Cetatea Enisala

Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie 

Și chiar fără supărare, este octombrie totuși. A doua zi dis-de-dimineață, după ce ne aruncăm pijamalele în geantă, cam zgribuliți ce- i drept, ieșim să servim micul dejun. Nu mai stăm pe terasă, intrăm în sala de mese, care este aranjată pe modelul cinegetic. Pe pereți, pe rafturi, pe frigider ... sunt expuse fel de fel de trofee de parcă ai fi într- un muzeu al naturii. Frumos, n- am ce zice. Chiar și- a meritat banii. O locație în care am putea reveni cu drag. Am zis, chiar și numai pentru o escapadă la Gura Portiței. Cerem nota de plată. Nici nu o mai iscodim, este mai puțin decât făcusem noi o evaluare, cazare plus masă. Ne luăm rămas bun de la gazda noastră și ne luăm tălpășița. 
Doar ce- și strânsese noaptea mantia, și turme întregi de nori negri dau buzna pe cer. Și mai avem o escală de făcut, la Cetatea Enisala. Plus că m- aș opri și la un service în Babadag să- mi arunc o privire sub mașină, chit că nu mai hârâie. Până la Enisala urmăm DJ 222, drumul ce șerpuiește pe platoul ce mărginește la vest lacul Razim. După aproximativ 3 kilometri nu mă pot abține, nu am cum, trebuie să fac câteva opriri. Este o porțiune de drum, unde coroanele stufoase ale plopilor rămași în picioare, aliniați de o parte și de alta, oferă un spectacol impresionant formând un adevărat tunel verde. 

Parcă ai fi la o paradă militară, de- o parte și de alta, plopii stau ca niște soldați ce dau onorul. Aproximativ un kilometru, până la intrare în Sălcioara. 

Platoul pe care îl traversăm, este de fapt una din coamele dealurilor Babadagului. La un moment dat linia orizontului ce s- a menținut multă vreme dreaptă, coboară brusc căzând ca o cortină de sub care apare și piesa de rezistență, Cetatea Enisala, care domină întreg peisajul.

În dreapta, în plan îndepărtat, luciul lacului Razim, abia dacă am ajuns la jumătatea lui. Iar lângă șosea, tot pe dreapta, un luciu de apă împărțit în mai multe sectoare, unde pare să fie o crescătorie de pește. Actualul lac Razim, în vremurile de glorie ale acestor meleaguri, era un golf al Mării Negre. De aici și necesitatea construirii pe acest promontoriu stâncos la o înălțime de 116 metri deasupra mării a unei fortărețe. La mijlocul secolului al XIII-lea, pe când negustorii genovezi erau în căutarea unor noi piețe de desfacere se ivesc zorii unei perioade de glorie ale acestor meleaguri. În urma unui tratat de alianță, Bizanțul le predă genovezilor monopolul comercial în Marea Neagră, care își pun amprenta pe teritoriul pontic dezvoltând un lanț de colonii genoveze ridicate în orașe cheie de pe țărmul Mării Negre. Astfel, pe ruinele unei fortificații bizantine din secolele X- XI genovezii au ridicat și Cetatea Enisala. Avea un scop militar defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe uscat și mai ales de pe apă. După alipirea Dobrogei la Țara Românească de către Mircea cel Bătrân, cetatea este integrată în sistemul defensiv al Țării Românești sporind capacitatea de apărare împotriva expansiunii otomane. În cele din urmă, spre finalul domniei lui Mircea cel Bătrân, în 1417, aceasta este cucerită de turci. Între zidurile cetății este instalată o garnizoană militară otomană ce va sluji intereselor Imperiului Otoman. Spre sfârșitul secolului al XV-lea, datorită aluviunilor ce blochează gurile Dunării, Cerneț și Dunavăț, se formează cordoanele de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră. Totodată, și datorită înaintării frontierelor Imperiului Otoman spre nord, dincolo de gurile Dunării, Cetatea Enisala își pierde valoarea strategică și nu mai corespunde intereselor militare și economice otomane și este abandonată. Odată cu trecerea timpului aceasta devine o ruină. Ironia sorții, supraviețuirea ei în peisajul dobrogean, ca unică fortăreață medievală se datorează tocmai acestui fapt, care o salvează de tăvălugul rusesc. În vremurile confruntărilor ruso- turce generalii ruși ordonau demolarea cetăților cucerite. Ne întoarcem în vremurile noastre, din DJ 222, urmăm la dreapta fâșia de asfalt, la capătul căreia ne așteaptă ultima noastră destinație din această escapadă autumnală.

Nu ai cum să treci pe DJ 222 fără să observi silueta cetății cunoscută și sub denumirea de Heracleea. Parțial reconstruită, singura cetate medievală din Dobrogea captează atenția turiștilor ce se îndreaptă în viteză către litoralul Mării Negre sau către Delta Dunării. Ee, închipuie- ți cum era în perioadele ei de glorie când pe aici nu treceau decât căruțe! :)) Putea fi admirată mai pe îndelete. Efortul, puțin peste un kilometru și jumătate, se merită din plin, chiar și numai pentru panorama către întinderile de apă ce o înconjoară, lacul Babadag și lacul Razim sau către satul cu același nume, Enisala. 

Cerul cenușiu devine din ce în ce mai agitat. Drumul, bun dealtfel, duce până la poalele platoului pe care este construită cetatea, foarte aproape de poarta de intrare în cetate. Mașina o lăsăm la barieră, în parcarea păzită cu strășnicie de câteva patrupede. 

De aici, după ce achităm taxa de intrare, surpriză, fără taxă foto- video, mergem per pedes urmând drumul asfaltat care continuă până la baza cetății. Să tot fie vreo 300 de metri până la cetate, pe care îi străbatem cu speranța că o să mai fim păsuiți o vreme, fiindcă norii se cam îmbulzesc pe cer.

Zidurile cetății devin din ce în ce mai impresionante în tabloul plumburiu de toamnă. Sub mângâierea brizei mării ce răzbate peste luciul Razimului, masivul de calcar jurasic își schimbă nuanțele după cum se unduie iarba pastelată care îi este veșmânt. O adevărată simfonie de toamnă. Jos, în vale, de unde se termină stufărișul brăzdat de canale de la marginea Razimului și începe a urca povârnișul spre noi, o turmă de oi și capre își acordează tălăngile acompaniind șuierăturile aripilor nevăzute ale brizei. 

Niște strigături, țipete par să dirijeze totul. Ceva mai la stânga, de pe stâncile de pe care cu secole în urmă vegheau oșteni ce scrutau golful Mării Negre, coboară sprinten un cioban în urma turmei.

Ajungem la o căsuță cu suveniruri, care mă gândeam că datorită lipsei de turiști din această perioadă , plus că este o zi de marți, ar putea fi închisă. Ei, uite că nu! Și ne- am îmbogățit colecția de pe frigider cu încă un magnet! De aici admirăm peisajul din urma noastră. Și bineînțeles că am scos și bătrâna și nelipsita mea cămăruță video.

În spatele dealului terasat, care cred că înainte vreme era acoperit de podgorii se vede pescăria pe lângă care am trecut câteva minute mai devreme când eram pe DJ 222.

De aici până la platoul pe care tronează cetatea trebuie doar să urcăm o scară metalică vopsită în ”albastru de Enisala”, :)) (chiar nu înțeleg, bleu- ul ăla? Mai bine negru!), îți zgârie retina. Mai bine refăceau treptele de piatră. Asta e, bine nu au reconstruit și zidurile cetății din plastic! Trecem cu vederea și ajungem în cele din urmă ... la o altă scară. La fel de ”arătoasă”. Cred că mai bine le făceau din lemn.

Înainte de a pătrunde în interiorul zidurilor cetății, până una alta, ne bucurăm de panorama dinspre sud, spre dealurile Babadagului

după care pășim cu atenție. evitând pe cât posibil lespezile de piatră jilave, mai ales că bocancii au rămas în mașină.

Reconstrucția zidurilor ce încearcă să redea măreția acestei fortărețe a demarat în 1991. Contribuția  a fost destul de consistentă, ruinele fiind destul de erodate de vremuri și de vreme, reușind să îi redea câtuși de puțin din măreția fortăreței din perioada ei de glorie.

Urcăm cu grijă treptele scării de acces de pe partea estică. Probabil că aici era o intrare secundară. Conturul trasat de resturile de zid are o formă poligonală neregulată. În stânga noastră, imediat cum intrăm se află bastionul ce străjuia poarta principală de acces de pe latura sudică și care dă un plus de valoare siluetei acestei fortărețe. Înălțimea lui, structurată pe trei etaje, domină întregul peisaj atrăgând atenția de la mare distanță.

Intrarea principală străjuită de acesta, este blocată cu o plasă metalică ce împiedică accesul prin această parte.

De aici, cu pași mărunți străbatem potecile ce traversează în lung și- n lat curtea cetății care de- a lungul timpului a fost răscolită de numeroase săpături arheologice, în urma cărora s- au putut rescrie paginile de istorie în care este zugrăvită imaginea acestui spectaculos dar lăsat posterității de neamul genovezilor ce au marcat istoria acestor meleaguri în urmă cu mai bine de opt secole.   

Poarta de pe latura de est, ce bine se potrivește scara asta în peisaj :), mai ales că pe aici se intră. 

Traversăm în diagonală curtea către latura de nord, urcând ușor acest povârniș

în spatele căruia ruinele turnului dinspre nord, nord- est par și mai spectaculoase datorită fundalului oferit de luciul Lacului Babadag. Parcă ai fi în Împărăția Apelor.

Știam eu, nu suntem aici de capul nostru! Ce privire încruntată! Vigilent, pare a urmări orice mișcare dinspre munții Măcinului, sau chiar de mai departe dinspre Galați. Mai mult ca sigur veghează și asupra celor ce pășesc pe aceste cărări de istorie.

Nici o ieșire printre pietre fie ele pe cărări de munte sau printre ruine fără troli, nu?

Trecem dincolo de zidurile cetății prin această gaură, care pe vremuri era o poartă pe latura de nord.

Tablou înrămat: în depărtare luciul Lacului Babadag sau cerul? Trebuie să ai privirea ageră să găsești linia orizontului,

sau problema de geometrie cu linii paralele.
Dacă nu ți- ai dat seama până acum, acum sigur ai să înțelegi rostul efortului tău de a te abate până aici pe acest promontoriu stâncos. Chiar dacă nu te lași ușor impresionat de pietrele acestor ziduri, fiindcă, din păcate nu pot a rosti cu cuvinte istoria ce s- a scurs peste ele, măcar acest peisaj cred că îți răsplătește efortul. Dobrogea, lacul Babadag cu stufărișul brăzdat de canale, vârfurile tocite ale munților Măcin. Și nu mai spunem de aglomerația de pe cer. Totodată descoperi că lacul Babadag comunică cu lacul Razim printr- un canal, ce poartă numele cetății după cum se vede pe Google Earth. Acesta trece pe sub DJ 222, care ocolește acest deal și merge mai departe, până la Tulcea.

O imensitate ce- ți taie respirația. Parcă ai fi pe un vârf de munte. Nici o șansă să te apropii de cetate fără să fii observat? Povestea acestor ziduri a fost completată și de cercetările care s- au făcut în cadrul șantierului arheologic deschis în cimitirul ce a fost descoperit în urmă cu ceva timp la poalele cetății într- o zonă în care urma a se construi un miniport turistic. Undeva în dreapta imaginii, până în drumul județean.



Turnul de pe nord, de fapt ce a mai rămas din el.

Latura de vest a cetății este de necucerit datorită reliefului abrupt. Zidurile sunt doar o prelungire a malului prăpăstiei pe a cărei margine este ridicată fortăreața. Și noi, cât de mici suntem.

O pată de culoare în această lume de gri.

Cred că timpul de vizită s- a cam dus, fiindcă norii gri au început să se scuture. Câțiva stropi mari de ploaie se sparg zgomotos în jurul nostru. Așa că ne mulțumim cu cât am zăbovit aici și ne întoarcem în interiorul cetății,

Am zis eu că este cu ochii pe noi :)

Și pe aici ți- i drumul, care pare ceva mai scurt la întoarcere.

Poate și din cauza ploii care ne- a făcut să grăbim pasul până la mașină. Ce a urmat după aceea, până la Brăila a fost de poveste. O ploaie de nu vedeai la 20 de metri în față, și ca să fie și mai frumos, ne- am ales pe GPS un drum de toată isprava. Când am intrat în Babadag, în loc să o luăm pe E 87 la stânga spre DN 22D am ales să tăiem de- a dreptul pe DJ 229 prin Mihai Bravu, Nicolae Bălcescu și să ieșim în 22D mult mai târziu și mai dezavantajos. Cât a fost drumul prost a plouat cu găleata de ziceai că or să cadă plopii de pe marginea drumului pe noi și nici nu mai vedeai gropile în asfalt, care au fost destule.
Una peste alta ieșirea noastră în Dobrogea a fost una de neuitat. Așa cum a fost ea, cu bune și cu rele. O trecem tot la reușite.