<<< Urmează firul jurnalului de călătoriei >>>
Cu gândul, încă, la Biserica de piatră de la Densuș, lăsăm în urmă Țara Hațegului fără nici o urmă de regret pentru timpul petrecut pe aceste meleaguri. Ieșim în DN68, pe un alt drum decât cel pe care am intrat la Densuș, un drum comunal destul de bun, iar după aproximativ 5 km pe partea stângă, din mers, aruncăm o privire plină de admirație spre o mai veche cunoștință de- a noastră, Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Ne continuăm drumul spre Băile Herculane. De aici încolo urmează concediul de odihnă propriu- zis.
Cu ani și ani în urmă nici nu concepeam să merg de două ori în același loc, însă acum aveam o sumedenie de motive ce ne- au îndreptat pașii în aceste locuri. Cu șase ani în urmă, în vara anului 2007, după un drum istovitor și foarte scump, cu trenul ( a fost perioada în care domnii de la CFR ne- au creat posibilitatea să circulăm numai cu trenuri rapide, cu numele bineînțeles) am ajuns pentru prima oară la Băile Herculane.
Situată pe Valea Cernei, la adăpostul unor munți de o frumusețe aparte, din punctul meu de vedere este cea mai frumoasă stațiune din țara noastră, care din păcate se usucă pe picioare.
Îmi face o deosebită plăcere să- mi călăuzesc pașii pe aleile acestei stațiuni și să admir minunatul peisaj montan ce o înconjoară. O combinație deosebită între trecutul îndepărtat al așezării, bazele stațiunii fiind puse de romani cu peste 2000 de ani în urmă, cu trecutul mai apropiat din perioada UGSR- ului, mai bine zis a comunismului, când s- au ridicat o serie de hoteluri megalomanice aducând un plus de prospețime Băilor reconstruite începând cu anul 1736 până la începutul secolului XX. Se observă clar intervenția românului de după 1989, care a însămânțat haosul urbanistic, ca de altfel la fel în mai toate locațiile de acest gen din țară. Nu stau să analizez statutul ei de stațiune balneo- climaterică pe care nimeni nu îl poate contesta, poate și datorită faptului că încă nu am apelat la astfel de servicii. Perioada ei de glorie, cred eu, a fost pe timpul UGSR- ului, acum plasându- se într- o etapă de letargie care caracterizează întrega societate românească.
Nu mă mai satur de tabloul acela.
Sunt curios ce părere ar avea despre acest lucru, acest bătrânel căruia i- am furat o clipă din senectutea lui, în timp ce se plimba pe una din aleile din parcul acestui complex hotelier.
Și totuși de ce pentru a II- a oară la Herculane?
În 2007 am stat la Domogled, un hotel cu un mobilier vechi, sigur, de când s-a dat în folosință, la fel și varul de pe pereți, însă cu o priveliște superbă din balcon. Am ajuns până la celebrele 7 Izvoare (trasee pe munte nu prea am făcut), ne- am scăldat în piscinele de la Sara' s Sons și am făcut o excursie în care am ajuns la Porțile de Fier și la Cazanele Dunării. Atunci am descoperit numeroase peisaje minunate pe care mi- am dorit nespus să le revăd, să ne cazăm de data aceasta la Sara' s Sons și să ne bucurăm din plin de piscinele lor și mai ales să facem o excursie cu vaporașul pe Dunăre până la Cazane.
În nemernicia mea, credeam că procesul de reabilitare în care erau mai multe clădiri vechi, în 2007, o va relansa în top. Din păcate m- am înșelat. Dacă munții au rămas la fel de atrăgători, nu pot spune același lucru despre ceea ce ține de destoinicia și hărnicia omului. Majoritatea lucrărilor de reabilitare s- au rezumat la schimbarea tâmplăriilor de lemn cu cele de PVC, sau în cel mai fericit caz la o tencuială căreia se pare că nu- i place să stea pe pereți. Pe zidurile clădirilor marcate ca fiind de patrimoniu, pline de mucegai sau pătate de scurgerile de apă datorate lipsei scurgerilor pluviale sunt adevărate grădini suspendate, natura punând stăpânire încet, încet pe ele.
În general, dacă păstrezi o anumită distanță, ai impresia că te afli într- un paradis. Cum te apropii, vălul magic se ridică dezvăluindu- ți adevărata față.
Aflată sub semnul tutelar al lui Hercule, stațiunea Băile Herculane, cu edificii cu denumiri preluate din mitologia romană precum Afrodita, Minerva, Neptun, Diana nu reușește să se ridice la valoarea acestor personaje. Trist dar adevărat. Este la fel ca o pictură aflată într- o galerie de artă, pe care trebuie să o privești de la distanță, dacă vrei să vezi cu adevărat ce a vrut să exprime autorul. De aceea Cerna care străbate de la un capăt la celălalt stațiunea, pare să fie o binecuvântare. Indiferent pe ce mal mergi, trebuie să privești pe malul opus. Doar așa vezi frumusețea ei, privind totul în ansamblu, fără să insiști să analizezi câte dintre acele edificii sunt funcționale.
Este o pagină de istorie a României care din păcate nu este prețuită la adevărata ei valoare.
"Una hirundo non facit ver" (O rândunică nu face primăvara ), spune un proverb latin care este cât se poate de valabil în acest caz. Câte un izvor refăcut pe ici, pe colo, câte un spațiu verde întreținut, o reclamă sau o firmă mai acătării, sau o alee pe marginea căreia sunt ilustrate pagini din istoria veche a acestor meleaguri sunt prea puține argumente ca să- ți calce pragul turiștii, cu toate beneficiile curative asigurate de Mama Natură. Ce să mai spun despre celebra statuie a lui Hercule, ce este simbolul acestei stațiuni, care este într- o zonă plină de istorie în care procesul de reabilitare la care a fost supusă a fost un eșec total după cum arată? O altă vorbă românească pe care am mai folosit- o și în alte cazuri: "Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă."
O parte din vină o purtăm și noi, ca turiști. Avem standardele mult prea scăzute.
Nu țin să fac reclamă, dar nu se compară
Bineînțeles, cum speranța moare ultima, sper să mă întorc în aceste minunate locuri chiar și numai pentru câteva trasee montane pe care nu le- am abordat până acum.
Cu ani și ani în urmă nici nu concepeam să merg de două ori în același loc, însă acum aveam o sumedenie de motive ce ne- au îndreptat pașii în aceste locuri. Cu șase ani în urmă, în vara anului 2007, după un drum istovitor și foarte scump, cu trenul ( a fost perioada în care domnii de la CFR ne- au creat posibilitatea să circulăm numai cu trenuri rapide, cu numele bineînțeles) am ajuns pentru prima oară la Băile Herculane.
Situată pe Valea Cernei, la adăpostul unor munți de o frumusețe aparte, din punctul meu de vedere este cea mai frumoasă stațiune din țara noastră, care din păcate se usucă pe picioare.
Îmi face o deosebită plăcere să- mi călăuzesc pașii pe aleile acestei stațiuni și să admir minunatul peisaj montan ce o înconjoară. O combinație deosebită între trecutul îndepărtat al așezării, bazele stațiunii fiind puse de romani cu peste 2000 de ani în urmă, cu trecutul mai apropiat din perioada UGSR- ului, mai bine zis a comunismului, când s- au ridicat o serie de hoteluri megalomanice aducând un plus de prospețime Băilor reconstruite începând cu anul 1736 până la începutul secolului XX. Se observă clar intervenția românului de după 1989, care a însămânțat haosul urbanistic, ca de altfel la fel în mai toate locațiile de acest gen din țară. Nu stau să analizez statutul ei de stațiune balneo- climaterică pe care nimeni nu îl poate contesta, poate și datorită faptului că încă nu am apelat la astfel de servicii. Perioada ei de glorie, cred eu, a fost pe timpul UGSR- ului, acum plasându- se într- o etapă de letargie care caracterizează întrega societate românească.
Nu mă mai satur de tabloul acela.
Sunt curios ce părere ar avea despre acest lucru, acest bătrânel căruia i- am furat o clipă din senectutea lui, în timp ce se plimba pe una din aleile din parcul acestui complex hotelier.
Și totuși de ce pentru a II- a oară la Herculane?
În 2007 am stat la Domogled, un hotel cu un mobilier vechi, sigur, de când s-a dat în folosință, la fel și varul de pe pereți, însă cu o priveliște superbă din balcon. Am ajuns până la celebrele 7 Izvoare (trasee pe munte nu prea am făcut), ne- am scăldat în piscinele de la Sara' s Sons și am făcut o excursie în care am ajuns la Porțile de Fier și la Cazanele Dunării. Atunci am descoperit numeroase peisaje minunate pe care mi- am dorit nespus să le revăd, să ne cazăm de data aceasta la Sara' s Sons și să ne bucurăm din plin de piscinele lor și mai ales să facem o excursie cu vaporașul pe Dunăre până la Cazane.
În nemernicia mea, credeam că procesul de reabilitare în care erau mai multe clădiri vechi, în 2007, o va relansa în top. Din păcate m- am înșelat. Dacă munții au rămas la fel de atrăgători, nu pot spune același lucru despre ceea ce ține de destoinicia și hărnicia omului. Majoritatea lucrărilor de reabilitare s- au rezumat la schimbarea tâmplăriilor de lemn cu cele de PVC, sau în cel mai fericit caz la o tencuială căreia se pare că nu- i place să stea pe pereți. Pe zidurile clădirilor marcate ca fiind de patrimoniu, pline de mucegai sau pătate de scurgerile de apă datorate lipsei scurgerilor pluviale sunt adevărate grădini suspendate, natura punând stăpânire încet, încet pe ele.
În general, dacă păstrezi o anumită distanță, ai impresia că te afli într- un paradis. Cum te apropii, vălul magic se ridică dezvăluindu- ți adevărata față.
Aflată sub semnul tutelar al lui Hercule, stațiunea Băile Herculane, cu edificii cu denumiri preluate din mitologia romană precum Afrodita, Minerva, Neptun, Diana nu reușește să se ridice la valoarea acestor personaje. Trist dar adevărat. Este la fel ca o pictură aflată într- o galerie de artă, pe care trebuie să o privești de la distanță, dacă vrei să vezi cu adevărat ce a vrut să exprime autorul. De aceea Cerna care străbate de la un capăt la celălalt stațiunea, pare să fie o binecuvântare. Indiferent pe ce mal mergi, trebuie să privești pe malul opus. Doar așa vezi frumusețea ei, privind totul în ansamblu, fără să insiști să analizezi câte dintre acele edificii sunt funcționale.
Este o pagină de istorie a României care din păcate nu este prețuită la adevărata ei valoare.
"Una hirundo non facit ver" (O rândunică nu face primăvara ), spune un proverb latin care este cât se poate de valabil în acest caz. Câte un izvor refăcut pe ici, pe colo, câte un spațiu verde întreținut, o reclamă sau o firmă mai acătării, sau o alee pe marginea căreia sunt ilustrate pagini din istoria veche a acestor meleaguri sunt prea puține argumente ca să- ți calce pragul turiștii, cu toate beneficiile curative asigurate de Mama Natură. Ce să mai spun despre celebra statuie a lui Hercule, ce este simbolul acestei stațiuni, care este într- o zonă plină de istorie în care procesul de reabilitare la care a fost supusă a fost un eșec total după cum arată? O altă vorbă românească pe care am mai folosit- o și în alte cazuri: "Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă."
O parte din vină o purtăm și noi, ca turiști. Avem standardele mult prea scăzute.
Nu țin să fac reclamă, dar nu se compară
Bineînțeles, cum speranța moare ultima, sper să mă întorc în aceste minunate locuri chiar și numai pentru câteva trasee montane pe care nu le- am abordat până acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu