Cetatea Argamum- Jurilovca

Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Dau în marșarier. Hâr, hâr, hâr! Am luat vreo tufă de mărăcini sub mașină, îmi zic. O iau încet, să- mi dau seama ce e cu hârșâitul ăsta. De fapt e mai mult un hârâit :) Încep să- mi mușc limba. Așa mă apucă pe mine, să îmi exprim frustrările când vine vorba de chestiile astea cu religia la noi! Să fie asta o palmă? La un moment dat nu mai suport, opresc mașina și îmi arunc o privire sub ea. Exact cum îmi închipuiam, Doamne- Doamne și- a dat seama, căci nu pe el îl hulesc. Nu este decât un ditamai boschetul ce probabil voia să meargă și el la oraș. Ușurat că este doar atât, ne urnim din nou la drum, când ce să vezi? Iar hâr, hâr ... E clar, e ceva cu mașina. Și iar încep să- mi fac procese de conștiință, oare nu a înțeles Doamne- Doamne ce am vrut să spun? Maiestuoasa poartă a Mănăstirii Sf. Ioan Casian se pierde în norul de praf ce se ridică în urma mașinii.
Și uite așa am ajuns să ne modificăm itinerariul nostru de astăzi. După ce traversăm din nou Cheile Dobrogei, trecem de Cheia, iar la intrare în Grădina trag din nou pe dreapta mă exasperează. Iau legătura cu patronul de la pensiunea Heracleea din Jurilovca, unde urmează să înnoptăm, să mă îndrume către un service auto. Și numai bine, suntem la intersecția DJ 222, pe care veneam noi, cu DJ 226B. Așa că o luăm la dreapta, pe acesta din urmă, care ne scoate în E 87 să scurtăm drumul până în Ceamurlia de Jos. Zis și făcut, cea mai proastă alegere din această zi. Aproape 11 km, până în Cogealac, de coșmar. Partea bună, chit că am fost nevoiți să lăsăm Cetatea Enisala pentru a II-a zi, e că nu se mai aude hârâitul de la atâta hodorogeală prin gropi. De fapt, din E87 ieșim din nou în DN 222 drumul pe care ar fi trebuit să- l continuăm după ce am ieșit din Cheile Dobrogei. Una peste alta, nu mai ajungem la service, abia la Galați , a II- a zi când am urcat- o pe elevator, am găsit o frumusețe de ”copac” ce a călătorit clandestin, agățat la amortizorul din față:)
Dar să trecem la partea frumoasă a Dobrogei! Puțin înainte de orele 3 ale amiezii, lihniți de foame, eu în plus și stresat de mașină, ajungem în Jurilovca, la Pensiunea Heracleea. Încă o alegere reușită.
În sfârșit a ieșit soarele și pe strada noastră :)

Foarte ușor de găsit, cu GPS- ul. Pensiunea este situată în marginea de răsărit a Jurilovcăi. Pentru ea ne abatem în stânga de la drumul ce duce pe Capul Doloșman, unde vrem să ajungem și noi, la Cetatea Argamum un picuț mai târziu. Pensiunea este goală, fiind la începutul unei săptămâni de toamnă. În această perioadă, doar în weekend este luată cu asalt, în special de pescari. Cât timp inspectăm noi camera, o cameră la parter, după care ne cărăm bagajele de la mașină, doamna care ne- a întâmpinat ne servește masa pe terasă.

Fără să lăsăm gecile de pe noi, fiindcă soarele ce reușise să țină piept turmelor de nori era un pic cam colțuros, servim câte o delicioasă ciorbă de văcuță și niște sărmăluțe de pește.  Este mai mult decât să ne astâmpărăm foamea. Ar fi mers și un pahar de vin sau chiar o bere, însă lăsăm pentru mai târziu. După ce dăm comandă pentru cină, ne suim din nou în mașină și pornim către cetate. Trebuie să ne întoarcem până în ora 6. Nu mi s- a părut chiar profi, însă am fost înțelegători, doamna care ne- a întâmpinat spunea că atunci are ultima mașină spre Tulcea. Mâncarea a fost excelentă și la fel pare și cazarea, cum să nu fii îngăduitor.
Așa că doar ce poposisem de vreo jumătate de oră în Jurilovca, pornim din nou la drum,

și deja suntem la capătul celor patru kilometri de drum asfaltat ce se oprește la intrarea în situl arheologic Jurilovca.

Până la ruinele Cetății Argamum mai avem de mers 2 kilometri, după cum scrie pe borna kilometrică.
În zare se vede o clădire în jurul căreia își fac de treabă niște muncitori, ceva.

Chiar aveam nevoie să ne lămurească cineva dacă suntem pe drumul cel bun, fiindcă la un moment dat drumul pe care o apucasem se ramifică, unul urcă spre coama dealului, iar celălalt dă ocol acestuia pe la bază. Intuisem bine, o cetate parcă ar sta mai bine pe o culme de deal, nu? :)  Până la această casă lăsăm în dreapta niște construcții acoperite cu stuf, specifice zonei și un pavilion turistic realizat cu fonduri europene după cum reieșea de pe un ditamai panoul.

Ai impresia că te îndepărtezi și de Lacul Razim.

Un panou informativ ne confirmă încă o dată că suntem pe drumul cel bun.

Ajungem în dreptul casei ce o zărisem ceva mai devreme, încă de când am coborât din mașină, un fel de canton în care sunt cazați muncitori. Vigilente, câteva feline patrulează ca niște veritabile animale de pază în jurul ei. Ocolim prin dreapta casa, așa cum ne- a spus ceva mai devreme unul dintre lucrătorii care se pare că își încheiaseră ziua de lucru.

Drumul se strâmtează devenind o potecă ce șerpuiește prin iarba înaltă și uscată. Cu greu o poți urma cu privirea, noroc cu câteva formațiuni de piatră, rămășițe din zidul cetății, ce încep să se distingă.

În cele din urmă trecem pragul a ceea ce altădată era poarta cetății Argamum, după scrierile antice, prima așezare de pe teritoriul țării noastre. O las să o fotografiez la întoarcere și ... bineînțeles că nu ne vom mai întoarce pe aici. Așa că mă mulțumesc cu o fotografie făcută de Chami cu Samsungul ei.

Aici s- au descoperit urme ce datau încă din epoca bronzului. Cetatea a fost ridicată prin secolul al VII-lea î. Hr. de coloniștii greci veniți din Asia Mică, pe malul unui golf al Mării Negre, la acea vreme, și se numea Orgame. Astăzi, Capul Doloșman este parte integrantă din malul unui lac de apă dulce Razim (Razelm) alimentat de Dunăre, căruia în urma îndiguirilor din anii 80, i s- au închis comunicațiile cu apa Mării Negre (la nord gura Peșteanca  și la sud gura Portița) devenind parte integrantă din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Vestigiile orașului grecesc Orgame sunt acoperite de cele din epoca romană târzie. Încă din secolul 1 d. Hr. zona a intrat sub stăpânire romană, Orgame devenind Argamum. Timp de cinci secole, fiind port la Marea Neagră, Argamum a continuat să existe și să se dezvolte. După mărimea sitului arheologic, aproape o sută de hectare, care din nefericire nu au fost cercetați decât într- o mică măsură și după zidurile și urmele unor clădiri impozante din edificiile epocii romane, ale cetății, ce au fost degajate pe circa două hectare și jumătate  rezultă că Argamum era un oraș prosper. Până când în situl arheologic de la Capul Doloșman s- au efectuat săpături ce au scos la iveală dovezi ale perioadei de înființare a acestei așezări, multă vreme, undeva mai la sud în Dobrogea, Histria era considerată cea mai veche așezare de pe teritoriul României.

Dacă ceva mai devreme spuneam că părea că ne îndepărtăm de Lacul Razim, uite că doar părea. Tot înaintând printre ruinele celei ce a fost odată una dintre cele mai înfloritoare așezări din Dobrogea ne apropiem încetul cu încetul de malul înalt, care cu multă vreme în urmă era biciuit de talazurile Mării.

Se vede că nu este lăsat chiar la voia întâmplării acest crâmpei de istorie. Cineva se îngreijește de el, însă la fel ca și Cetatea Troesmis pe care am vizitat- o în vară nu este exploatată la maxim ca și izvor istoric. Bani puțini, și interes de asemenea. Nu suntem în stare să exploatăm fondurile ce sunt puse la dispoziție de UE, exact pentru astfel de locuri.

Suntem pe Capul Doloșman, o faleză calcaroasă ce se întinde pe o lungime de 3 km cu o înălțime maximă de 29 m ce făcea parte din litoralul antic al Mării Negre. Pe cât de spectaculoasă este priveliștea oferită de luciul de apă de aproape 400 de   km² că te face să te întrebi de nu ești chiar pe malul mării, pe atât de înălțătoare este atmosfera ce sălășluiește între aceste ruine.

Pe lângă lecția de istorie oferită de peisajul unic arheologic, cei ce se aventurează în acest crâmpei din Rezervația Biosferei Deltei Dunării se pot bucura de un peisaj de excepție oferit de faleza erodată a Razimului într- o plimbare cu barca pe lac.

Cu ochii după Gura Portiței, unde am fi vrut să ajungem. Însă cum suntem într- o perioadă a anului în care s- a terminat demult sezonul estival, și mai este și luni iar vremea de a II- a zi se anunță ploioasă...

Lăsăm în urmă ruinele edificiului antic și ne urmăm curiozitatea. Ce se află după culmea aia?

Urmăm cărarea bătută ce se pierde pe alocuri printre pâlcurile de iarbă uscată ce îmbracă faleza înaltă pentru încă o vreme și ne bucurăm de briza jucăușă a mării ce răzbate până aici savurându- i și cea mai firavă adiere, mai ales că soarele a pus stăpânire pe cerul eliberat de norii de ploaie. Așa, că tot nu am fost la mare anul ăsta. Cum suntem contra cronometru, facem cale întoarsă de data aceasta prin ”centru”, bucurându- ne de o nouă perspectivă.

Da, și uite așa, nu lași pe mâine ce poți face azi. În depărtare se vede poarta de intrare în cetate, dar nici nu mă gândesc să- mi mai împleticesc picioarele până acolo. Mă mulțumesc cu fotografia de pe telefon.

Ajungem în cele din urmă la mașină, unde ne scuturăm de scaieți cât de cât, 

după care ne îndreptăm spre portul Jurilovcăi, măcar așa să ne familiarizăm cu zona, pentru viitor.

E clar, oricând ne putem întoarce aici doar și numai pentru locația în care am înnoptat și de care nu ne putem despărți fără să mai facem câteva fotografii.

Sau de ce nu și pentru Gura Portiței, chiar dacă acum când aștern aceste amintiri deja avem făcută rezervare pentru 3 zile la sfârșitul lui mai la Sulina, un vis al meu mai vechi, vărsarea Dunării în Marea Neagră. După un mic dejun copios servit într- o ambianță la care sincer nu ne așteptam să o găsim aici,

ne luăm la revedere de la gazdele noastre și pornim spre casă. Scurta noastră escapadă pe meleagurile Dobrogei se apropie de final. În drum spre Smârdan, unde vom traversa Dunărea cu bacul, vom mai șterge de pe lista noastră cu obiective turistice de văzut Cetatea Enisala.