dând un mic ocol peretelui de stâncă. Ne mai relaxăm un pic. Câteva minute mai devreme admiram priveliștea de acolo de sus, de pe platou. Acum suntem undeva la baza versantului.  De fapt până la bază mai este, până la albia râului Casimcea, care nu se vede din cauza vegetației sau cel puțin eu nu am văzut- o, tot cu ochii când pe trepte, când pe luciul lacului. Încă niște trepte, de data asta le urcăm, după care ...  Am ajuns! Nici 20 de minute nu am făcut până aici.


Destul de înfricoșătoare scara asta, ce- i drept. Însă, cu puțină atenție, și un strop de curaj, o dovedește oricine vrea să vadă cu ochii lui locul unde și- a găsit liniștea sufletească apropiindu- se cât mai mult de divinitate, ducând o viață de ascet, cel ce urma a deveni Sfântul Casian. De altfel aici au fost descoperite urme de locuire datând încă din secolul I î.H și până în secolul al X- lea d.H.
Nu stăm mult pe gânduri și urcăm pe rând pe scara metalică, lungă de cel puțin 6 metri. Cu o mână încleștată pe balustradă, iar cu cealaltă încercând să țin cât mai ferm camera, ajung și eu în gura peșterii. Emoțiile datorate înălțimii amețitoare,


cât și a panoramei oferite de aici din gura peșterii,


sunt înzecite de atmosfera plină de mister ce răzbate din strânsoarea pereților acestei grote ce se aseamănă izbitor cu o biserică. După pronaos, încăperea în care îți tragi sufletul imediat cum ai pășit de pe ultima treaptă a scării metalice, pe un palier ceva mai înalt se află naosul, în care este încropit un iconostas: o cruce mare din lemn, două icoane și două candelabre. 
 

Cu sute de ani în urmă, undeva în secolul al IV-lea, un om, care se pare că nu era fieștecine. având o educație aleasă și provenind dintr- o familie importantă, ce stăpânea aceste pământuri, renunță la toate bogățiile și se retrage în pustnicie, într- o perioadă în care pe aceste meleaguri ale Dobrogei existau câteva zeci de mănăstiri. Câteva cruci, o parte din ele stilizate, reprezentate cu niște îngeri, scrijelite pe peretele de pe fundal alături de alte înscrisuri, din negura timpului se disting printre icoanele, candelabrele și crucea mare de lemn ce transformă acest sălaș într- un lăcaș de cult. De altfel, am înțeles că aici se mai țin și slujbe.
Eram curios de urma aceea în formă de cruce din centru, deasupra crucii mari din lemn. Am găsit în cele din urmă, în niște fotografii mai vechi, în acel loc, era agățată o cruce. Ei, o fi profanare, sau pur și simplu este un act necugetat izvorât dintr- o credință exagerată, dusă la extrem?
Interesante sunt nuanțele de culori în care este ”zugrăvit” acest perete calcaros, vernil la bază iar la mijloc culoarea opalului și retușat cu urme de ceară și de fum de la lumânările aprinse de pelerinii ce ajung aici să- și exprime adorația față de Sfântul Casian sau cu speranța  că minunile săvârșite de acesta se vor așterne și peste existența lor, îndulcindu- le greutățile ce le marchează viața și scăpându- i de necazuri.  
Încă de la intrare, chiar din gura peșterii, pe o treaptă săpată în peretele zgrunțuros de piatră un țol te îmbie la meditație, iar ceva mai sus pe o poliță săpată în stâncă, dintre niște pietre colțuroase se ițește un petic de hârtie albă pe care cineva și- a așternut probabil rugile pline de speranțe.


Icoana Sf. Ioan Casian te întâmpină de cum ajungi în gura peșterii.


Pe stânga cum intri, în alte două nișe, asemenea unor strane, sunt expuse alte două icoane, fiecare având câte o candelă.




Pășim cu grijă, să nu alunecăm pe piatra mărunțită de pe cele două sau trei trepte săpate în piatră, urcăm pe palierul următor. Din această cameră se desprind două culoare ce pătrund și mai adânc în măruntaiele masivului. Aici se ascunde noaptea pe timpul zilei! Doi pași în dreapta, doar atât. Asemenea unui fulger în miez de noapte, lumina blitz- ului este înghițită de întunericul ce apără cu strășnicie misterul acestei peșteri. Abia acum, când fac un zoom pe cel mai întunecat ungher din fotografie descopăr un grilaj metalic ce cred că vrea să îi împiedice pe aventurieri să înainteze, sau cine știe ce creatură este întemnițată acolo? Imaginația :) 


Grota este un adevărat loc de pelerinaj. Pe câteva mese sunt înșirate lumânări, candele, iconițe, câteva sticle cu ulei de candelă, cam tot ce este de trebuință pentru un loc de rugăciune și meditație. 


În partea stângă, la fel. Câteva trepte line se pierd în spațiul strâmt căruia nu i se zărește capătul. Ba chiar mi s- a părut că se abate în dreapta. Aș putea să dau rapid cel puțin trei motive de ce nu am pătruns mai departe. Din câte am înțeles ar mai fi o încăpere, undeva în spate, în care se retrăgeau pentru meditație sihaștrii ce și- au găsit adăpost, de- a lungul vremii, în această grotă.



Nu mai tulburăm liniștea întunericului cu nici o lanternă, considerăm că este suficient. Ne retragem cu grijă apropiindu- ne de gura peșterii,



care se aseamănă cu porțile împărătești ale unei biserici.


Abia acum realizez că nu suntem de capul nostru aici. Suntem supravegheați de când am ajuns la capătul scării, jos. Trebuia să fie și un paznic la intrare, nu?



Înainte de a ne aventura din nou pe scara metalică din gura peșterii, mai aruncăm o privire în zare, ”Țara Morilor de vânt”.


Nu rezist tentației de a continua poteca ce șerpuiește mai departe printr- un ”portal” format de câteva blocuri de piatră rezemate, într- un echilibru stabil, de versantul din a cărui măruntaie tocmai am ieșit. Probabil pentru un selfie mai cool, o scară îi invită pe cei mai curajoși, să se cocoațe pe acestea.


Doar ce am fost prin Cheile Dobrogei, aici este continuarea.





Probabil că această potecă duce până pe malul lacului, nu știu, fiindcă mă mulțumesc pentru moment cu ce am văzut. Plus că de aici trebuie să ajungem și la Enisala, la cetate. Așa că mă strecor încetișor pe lângă  bolostânca, înapoi,



și plini de admirație, ne luăm rămas bun de la încă una din nestematele Dobrogei.



Singurele trepte de coborât, după care urmăm poteca




și ne facem curaj pentru ceea ce urmează. La fel de dificil este să urci aceste trepte, ca și la coborâre. Un pic de atenție! V- o spun din proprie experiență, fiindcă vrăjit de acest minunat peisaj de toamnă, mi- am agățat de vreo câteva ori vârful pantofului în treptele astea.



Acum îmi dau seama ce pomană și- a făcut cel ce a meșterit la acest popas.



Ne mai tragem câteva minute sufletul pe platoul de unde mai savurăm încă o dată această minunată panoramă asupra Podișului Casimcei.


De aici urcușul se mai îndulcește, și chiar și- așa ”profităm” de creațiile acestui adevărat maestru al penelului, toamna și mai facem câte un popas să le admirăm :)
  


La orizont, de după un pâlc de copaci îmbrăcată în schele, apare silueta noii biserici.


Apoi vechea biserică, ce probabil că a devenit neîncăpătoare de vreme ce se construiește alta mai mare?


Facem o tură prin curtea mănăstirii, la fel de pustie ca atunci când am sosit, cu mai bine de o oră în urmă.









Drumul ce duce la această oază de liniște și de credință, un adevărat ”Drum al Patimilor”,


iar pe drumul de întoarcere, ca tabloul să fie ceva mai înfiorător, acesta străpunge pe alocuri nori denși de fum ce provin de la incendierea resturilor de vegetație. sau din când în când mai este traversat de câte o tufă uscată de scaieți ce parcă încearcă să scape de limbile de foc lacome ce se străduie în zadar să treacă peste drumul pietruit.
De aici mergem mai departe spre Cetatea Enisala. De fapt ne întoarcem în Cheile Dobrogei, după care mergem mai departe la cetate. Asta este intenția :)