Drumeție în Parcul Național Retezat

Iulie 2013 Itinerariu de vacanță: Transfăgărășan- Alba Iulia- Turda- Cluj Napoca- Parcul Național Retezat- Băile Herculane- Craiova

<<<  Urmează firul jurnalului de călătorie  >>>

Orele 4 ale amiezii zilei de 22 iulie. La capătul DJ686 se prefigurează ceea ce se vrea a fi Stațiunea Râușor. Era exact așa cum mă așteptam, tipic românesc. Tot felul de cabane, vile sau pensiuni presărate de- o parte și de alta a unui drum pietruit ce se vrea o prelungire sau mai bine zis o ramificație a drumului județean care se termină brusc. Aici mi- am testat cu adevărat abilitatea de a porni mașina pe un drum cu adevărat în rampă. În lipsa unor indicatoare care să ne indice locația unde urma să ne cazăm, Cabana Iulia, am lăsat mașina într- un loc în care încă mai erau ceva petece de asfalt și am pornit pe jos în căutarea ei. De fapt am dibuit- o rapid, mai greu a fost până am dat de domnul care o administra ( după maldărul de chei pe care îl avea asupra lui, cred că avea grija multor locații din acea zonă). 

Chiar cu inconvenientul că grupurile sanitare nu sunt în camere, ci pe hol (fiecare cameră cu baia ei sub cheie) o recomand  tuturor celor care ajung în zonă, mai ales pentru cei care sunt adepții bucătărelii în concediu: au bucătărie dotată, o sală de mese în interior, frumos amenajată, posibilitatea de a face un grătar și de a servi masa afară și nu în cele din urmă celor ce își doresc să admire un peisaj cu adevărat sublim în liniștea  pădurii. 

După ce ne- am instalat în camera pe care o rezervasem cu exact 2 luni înainte, am pornit în recunoaștere. Voiam mai întâi să identificăm locul de pornire pe traseul pe care urma să- l străbatem a II- a zi, iar apoi să găsim un loc unde să servim o masă caldă. 

Că tot veni vorba despre traseu, să vă povestesc cum am ajuns să stabilim acest traseu.

Încă de la începutul anului am început să mă documentez despre PNR, despre cum ajungem acolo, despre cazare, despre perioada cea mai propice pentru aceasta.

Pentru mine principalul scop era să ajung să văd cu ochii mei Lacul Bucura, v- am mai spus eu despre obsesiile mele din copilărie. Pentru aceasta, cel mai convenabil era să abordăm Retezatul  ocolindu- l prin partea de vest după care să străbatem aproape în întregime latura lui sudică până în Poiana Pelegii. Aici urma să lăsăm mașina, după care să ajungem la Lacul Bucura. Din acest loc exista posibilitatea de a face două trasee: Traseul Lacurilor ( în prima zi în care ajungi) și Vf. Peleaga a II- a zi, urmând să înnoptăm pe drumul de ieșire din PNR, undeva pe Valea Gura Zlata. Astfel s- au ivit două mari probleme  cu care se confruntă în general "pantofarii": lipsa unui spațiu de cazare ( atât în Poiana Pelegii cât și pe malul Lacului Bucura, cortul este singura soluție), și cei mai bine de 20 de kilometri de drum neasfaltat pe care îi ai de parcurs cu mașina de la Cabana Rotunda până în poiană. Poate că dacă Rotunda era funcțională, era o variantă să ne cazăm acolo și să parcurgem de două ori cu mașina drumul până în Poiana Pelegii ( drum ce- l parcurgi în aproape 2 ore), după care să străbatem de două ori și drumul până la Lacul Bucura ( aproape o oră de mers). Este lesne de înțeles că aceste două probleme, în primă fază m- au dezarmat complet. Prin luna mai, am început iar să caut pe net alte variante. Simțeam că o să găsesc eu o portiță. Așa am aflat de Stațiunea  Râușor, o altă poartă de intrare în PNR.

  Pensiunea Dora a fost principala mea sursă de inspirație. Pe site- ul ei găsești o mulțime de informații utile printre care și o parte din traseele care pot fi făcute din acea parte Retezatului.
 Mi- a atras atenția în mod deosebit Traseul nr. 6:
 Pensiunea Dora- Refugiul Condor- Vf. Retezat-

- Șaua de Iarnă- Vf. Bucura 1- Poarta Bucurei-

 

- Lacul Bucura- Refugiul Bucura (5,30- 6 ore). 

Atunci mi- a venit ideea de a nu face și retur acest traseu, ci de a continua să mergem până în Poiana Pelegii.

 Bun deci se făcea un traseu de aproximativ 8 ore, iar noi eram cazați în Râușor.

 Din Poiana Pelegii până în Râușor sunt exact 58 de km. Ne trebuia un mijloc de transport care să ne preia din Poiană și să ne ducă înapoi în Râușor. În această problemă, de mare ajutor ne- a fost dl. Călin Păcurar, care deși nu ne- a putut asigura cazare la Pensiunea Dora, ne- a dat un nr. de telefon care ne- a fost de mare folos. Astfel am luat legătura cu dl. Florin din Hațeg, taximetrist de meserie (îmi pare rău că nu i- am reținut numele). El avea să fie soluția care ne- a asigurat reușita deplină a acestei vacanțe de neuitat. 

Simplu de tot, nu?

Acum să continuăm cu misiunea noastră de recunoaștere a locurilor, în care un grup destul de numeros de copii avea să ne confirme că într- adevăr Pensiunea Dora era ocupată. Nu departe de aici, exact la capătul pârtiei, apar și primele indicatoare. Aici identificăm și punctul de pornire al traseului nostru  spre Vf. Retezat, 3- 3 1/2 ore.
 După ce ne- am clătit privirile cu verdele aprins al covorului ce se derulează de pe culmea muntelui, și ne- am amuzat puțin pe seama unei familii cu doi copii mici care se tăvăleau prin iarbă de parcă erau prin zăpadă, ne- am îndreptat pașii înapoi spre locația noastră în speranța că vom găsi un loc unde să mâncăm ceva. Cabana Iris- Râușor a fost locul care a întregit reușita escapadei noastre în Retezat. După serviciile oferite la restaurant, cred că și cazarea este pe măsură. Nota 10 și o recomand cu căldură celor care nu se complică cu servitul mesei din poală.
Puțin trecut de orele 6 ale dimineții zilei de 23 iulie, tragem după noi ușa de la cameră. Răcoarea dimineții ne face să ne îndoim de alegerea pantalonilor scurți, mai ales când în curte întâlnim o doamnă înfofolită într- un costum de trening, savurându- și cafeaua. Răbdarea era pe terminate, de aceea am servit mai mult din picioare ceva ce aducea a mic dejun, în timp ce făceam inventarul la echipamentul pe care urma să- l cărăm cu noi: camere, acumulatori, casete, apă, mâncare, folie de polietilenă, sacii de dormit, hartă, lanternă, briceag..... În același timp intrăm în discuție cu doamna care ne povestește pe unde și- a rupt bocancii cu o zi înainte. M- am bucurat că aveam un interlocutor care se vedea că știe cu ce se mănâncă muntele și i- am spus și noi ce traseu vrem să facem. După urările de drum bun pe care ni le- a adresat, ne- am luat rucsacii în spate și p- aici ți- i drumul. Mai întâi m- am abătut pe la Salvamont, unde credeam că trebuie plătită taxa de acces în PNR și pentru a- i informa ce traseu urma să facem.   Nici nu știu când am ajuns la  baza pârtiei de schi. Aici cum nu era nici țipenie de om, care să ne ia taxa, am purces la drum cu gândul că vom întâlni rangerii pe traseu, după spusele celor de la Salvamont.    

 Lăsăm în urmă pârtia de schi și pătrundem într- o pădure de molizi înalți cu gândul că era mai bine dacă treceam prin ea pe la orele amiezii. Dacă la început traseul se suprapunea pe un culoar dezolant, lat de câțiva metri, creat din defrișarea copacilor ( s- ar părea că pe acolo va trece o instalație de transport pe cablu, ceva), mai în inima pădurii, trunchiurile dezgolite ale copacilor îți oferă un peisaj apocaliptic, creat parcă de zbenguiala unor personaje din "Trilogia inelelor" care se distrează smulgând copacii din rădăcini și așezându- i după bunul lor plac.

Triluri încântătoare de păsări ne însoţesc pe toată durata traversării acestei perdele de copaci prin care cu greu reuşea să o străpungă soarele dimineţii.
"Am luat apă suficientă?", "Avem mâncare suficientă?", "Ne încadrăm în timp?", "Dar o fi serios omul ăla care trebuie să ne aştepte în Poiana Pelegii?". Zeci, poate sute de întrebări, parcă îmi sporeau emoţiile. Era una din cele mai complexe drumeţii pe care o pregătisem în cele mai mici amănunte şi nu depindea numai de ambiţia şi hotărârea noastră cu care pornisem la drum.

După aproximativ o oră și jumătate de urcuș prin pădure, în sfârșit, se poate zări printre vârfurile copacilor una din culmile muntoase.  Cât despre Refugiul Condor se pare că l- am ratat pentru că nu l- am văzut.

Zece minute mai târziu peisajul se schimbă radical. Cerul limpede presărat ici și colo cu turme bălane de nori pufoși ce prevesteau o zi caldă și senină, se desfășoară nestingherit marcând linia orizontului pe culmile muntoase ce încadrează de- o parte și de alta Valea Șteviei. Poteca marcată cu dungă roșie șerpuiește printre frunzele mari de brusture care acoperă un fir de apă gălăgios, străjuit în același timp și de jnepenii care oricât s- ar strădui ei nu pot să mai ascundă munții ce încep să se contureze din ce în ce mai bine. Mai întâi, pe partea dreaptă cum înaintăm, suntem acompaniați de Culmea Valerească, după care ceva mai târziu se conturează în față Vârful Retezat și apoi în stânga, Culmea Lolaia. 

Spectacolul înmiresmat cu aroma specifică florei montane, plin de culoare și sunet oferit de această oază de verdeață parcă m- a anesteziat. Trecuseră deja 2 ore de la plecarea din Râușor, iar după urcușul destul de solicitant prin pădure eram ca nou nouț. 

 

Flancați de o parte și de alta de munți, ne continuăm drumul. Doar când aruncăm o privire în urmă, ne dăm seama că de fapt urcăm, chiar dacă părea că ne deplasăm pe un platou orizontal. 

Cu toate acestea, Vărful Retezat a devenit scump la vedere pitindu- se din ce în ce mai mult după Șaua Lolaia.

Încet încet, gri- ul începea să- și pună amprenta în peisaj. Nu ne mai uitam la ceas, credeam că deja am ajuns pe ultimul povărniș înainte de Vf. Retezat, despre care te avertizează pe mai toate informările despre acest traseu că ar fi destul de greu. Am uitat să menționez că în acel moment nu- mi era prea clar care era vârful Retezat, noi urmând conștiincioși banda roșie.

Mare noroc am avut cu bocancii de munte pe care special pentru aceasta îi luasem. Rucsacii din spatele nostru, parcă deveneau din ce în ce mai grei. De aceea parcă pauzele erau din ce în ce mai dese. Așa că era timp berechet pentru poze.

Aici deja a reapărut în prim plan Vf. Retezat

Nu  ne- am putut abține și am urmat semnul mai ales că cineva care se întorcea din acea direcție ne- a spus că dacă avem puțin noroc putem vedea și marmote. Personal, doar dacă vedeam  marmotele din reclamă, care înveleau ciocolata în staniol, poate eram mai încântat. Lacul Ștevia aflat chiar sub Vf. Retezat, este mult mai spectaculos văzut de sus. Pentru cei care vor să ajungă  la el, drumul durează mai puțin de 10 minute.

Revenim la traseul marcat, și culmea, în loc să urcăm, începem să coborâm încă vreo 10 minute printre jnepeni și lespezile mari aflate într- un echilibru precum acela cu pachetul de cărți de joc, parcă să ne luăm avânt să urcăm pe Culmea Lolaia.

De aici deja filmatul era istorie. Cu Nikon- ul de gât, cât timp îmi mai trăgeam sufletul mai trăgeam și un cadru. Pot să spun că mă gândeam cu groază cum ar fi să coborâm prin același loc. Aveam deja 4 ore de când plecasem din Râușor și eram deja în întârziere. Până la Vf. Retezat ar fi trebuit să facem trei ore jumate. Se vedea lipsa de antrenament și nu în cele din urmă plusul de mai bine de 15 kg din spate. Nu ne rămânea decât să continuăm.

În sfârșit, dunga galbenă. Suntem în Șaua Lolaia la ora 11. Aici ne- am intersectat cu niște tineri care veneau de la Cabana Pietrele. De altfel acesta este un punct comun și cu traseul ce pleacă din Râușor peste Culmea Lolaia către Vf. Retezat.

De aici peisajul devine amețitor, indiferent în ce direcție ai privi.

Nu știu de unde atâta tărie care ne- a cuprins pe toți trei. Nici unul măcar nu a mai pomenit măcar o singură dată că ar fi mai bine să ne întoarcem (eu niciodată nu am zis- o cu voce tare, dar îmi trecea prin minte). Aceasta era de obicei placa pe care  o auzeam destul de des la astfel de drumuri. Azi o auzisem prima oară dis de dimineață în pădure, când ne- am intersectat cu Traseul Curioșilor, iar ultima oară după ce ne- am întors pe traseu de la Tăul Ștevia. Când am ajuns pe la jumătatea urcușului spre Șaua Lolaia, deja am stabilit că nu există cale de întoarcere. Ni se părea practic aproape imposibil de coborât pe acel traseu. 

De aici începea cu adevărat porțiunea aceea mai dificilă de care pomeneam mai devreme. Personal consider că mai urâtă este urcarea până în Șa. Pe aici chiar dacă sunt aceste pietre, măcar ai pe ce să te sprijini. Cu atenție se poate urca fără probleme, mai ales că peisajul spectaculos... , dar nu mai spun nimic.

  

În maxim zece minute urmează să ajung și eu în vârf, cât îmi mai trag sufletul mai fac o rotire de 360° cu obiectivul foto.

Odată ajunși în vârf nici nu știam cu ce să începem: să înfulecăm ceva, să ne potolim setea, să ne întindem precum șopârlele la soare pe fotoliile de piatră ce erau la discreție? Personal încercam să cuprind cu privirea tot ce mă înconjura și în același timp parcă voiam să- mi încarc plămânii cu acel aer curat pe care nu o să- l găsesc niciodată în Galați. În acele momente micimea mea dispăruse complet. Eram atât de plin de mine, mai ales că mi- a trecut prin minte reproșul pe care l- am primit , nu demult, de la un coleg de muncă ce mă întreba că ce rost are să depui atât efort câtă vreme sunt atâtea fotografii și filme cu aceste peisaje? Aici mi- am întărit încă o dată convingerea: Când ajungi în asemenea locuri uiți de toate, uiți de tot efortul pe care l- ai depus până aici, uiți de griji, de durerile ce te apasă în viața de zi cu zi.

Nici nu mi- am dat seama când au trecut 40 de minute, atât am zăbovit pe Vf. Retezat. Aveam 6 ore și jumătate de când am plecat din Râușor când am pornit la vale spre Șaua Retezat. Peisajul este de- a dreptul fascinant. Acum câteva minute, când eram pe vârf, totul era minuscul, totul putea fi prins într- un cadru, cel mult două, după care devenea neîncăpător. Obiectivul părea neputincios să cuprindă aceleași frumuseți.

Cam așa a decurs coborârea de pe vârf un cadru în față, unul înapoi. Iubitori de munte, roiau în toate direcțiile. Care urcau pe vârf, care coborau. De fapt eram în apropierea unui alt loc de răscruce în care se intersectează mai mult trasee.
 Șaua Retezat- o galerie de tablouri în natură. Pentru prima dată când pot să spun că mă bucuram că sunt obosit. Un motiv în plus să mă așez să admir peisajul. În depărtare, o linie de orizont frântă în multe locuri, încearcă, parcă, să traseze o graniță între două lumi total diferite. Fără pic de viață, la prima vedere, un pastel obținut din patru culori dominante: gri, verde, azuriu și alb.

Nu același lucru se întâmplă în planul apropiat.

Avem o oră de când am plecat din vârf. Aici este forfotă mare, grupuri , grupulețe, copii, adulți de toate vârstele. O parte dintre ei luau direcția Lacului Stânișoara, iar ceilalți se îndreptau spre Vf. Retezat după care, mai departe, spre Râușor sau Cabana Pietrele.

Nici nu mă gândeam că nu o să avem companie până la Lacul Bucura. Din păcate aveam să plecăm mai departe în aceeași formulă de trei. De aici până la Poarta Bucurei nu am mai întâlnit țipenie de om. Singurii însoțitori pe care i- am avut pe tot parcursul drumului au fost o adiere continuă de vânt și soarele blând care parcă se întreceau în a ne oferi confortul pe care și- l dorește orice călător pe munte. În afara drumului care în continuare avea să fie destul de greu, mai aveam o problemă. Lipsa semnalului Vodafone și Orange, ne crea un disconfort major datorită faptului că nu puteam lua legătura cu cel ce urma să ne aștepte în Poiana Pelegii, mai ales că urma să ajungem cu aproximativ 2 ore întârziere la locul de întâlnire. Așa că ne- am lăsat în voia sorții și am continuat drumul spre Lacul Bucura prin Vf. Bucura 1 și Poarta Bucurei.

Cum am mai spus- o ceva mai înainte, spectaculos este faptul că acum ai o privire de ansamblu în care lucrurile se limpezesc, iar în secunda a doua totul se ascunde după câte un dâmb, o grămadă de lespezi ordonată parcă anume de cineva. Cu toată oboseala acumulată în mai bine de 8 ore, picioarele parcă înaintează singure. Cu ochii țintuiți în peisaj, aproape că nici nu mai privești pe unde calci. Parcă s- a format un reflex pe care la plecarea din Râușor cu siguranță nu- l aveam. Cu părere de rău că nu am mai filmat prea multe cadre pe această porțiune de drum, cele mai bine de 600 de fotografii selectate din peste 2500, sunt la fel de grăitoare și în ziua de astăzi când încerc să aștern câteva rânduri despre această minunăție numită Retezat. Abia acasă am observat că multe subiecte au fost imortalizate de mai multe ori. După ce mai parcurgeam o porțiune de drum, asta însemnând la diferențe timp de 1- 2 minute, îți apărea în cadru același subiect însă dintr- un unghi diferit, fapt ce mi- a îngreunat foarte mult sarcina de a face o triere a tuturor fotografiilor. Ba chiar am creat multe imagini panoramice din 2- 3 sau chiar 4 fotografii numai pentru a revedea în viitor aceste superbe tablouri și a compensa lipsa filmărilor.

Pe Șaua Lolaia, locul unde pentru prima oară mă lămurisem clar care este Vf. Retezat, ne-am intersectat cu câțiva tineri care veneau de la Cabana Pietrele. Unul dintre ei, care se vedea pe fața lui că era pur și simplu îndrăgostit de acești munți, avea să- mi dea câteva informații despre ce avea să urmeze după coborârea de pe  Vf. Retezat până la Lacul Bucura. Mi- a dat de înțeles că dacă ajungem pe vârf, restul va fi mult mai ușor, cu excepția unei singure porțiuni de vreo 15 metri, până în Vf. Bucura 1, care ne va testa limitele. Eram pregătiți psihic pentru acest pasaj și chiar nu ne- a speriat prea tare mesajul de avertizare ce era scris cu vopsea pe o stâncă: "Pericol de moarte!" Pentru mine a contat foarte mult. Îmi şi închipuiam ce gânduri negre mi- aş fi făcut dacă nu știam acest amănunt esențial, zic eu. Ba chiar din poziția aceasta nu m- am putut abține să nu mă întorc să imortalizez peisajul. De acolo de sus, lacurile par așa de apropiate că acum practic nu pot să am siguranța că le- am identificat corect pe Google Earth.

Oboseala și nu în cele din urmă teama că suntem în întârziere și nu putem lua legătura cu dl. Florin să- i confirmăm că o să ajungem totuși în Poiana Pelegii , numai că o să întârziem vreo 2 ore, ne- a făcut să ne mulțumim cu cărarea ce încinge Vf. Bucura 1 ca o curea împodobită cu lespezi și iar lespezi, și să nu mai urcăm până sus pe el. 

Și uite așa încet, încet, parcă simțim cum poteca începe să coboare, și ne așteptăm ca dintr- un moment în altul să se arate și Lacul Bucura, undeva jos în partea opusă celor două lacuri ( zic eu că ar fi fost L. Știrbului și L. Gemenele) care ne- au însoțit pe partea dreaptă pe toată durata traversării  Bucurei 1.
Așa a și fost. Apar pe rând Poarta Bucurei, Tăul Agățat ce parcă se ascundea timid pe după o stâncă, și în cele din urmă apar la pachet șase ochiuri albastre de apă: Tăul Porții, L. Florica, L. Viorica, L. Ana, L. Bucurel și L. Bucura.

Lăsăm în urma noastră Vf. Bucura 1. Gata cu partea cea mai grea a traseului, zic eu. În continuare e floare la ureche comparativ cu ce ne- am confruntat în cele 8 ore și jumătate de când am pornit din Râușor.

Deși părea destul de aproape, ne- a luat cam o oră să ajungem pe malul Lacului Bucura, unde urma să ne aprovizionăm cu apă, fiindcă undeva imediat după Șaua Retezat începusem să o raționalizăm. Fiind un tip mai introvertit nu m- am putut descătușa cu un țipăt de bucurie că ajunsesem în locul în care îmi doream să ajung de aproape 40 de ani, însă am tras puternic aer în plămâni, am deschis larg ochii și toate simțurile mi s- au intensificat la maxim. Inclusiv cel de fotograf amator.

Cu cât ne apropiem mai mult de malul Lacului Bucura, peisajul începe să- și diversifice paleta de culori. Pe covorul de iarbă grasă își făcea siesta o turmă de bovine, din stânga apar doi turiști care cred că veneau din Curmătura Bucurei, pe malul opus al lacului se distingea din ce în ce mai bine Refugiul Bucura, iar în capătul oglinzii de apă zecile de corturi în diferite culori. După trei ore în care parcă eram singurii supraviețuitori pe această planetă, bucuria a fost pe măsură de această schimbare a registrului.

Cu o imensă mulțumire în suflet, după 20 de minute priveam în urmă cu speranța că într- o bună zi voi avea ocazia să mă întorc aici.

Cu un ochi în urmă, și cu celălalt înainte atacăm și ultima parte de drum, care este mult mai dulce de data aceasta poate și datorită faptului că aveam și câțiva companioni. Trecem prin apropierea Lacului Lia, ultimul din Retezat și ne îndreptam în marș forțat către Poiana Pelegii.

Dacă la urcare pe Retezat contemplam peisajul mai mult în pauzele pe care le făceam pentru a- mi trage sufletul, acum, relieful este mult mai îngăduitor cu noi, drumul este mult mai lejer, iar tablourile care ni se desfășoară în față, cât și cele din urmă merită să fie așezate în aceeași galerie cu cele de pe cealaltă parte a versanților pe care i- am colindat o zi întreagă. 12 ore de odihnă activă cum îmi place mie să spun.

Lespezile aruncate care încotro, însă toate într- un echilibru desăvârșit, pe care ne- am țopăit cu brio, zic eu, cea mai mare parte din drum, aveau să fie înlocuite de un jnepeniș combinat cu o vegetație identică cu cea de pe Valea Șteviei. De fapt coborărea am făcut- o în mare parte pe Valea Bucurei, însoțiți în permanență de clipocitul gălăgios al unui fir timid de apă, care rar ni se înfățișa printre frunzele mari de brusture (dacă greșesc la identificarea plantei vă rog să mă corectați) obligându- ne să- l traversăm de câteva ori.

Urmăm poteca care coboară paralel cu Valea Bucurei, o minunăție de vale, în care pârâiașul pare că a prins curaj și nu se mai ascunde privirilor noastre curgând în cascade cu maluri abrupte pline de brazi uriași. La fel ca și dimineață, pădurea în care am pătruns parcă avea rolul de a menține cât mai mult în tensiune pe cei care urcă. Abia dacă poți să distingi culmile munților prin perdeaua de copaci, care abia dacă lasă câteva raze de soare să- i lumineze cărările pline de lespezi. Chiar le duceam dorul, ne săturasem să mergem pe pământ :)

  

Pierdem noțiunea timpului, și chiar nu ne dăm seama cam cât ar mai fi până în poiană, cu toate că încep să apară semne de CIVILIZAȚIE:)

Și în sfărșit într- un peisaj de- a dreptul feeric vedem primele corturi din Poiana Pelegii. De aici ne- au mai despărțit doar 7 minute până în parcarea unde speram să ne întâlnim cu dl. Florin din Hațeg.

Am ajuns în parcare. Aici l- am întâlnit pe omul care m- a făcut să- mi întăresc convingerea că România nu duce lipsă de oameni de cuvânt. Era pentru a II- a oară (după experiența din Munții Orăștiei) când îmi duceam la capăt  cu brio o vacanță apelând la niște oameni pe care nu- i cunoșteam, cu care stabileam niște condiții reciproc avantajoase, doar la telefon sau pe net, fără nici un avans, ci bazat numai pe încredere.
Pe parcursul celor 58 de km pe care i- am parcurs până la Râușor atât am mai avut tăria să cobor din mașină pentru a face câteva poze la Barajul de la Gura Apelor, de unde începe drumul asfaltat.

Cu excepția frisoanelor care m- au luat, încă de când am urcat în mașină în Poiana Pelegii, și m- au ținut până m- a luat somnul în pat la Cabana Iulia, după ce am băut un Fervex (probabil că atunci a expirat instinctul de conservare: răspunderea pe care mi- o asumasem pentru întreaga familie, emoțiile copleșitoare pe care le- am trăit savurând toate acele frumuseți oferite de Parcul Național Retezat, teama că v- a trebui să găsim o altă alternativă de a pleca din Poiana Pelegii, rucsacul cu cele câteva kg în plus pe care l- am avut tot timpul în spate, chiar și gândul că rămân fără acumulatori în mijlocul drumului, au fost prea multe pentru mine), consider că această experiență a fost una reușită.
Pot să spun că deja am fost de două ori în Retezat.
În timp ce așterneam aceste rânduri, pentru cei ce vor să- și petreacă pașii pe cărările Parcului Național Retezat și nu știu dacă se merită, am retrăit cu aceeași intensitate sentimentele pe care le- am simțit și acolo sus, pe cărări de munte.
Păcat că viața asta este prea scurtă și mai trebuie să și muncim ca să o putem trăi.

Vizionați Parcul Național Retezat pe canalul meu de You Tube.