marți, 25 aprilie 2017

Cetatea Enisala

Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie 




Și chiar fără supărare, este octombrie totuși. A doua zi dis-de-dimineață, după ce ne aruncăm pijamalele în geantă, cam zgribuliți ce- i drept, ieșim să servim micul dejun. Nu mai stăm pe terasă, intrăm în sala de mese, care este aranjată pe modelul cinegetic. Pe pereți, pe rafturi, pe frigider ... sunt expuse fel de fel de trofee de parcă ai fi într- un muzeu al naturii. Frumos, n- am ce zice. Chiar și- a meritat banii. O locație în care am putea reveni cu drag. Am zis, chiar și numai pentru o escapadă la Gura Portiței. Cerem nota de plată. Nici nu o mai iscodim, este mai puțin decât făcusem noi o evaluare, cazare plus masă. Ne luăm rămas bun de la gazda noastră și ne luăm tălpășița. 
Doar ce- și strânsese noaptea mantia, și turme întregi de nori negri dau buzna pe cer. Și mai avem o escală de făcut, la Cetatea Enisala. Plus că m- aș opri și la un service în Babadag să- mi arunc o privire sub mașină, chit că nu mai hârâie. Până la Enisala urmăm DJ 222, drumul ce șerpuiește pe platoul ce mărginește la vest lacul Razim. După aproximativ 3 kilometri nu mă pot abține, nu am cum, trebuie să fac câteva opriri. Este o porțiune de drum, unde coroanele stufoase ale plopilor rămași în picioare, aliniați de o parte și de alta, oferă un spectacol impresionant formând un adevărat tunel verde. 



Parcă ai fi la o paradă militară, de- o parte și de alta, plopii stau ca niște soldați ce dau onorul. Aproximativ un kilometru, până la intrare în Sălcioara. 



Platoul pe care îl traversăm, este de fapt una din coamele dealurilor Babadagului. La un moment dat linia orizontului ce s- a menținut multă vreme dreaptă, coboară brusc căzând ca o cortină de sub care apare și piesa de rezistență, Cetatea Enisala, care domină întreg peisajul.


În dreapta, în plan îndepărtat, luciul lacului Razim, abia dacă am ajuns la jumătatea lui. Iar lângă șosea, tot pe dreapta, un luciu de apă împărțit în mai multe sectoare, unde pare să fie o crescătorie de pește. Actualul lac Razim, în vremurile de glorie ale acestor meleaguri, era un golf al Mării Negre. De aici și necesitatea construirii pe acest promontoriu stâncos la o înălțime de 116 metri deasupra mării a unei fortărețe. La mijlocul secolului al XIII-lea, pe când negustorii genovezi erau în căutarea unor noi piețe de desfacere se ivesc zorii unei perioade de glorie ale acestor meleaguri. În urma unui tratat de alianță, Bizanțul le predă genovezilor monopolul comercial în Marea Neagră, care își pun amprenta pe teritoriul pontic dezvoltând un lanț de colonii genoveze ridicate în orașe cheie de pe țărmul Mării Negre. Astfel, pe ruinele unei fortificații bizantine din secolele X- XI genovezii au ridicat și Cetatea Enisala. Avea un scop militar defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe uscat și mai ales de pe apă. După alipirea Dobrogei la Țara Românească de către Mircea cel Bătrân, cetatea este integrată în sistemul defensiv al Țării Românești sporind capacitatea de apărare împotriva expansiunii otomane. În cele din urmă, spre finalul domniei lui Mircea cel Bătrân, în 1417, aceasta este cucerită de turci. Între zidurile cetății este instalată o garnizoană militară otomană ce va sluji intereselor Imperiului Otoman. Spre sfârșitul secolului al XV-lea, datorită aluviunilor ce blochează gurile Dunării, Cerneț și Dunavăț, se formează cordoanele de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră. Totodată, și datorită înaintării frontierelor Imperiului Otoman spre nord, dincolo de gurile Dunării, Cetatea Enisala își pierde valoarea strategică și nu mai corespunde intereselor militare și economice otomane și este abandonată. Odată cu trecerea timpului aceasta devine o ruină. Ironia sorții, supraviețuirea ei în peisajul dobrogean, ca unică fortăreață medievală se datorează tocmai acestui fapt, care o salvează de tăvălugul rusesc. În vremurile confruntărilor ruso- turce generalii ruși ordonau demolarea cetăților cucerite. Ne întoarcem în vremurile noastre, din DJ 222, urmăm la dreapta fâșia de asfalt, la capătul căreia ne așteaptă ultima noastră destinație din această escapadă autumnală.


Nu ai cum să treci pe DJ 222 fără să observi silueta cetății cunoscută și sub denumirea de Heracleea. Parțial reconstruită, singura cetate medievală din Dobrogea captează atenția turiștilor ce se îndreaptă în viteză către litoralul Mării Negre sau către Delta Dunării. Ee, închipuie- ți cum era în perioadele ei de glorie când pe aici nu treceau decât căruțe! :)) Putea fi admirată mai pe îndelete. Efortul, puțin peste un kilometru și jumătate, se merită din plin, chiar și numai pentru panorama către întinderile de apă ce o înconjoară, lacul Babadag și lacul Razim sau către satul cu același nume, Enisala. 


Cerul cenușiu devine din ce în ce mai agitat. Drumul, bun dealtfel, duce până la poalele platoului pe care este construită cetatea, foarte aproape de poarta de intrare în cetate. Mașina o lăsăm la barieră, în parcarea păzită cu strășnicie de câteva patrupede. 


De aici, după ce achităm taxa de intrare, surpriză, fără taxă foto- video, mergem per pedes urmând drumul asfaltat care continuă până la baza cetății. Să tot fie vreo 300 de metri până la cetate, pe care îi străbatem cu speranța că o să mai fim păsuiți o vreme, fiindcă norii se cam îmbulzesc pe cer.




Zidurile cetății devin din ce în ce mai impresionante în tabloul plumburiu de toamnă. Sub mângâierea brizei mării ce răzbate peste luciul Razimului, masivul de calcar jurasic își schimbă nuanțele după cum se unduie iarba pastelată care îi este veșmânt. O adevărată simfonie de toamnă. Jos, în vale, de unde se termină stufărișul brăzdat de canale de la marginea Razimului și începe a urca povârnișul spre noi, o turmă de oi și capre își acordează tălăngile acompaniind șuierăturile aripilor nevăzute ale brizei. 



Niște strigături, țipete par să dirijeze totul. Ceva mai la stânga, de pe stâncile de pe care cu secole în urmă vegheau oșteni ce scrutau golful Mării Negre, coboară sprinten un cioban în urma turmei.




Ajungem la o căsuță cu suveniruri, care mă gândeam că datorită lipsei de turiști din această perioadă , plus că este o zi de marți, ar putea fi închisă. Ei, uite că nu! Și ne- am îmbogățit colecția de pe frigider cu încă un magnet! De aici admirăm peisajul din urma noastră. Și bineînțeles că am scos și bătrâna și nelipsita mea cămăruță video.



În spatele dealului terasat, care cred că înainte vreme era acoperit de podgorii se vede pescăria pe lângă care am trecut câteva minute mai devreme când eram pe DJ 222.



De aici până la platoul pe care tronează cetatea trebuie doar să urcăm o scară metalică vopsită în ”albastru de Enisala”, :)) (chiar nu înțeleg, bleu- ul ăla? Mai bine negru!), îți zgârie retina. Mai bine refăceau treptele de piatră. Asta e, bine nu au reconstruit și zidurile cetății din plastic! Trecem cu vederea și ajungem în cele din urmă ... la o altă scară. La fel de ”arătoasă”. Cred că mai bine le făceau din lemn.



Înainte de a pătrunde în interiorul zidurilor cetății, până una alta, ne bucurăm de panorama dinspre sud, spre dealurile Babadagului



după care pășim cu atenție. evitând pe cât posibil lespezile de piatră jilave, mai ales că bocancii au rămas în mașină.



Reconstrucția zidurilor ce încearcă să redea măreția acestei fortărețe a demarat în 1991. Contribuția  a fost destul de consistentă, ruinele fiind destul de erodate de vremuri și de vreme, reușind să îi redea câtuși de puțin din măreția fortăreței din perioada ei de glorie.



Urcăm cu grijă treptele scării de acces de pe partea estică. Probabil că aici era o intrare secundară. Conturul trasat de resturile de zid are o formă poligonală neregulată. În stânga noastră, imediat cum intrăm se află bastionul ce străjuia poarta principală de acces de pe latura sudică și care dă un plus de valoare siluetei acestei fortărețe. Înălțimea lui, structurată pe trei etaje, domină întregul peisaj atrăgând atenția de la mare distanță.



Intrarea principală străjuită de acesta, este blocată cu o plasă metalică ce împiedică accesul prin această parte.




De aici, cu pași mărunți străbatem potecile ce traversează în lung și- n lat curtea cetății care de- a lungul timpului a fost răscolită de numeroase săpături arheologice, în urma cărora s- au putut rescrie paginile de istorie în care este zugrăvită imaginea acestui spectaculos dar lăsat posterității de neamul genovezilor ce au marcat istoria acestor meleaguri în urmă cu mai bine de opt secole.   



Poarta de pe latura de est, ce bine se potrivește scara asta în peisaj :), mai ales că pe aici se intră. 



Traversăm în diagonală curtea către latura de nord, urcând ușor acest povârniș



în spatele căruia ruinele turnului dinspre nord, nord- est par și mai spectaculoase datorită fundalului oferit de luciul Lacului Babadag. Parcă ai fi în Împărăția Apelor.




Știam eu, nu suntem aici de capul nostru! Ce privire încruntată! Vigilent, pare a urmări orice mișcare dinspre munții Măcinului, sau chiar de mai departe dinspre Galați. Mai mult ca sigur veghează și asupra celor ce pășesc pe aceste cărări de istorie.



Nici o ieșire printre pietre fie ele pe cărări de munte sau printre ruine fără troli, nu?



Trecem dincolo de zidurile cetății prin această gaură, care pe vremuri era o poartă pe latura de nord.



Tablou înrămat: în depărtare luciul Lacului Babadag sau cerul? Trebuie să ai privirea ageră să găsești linia orizontului,



sau problema de geometrie cu linii paralele.
Dacă nu ți- ai dat seama până acum, acum sigur ai să înțelegi rostul efortului tău de a te abate până aici pe acest promontoriu stâncos. Chiar dacă nu te lași ușor impresionat de pietrele acestor ziduri, fiindcă, din păcate nu pot a rosti cu cuvinte istoria ce s- a scurs peste ele, măcar acest peisaj cred că îți răsplătește efortul. Dobrogea, lacul Babadag cu stufărișul brăzdat de canale, vârfurile tocite ale munților Măcin. Și nu mai spunem de aglomerația de pe cer. Totodată descoperi că lacul Babadag comunică cu lacul Razim printr- un canal, ce poartă numele cetății după cum se vede pe Google Earth. Acesta trece pe sub DJ 222, care ocolește acest deal și merge mai departe, până la Tulcea.



O imensitate ce- ți taie respirația. Parcă ai fi pe un vârf de munte. Nici o șansă să te apropii de cetate fără să fii observat? Povestea acestor ziduri a fost completată și de cercetările care s- au făcut în cadrul șantierului arheologic deschis în cimitirul ce a fost descoperit în urmă cu ceva timp la poalele cetății într- o zonă în care urma a se construi un miniport turistic. Undeva în dreapta imaginii, până în drumul județean.



Turnul de pe nord, de fapt ce a mai rămas din el.



Latura de vest a cetății este de necucerit datorită reliefului abrupt. Zidurile sunt doar o prelungire a malului prăpăstiei pe a cărei margine este ridicată fortăreața. Și noi, cât de mici suntem.



O pată de culoare în această lume de gri.



Cred că timpul de vizită s- a cam dus, fiindcă norii gri au început să se scuture. Câțiva stropi mari de ploaie se sparg zgomotos în jurul nostru. Așa că ne mulțumim cu cât am zăbovit aici și ne întoarcem în interiorul cetății,




Am zis eu că este cu ochii pe noi :)






Și pe aici ți- i drumul, care pare ceva mai scurt la întoarcere.




Poate și din cauza ploii care ne- a făcut să grăbim pasul până la mașină. Ce a urmat după aceea, până la Brăila a fost de poveste. O ploaie de nu vedeai la 20 de metri în față, și ca să fie și mai frumos, ne- am ales pe GPS un drum de toată isprava. Când am intrat în Babadag, în loc să o luăm pe E 87 la stânga spre DN 22D am ales să tăiem de- a dreptul pe DJ 229 prin Mihai Bravu, Nicolae Bălcescu și să ieșim în 22D mult mai târziu și mai dezavantajos. Cât a fost drumul prost a plouat cu găleata de ziceai că or să cadă plopii de pe marginea drumului pe noi și nici nu mai vedeai gropile în asfalt, care au fost destule.

Una peste alta ieșirea noastră în Dobrogea a fost una de neuitat. Așa cum a fost ea, cu bune și cu rele. O trecem tot la reușite. 

duminică, 26 martie 2017

Cetatea Argamum- Jurilovca

Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Dau în marșarier. Hâr, hâr, hâr! Am luat vreo tufă de mărăcini sub mașină, îmi zic. O iau încet, să- mi dau seama ce e cu hârșâitul ăsta. De fapt e mai mult un hârâit :) Încep să- mi mușc limba. Așa mă apucă pe mine, să îmi exprim frustrările când vine vorba de chestiile astea cu religia la noi! Să fie asta o palmă? La un moment dat nu mai suport, opresc mașina și îmi arunc o privire sub ea. Exact cum îmi închipuiam, Doamne- Doamne și- a dat seama, căci nu pe el îl hulesc. Nu este decât un ditamai boschetul ce probabil voia să meargă și el la oraș. Ușurat că este doar atât, ne urnim din nou la drum, când ce să vezi? Iar hâr, hâr ... E clar, e ceva cu mașina. Și iar încep să- mi fac procese de conștiință, oare nu a înțeles Doamne- Doamne ce am vrut să spun? Maiestuoasa poartă a Mănăstirii Sf. Ioan Casian se pierde în norul de praf ce se ridică în urma mașinii.
Și uite așa am ajuns să ne modificăm itinerariul nostru de astăzi. După ce traversăm din nou Cheile Dobrogei, trecem de Cheia, iar la intrare în Grădina trag din nou pe dreapta mă exasperează. Iau legătura cu patronul de la pensiunea Heracleea din Jurilovca, unde urmează să înnoptăm, să mă îndrume către un service auto. Și numai bine, suntem la intersecția DJ 222, pe care veneam noi, cu DJ 226B. Așa că o luăm la dreapta, pe acesta din urmă, care ne scoate în E 87 să scurtăm drumul până în Ceamurlia de Jos. Zis și făcut, cea mai proastă alegere din această zi. Aproape 11 km, până în Cogealac, de coșmar. Partea bună, chit că am fost nevoiți să lăsăm Cetatea Enisala pentru a II-a zi, e că nu se mai aude hârâitul de la atâta hodorogeală prin gropi. De fapt, din E87 ieșim din nou în DN 222 drumul pe care ar fi trebuit să- l continuăm după ce am ieșit din Cheile Dobrogei. Una peste alta, nu mai ajungem la service, abia la Galați , a II- a zi când am urcat- o pe elevator, am găsit o frumusețe de ”copac” ce a călătorit clandestin, agățat la amortizorul din față:)
Dar să trecem la partea frumoasă a Dobrogei! Puțin înainte de orele 3 ale amiezii, lihniți de foame, eu în plus și stresat de mașină, ajungem în Jurilovca, la Pensiunea Heracleea. Încă o alegere reușită.
În sfârșit a ieșit soarele și pe strada noastră :)


Foarte ușor de găsit, cu GPS- ul. Pensiunea este situată în marginea de răsărit a Jurilovcăi. Pentru ea ne abatem în stânga de la drumul ce duce pe Capul Doloșman, unde vrem să ajungem și noi, la Cetatea Argamum un picuț mai târziu. Pensiunea este goală, fiind la începutul unei săptămâni de toamnă. În această perioadă, doar în weekend este luată cu asalt, în special de pescari. Cât timp inspectăm noi camera, o cameră la parter, după care ne cărăm bagajele de la mașină, doamna care ne- a întâmpinat ne servește masa pe terasă.


Fără să lăsăm gecile de pe noi, fiindcă soarele ce reușise să țină piept turmelor de nori era un pic cam colțuros, servim câte o delicioasă ciorbă de văcuță și niște sărmăluțe de pește.  Este mai mult decât să ne astâmpărăm foamea. Ar fi mers și un pahar de vin sau chiar o bere, însă lăsăm pentru mai târziu. După ce dăm comandă pentru cină, ne suim din nou în mașină și pornim către cetate. Trebuie să ne întoarcem până în ora 6. Nu mi s- a părut chiar profi, însă am fost înțelegători, doamna care ne- a întâmpinat spunea că atunci are ultima mașină spre Tulcea. Mâncarea a fost excelentă și la fel pare și cazarea, cum să nu fii îngăduitor.
Așa că doar ce poposisem de vreo jumătate de oră în Jurilovca, pornim din nou la drum,


și deja suntem la capătul celor patru kilometri de drum asfaltat ce se oprește la intrarea în situl arheologic Jurilovca.


Până la ruinele Cetății Argamum mai avem de mers 2 kilometri, după cum scrie pe borna kilometrică.
În zare se vede o clădire în jurul căreia își fac de treabă niște muncitori, ceva.


Chiar aveam nevoie să ne lămurească cineva dacă suntem pe drumul cel bun, fiindcă la un moment dat drumul pe care o apucasem se ramifică, unul urcă spre coama dealului, iar celălalt dă ocol acestuia pe la bază. Intuisem bine, o cetate parcă ar sta mai bine pe o culme de deal, nu? :)  Până la această casă lăsăm în dreapta niște construcții acoperite cu stuf, specifice zonei și un pavilion turistic realizat cu fonduri europene după cum reieșea de pe un ditamai panoul.




Ai impresia că te îndepărtezi și de Lacul Razim.


Un panou informativ ne confirmă încă o dată că suntem pe drumul cel bun.


Ajungem în dreptul casei ce o zărisem ceva mai devreme, încă de când am coborât din mașină, un fel de canton în care sunt cazați muncitori. Vigilente, câteva feline patrulează ca niște veritabile animale de pază în jurul ei. Ocolim prin dreapta casa, așa cum ne- a spus ceva mai devreme unul dintre lucrătorii care se pare că își încheiaseră ziua de lucru.



Drumul se strâmtează devenind o potecă ce șerpuiește prin iarba înaltă și uscată. Cu greu o poți urma cu privirea, noroc cu câteva formațiuni de piatră, rămășițe din zidul cetății, ce încep să se distingă.


În cele din urmă trecem pragul a ceea ce altădată era poarta cetății Argamum, după scrierile antice, prima așezare de pe teritoriul țării noastre. O las să o fotografiez la întoarcere și ... bineînțeles că nu ne vom mai întoarce pe aici. Așa că mă mulțumesc cu o fotografie făcută de Chami cu Samsungul ei.


Aici s- au descoperit urme ce datau încă din epoca bronzului. Cetatea a fost ridicată prin secolul al VII-lea î. Hr. de coloniștii greci veniți din Asia Mică, pe malul unui golf al Mării Negre, la acea vreme, și se numea Orgame. Astăzi, Capul Doloșman este parte integrantă din malul unui lac de apă dulce Razim (Razelm) alimentat de Dunăre, căruia în urma îndiguirilor din anii 80, i s- au închis comunicațiile cu apa Mării Negre (la nord gura Peșteanca  și la sud gura Portița) devenind parte integrantă din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Vestigiile orașului grecesc Orgame sunt acoperite de cele din epoca romană târzie. Încă din secolul 1 d. Hr. zona a intrat sub stăpânire romană, Orgame devenind Argamum. Timp de cinci secole, fiind port la Marea Neagră, Argamum a continuat să existe și să se dezvolte. După mărimea sitului arheologic, aproape o sută de hectare, care din nefericire nu au fost cercetați decât într- o mică măsură și după zidurile și urmele unor clădiri impozante din edificiile epocii romane, ale cetății, ce au fost degajate pe circa două hectare și jumătate  rezultă că Argamum era un oraș prosper. Până când în situl arheologic de la Capul Doloșman s- au efectuat săpături ce au scos la iveală dovezi ale perioadei de înființare a acestei așezări, multă vreme, undeva mai la sud în Dobrogea, Histria era considerată cea mai veche așezare de pe teritoriul României.




Dacă ceva mai devreme spuneam că părea că ne îndepărtăm de Lacul Razim, uite că doar părea. Tot înaintând printre ruinele celei ce a fost odată una dintre cele mai înfloritoare așezări din Dobrogea ne apropiem încetul cu încetul de malul înalt, care cu multă vreme în urmă era biciuit de talazurile Mării.



Se vede că nu este lăsat chiar la voia întâmplării acest crâmpei de istorie. Cineva se îngreijește de el, însă la fel ca și Cetatea Troesmis pe care am vizitat- o în vară nu este exploatată la maxim ca și izvor istoric. Bani puțini, și interes de asemenea. Nu suntem în stare să exploatăm fondurile ce sunt puse la dispoziție de UE, exact pentru astfel de locuri.


Suntem pe Capul Doloșman, o faleză calcaroasă ce se întinde pe o lungime de 3 km cu o înălțime maximă de 29 m ce făcea parte din litoralul antic al Mării Negre. Pe cât de spectaculoasă este priveliștea oferită de luciul de apă de aproape 400 de   km² că te face să te întrebi de nu ești chiar pe malul mării, pe atât de înălțătoare este atmosfera ce sălășluiește între aceste ruine.











Pe lângă lecția de istorie oferită de peisajul unic arheologic, cei ce se aventurează în acest crâmpei din Rezervația Biosferei Deltei Dunării se pot bucura de un peisaj de excepție oferit de faleza erodată a Razimului într- o plimbare cu barca pe lac.





Cu ochii după Gura Portiței, unde am fi vrut să ajungem. Însă cum suntem într- o perioadă a anului în care s- a terminat demult sezonul estival, și mai este și luni iar vremea de a II- a zi se anunță ploioasă...



Lăsăm în urmă ruinele edificiului antic și ne urmăm curiozitatea. Ce se află după culmea aia?


Urmăm cărarea bătută ce se pierde pe alocuri printre pâlcurile de iarbă uscată ce îmbracă faleza înaltă pentru încă o vreme și ne bucurăm de briza jucăușă a mării ce răzbate până aici savurându- i și cea mai firavă adiere, mai ales că soarele a pus stăpânire pe cerul eliberat de norii de ploaie. Așa, că tot nu am fost la mare anul ăsta. Cum suntem contra cronometru, facem cale întoarsă de data aceasta prin ”centru”, bucurându- ne de o nouă perspectivă.





Da, și uite așa, nu lași pe mâine ce poți face azi. În depărtare se vede poarta de intrare în cetate, dar nici nu mă gândesc să- mi mai împleticesc picioarele până acolo. Mă mulțumesc cu fotografia de pe telefon.


Ajungem în cele din urmă la mașină, unde ne scuturăm de scaieți cât de cât, 


după care ne îndreptăm spre portul Jurilovcăi, măcar așa să ne familiarizăm cu zona, pentru viitor.







E clar, oricând ne putem întoarce aici doar și numai pentru locația în care am înnoptat și de care nu ne putem despărți fără să mai facem câteva fotografii.










Sau de ce nu și pentru Gura Portiței, chiar dacă acum când aștern aceste amintiri deja avem făcută rezervare pentru 3 zile la sfârșitul lui mai la Sulina, un vis al meu mai vechi, vărsarea Dunării în Marea Neagră. După un mic dejun copios servit într- o ambianță la care sincer nu ne așteptam să o găsim aici,



ne luăm la revedere de la gazdele noastre și pornim spre casă. Scurta noastră escapadă pe meleagurile Dobrogei se apropie de final. În drum spre Smârdan, unde vom traversa Dunărea cu bacul, vom mai șterge de pe lista noastră cu obiective turistice de văzut Cetatea Enisala.