Lacul Dracului

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Suntem tot la Casa cu Roți, în Sasca Română. Gândul că următoarea zi ar putea să ne strice planurile noastre de vacanță, nu îmi dădea pace. Chiar voiam să ajung la Lacul Dracului.

Pe timpul nopții am ieșit de câteva ori pe prispa căsuței căutând cu privirea pe bolta întunecată a cerului câteva semne care să mă mai liniștească. De unde? Rotocoale de nori tot încercau să tragă cortina pe cerul înstelat. În cele din urmă apar și zorii zilei de 13 iulie. O dimineață umedă de duminică, plouase sau era doar roua dimineții. Chiar nu puteai anticipa cum urma să fie vremea în acea zi. ... dacă nu țineai cont că este 13. La micul dejun, era mare forfotă. Cu mic cu mare, vecinii noștri ce alcătuiau grupul ce a ocupat restul pensiunii imediat după noi, puseseră stăpânire pe sala de mese. Chiar nu m- au deranjat, nu aș fi renunțat pentru nimic în lume la măsuța noastră  de pe prispă. Ce n- aș da să am acest privilegiu cât mai des posibil? Mai ales că acum, când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative sunt de- a dreptul inundate după ce am văzut niște fotografii cu câteva porții zdravene de mâncare, pe pagina Pensiunea Casa Cu Roti

Cât am zăbovit la micul dejun, în căpșorul meu am mai trecut încă o dată în revistă planul pe care ni- l propusesem pentru această zi. Speram ca vremea să nu ne mai joace feste și să nu mai pună piedici în calea noastră. De fapt cu o zi înainte noi chiar am fost norocoși, chiar dacă am făcut cunoștință cu un Bei morocănos ce nu a ținut cont că noi venisem de la sute de kilometri depărtare să- i admirăm frumusețile. Plus că am avut parte de o vreme superbă în Cheile Șușarei. Vecinii noștri din pensiune au fost să viziteze o altă atracție a Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița, Cascada Bigăr.

Dezamăgire totală. Datorită ploilor abundente ce au căzut în acea zonă în zilele anterioare, șuvoaiele apelor nămoloase au umbrit frumusețea acesteia, promovată de câțiva ani încoace, culmea, mai mult de străini. În 2013, ea a fost inclusă, de site- ul The World Geography, pe o listă cu cele mai impresionante cascade din lume, ocupând chiar prima poziție. O avem și noi pe listă, pentru a II-a oară, în drumul ce urmează să ne ducă spre Târgu Jiu, câteva zile mai târziu. Cascada Bigăr este un reper pentru paralela 45

Ne luăm la revedere de la gazdele noastre, și de la mascota pensiunii,

și în cele din urmă ne avântâm din nou cu mașina pe drumurile Sascăi Române. Deja ne simțeam ca fiind de- ai locului. Încercăm să nu deranjăm prea mult obștea afundată, parcă, și mai tare în amorțire de această zi de duminică, și ne strecurăm ușor pe drumul pietruit sub privirile iscoditoare ale câtorva necuvântătoare mai vigilente. 

Până la drumul asfaltat mai oprim la un magazin alimentar ce avea și rol de bodegă, doar să ne aprovizionăm cu câteva bidoane de apă minerală.

Da, după cum vă ziceam, astăzi încercăm să ajungem la Lacul Dracului, o altă nestemată a Parcului național Cheile- Nerei, Beușnița. Este un lac carstic situat în munții Locvei, pe malul stâng al Nerei, accesibil în mai multe variante. Ca de obicei am ales varianta cea mai scurtă, cea mai ușoară, cea mai avantajoasă, cea mai cea. 

De departe cea mai spectaculoasă este varianta dinspre Sasca Română: După ce străbați sectorul cu celebrele Tuneluri (aprox. 1 h 30 min), ajungi la Podul Beiului de unde o iei la stânga, ba nu, la dreapta spre Cantonul Damian (aprox. 1 h 30 min). La stânga am fost cu o zi înainte la Ochiul Beiului. De la Cantonul Damian te mai desparte de Lacul Dracului un drum de aproximativ 20 de kilometri ce se poate străbate în 6- 7 ore, spun ”specialiștii”. Drumul se desfășoară pe malul Nerei, la început pe malul drept, după care trebuie traversat prin albia râului pe celălalt mal. Mai bine zis străbate celebrele Chei ale Nerei. Ajungând aici, ai mai multe alternative: dacă mai ai resurse, continui pe drum forestier până la Șopotul Nou, te întorci la Cantonul Damian sau într- o oră și jumătate, două, ieși în Poiana Logor. Aici, în Poiana Logor nu este amenajat camping, însă poți aranja să te ia de acolo, cu o mașină, vreun localnic, contra cost bineînțeles. Pentru cei ce nu au vreo problemă cu înnoptatul în mijlocul sălbăticiei, există varianta campării în imediata apropierii a lacului, în campingul Poiana Meliugului. Toate acestea sunt posibile numai dacă vrea Nera, fiindcă prin locul în care se traversează albia râului apa este cam până la genunchi, în condiții optime. Nu același lucru se poate spune în condițiile unei perioade cu ploi mai bogate, cum am prins noi. Abia când am ajuns acasă și m- am mai uitat încă o dată pe hartă, am înțeles ce era cu grupul de pe celălalt mal al Nerei pe care l- am observat când am ajuns la Lacul Dracului. Erau atât de aproape, și totuși atât de departe de Lacul Dracului. La fel ca Beiul nostru din ziua precedentă, și Nera voia să- și dea importanță.

După cum spuneam noi am ales cea mai ușoară cale de acces pentru a ajunge la Lacul Dracului. Refacem o parte din drumul pe care l- am parcurs și în ziua anterioară, ieșim din Sasca Română, traversăm Sasca Montană, iar când ajungem la indicatorul ce ne îndrumă spre Cascada Șușara,

luăm în piept urcușul pe care îl urmează drumul ce este înghițit după prima cotitură de pădurea verde și deasă ce acoperă dealul. DJ 571, este o provocare pentru șoferii ce vor să- și dovedească iscusința în ale șofatului. Nu atât datorită serpentinelor, ce mai îndulcesc puțin urcușul pe acele formațiuni de relief deluroase acoperite de o pădure deasă, cât datorită stării jalnice în care se află. Lucru specific românesc, au acoperit cu asfalt bituminos un vechi drum pietruit, o parte din el pavat cu piatră cubică, probabil în prag de alegeri așa ca praf în ochii alegătorilor, iar acum faci slalom printre găurile create de desprinderea covorului asfaltic pus de mântuială. Ce alegători? A, păi așa credeam și eu că de aici din Sasca s- a cam terminat cu civilizația. Acest drum ajunge până la Moldova Nouă și se oprește în DN 57, drumul ce însoțește Dunărea de la intrarea ei în România până în Golful Cerna, în Orșova. Pe acesta am mers și noi în incursiunea noastră prin Defileul Dunării , înainte să ajungem în Sasca. Deci nu vă zgârciți la câțiva litri de combustibil pentru câțiva kilometri în plus, dacă vreți să ajungeți din această zonă în Sasca. Nu vă luați cu peisajul din Defileul Dunării, și aveți grijă pe unde vă îndrumă GPS- ul! Ăsta de obicei ține cu buzunarul, dar nu știe ce fel e drumul :) 

Așadar, încet, încet ieșim cu bine din pădure, urmăm dâra de asfalt de pe spinările deluroase, și nu după mult timp, printre puținii copaci ce mai împodobesc peisajul, zărim primele case ale satului Știnăpari din comuna Cărbunari. Drumul traversează un tablou incomparabil cu cel din Sasca. Acum ce să spun, acest drum mărginește satul în partea de nord- est, nu știu ce fel este în inima lui. Cert e că și aici am sesizat aceeași atmosferă letargică, însă într- un peisaj ceva mai contemporan, fără o istorie în spate, cu multe case terne, începute și neterminate, netencuite, ...Nu lipsesc de la porți mașinile, semn că oamenii nu sunt izolați de lume. Rare sunt gospodăriile cu case și curți îngrijite. Părăsim la prima intersecție drumul asfaltat, unde DJ 571 o ia la dreapta spre Moldova Nouă, fiindcă noi ținem înainte pe 571 B. De aici gata cu gropile în asfalt, începe un drum pietruit de vreo 4 kilometri ce trece pe lângă satul Cărbunari, până în Poiana Logor. Acceptabil, după cum poate fi văzut în filmarea pe care am făcut- o la întoarcere, din motive lesne de înțeles, din Poiana Logor. De altfel caseta s- a și terminat cu aproximativ 100 de metri înainte de bifurcația de la semnul spre Cascada Șușara, la ieșirea din Sasca Montană. 

Până ajungem în Poiana Logor, doar cu o mașină ne mai intersectăm drumul, iar pe altele două le depășim. Drumul este destul de lat, nu ca cel de pe malul Beiului. Să tot fi fost vreo nouă și jumătate când am ajuns în Poiana Logor. 

De aici, continuăm pe jos până la Lacul Dracului. O simplă drumeție. Nu mai este mult. pare atât de aproape pe hartă ...

Până am sărit noi în bocanci, au ajuns și celelalte două mașini pe care le depășisem pe drum. Din ele au coborât câțiva tineri care formau un grup destul de numeros. Chiar mă gândeam că e bine că nu suntem singuri. Până ne- am pus noi apa în rucsac, ne- am mai pus la punct cu echipamentul, una, alta, aceștia se pierd deja pe drumul forestier ce continuă în întunericul pădurii. 

Ce chestie, lăsăm mașinile așa de- a- nboulea în poiană și pornim și noi în urma lor. 

O oră și jumătate, două. În funcție de pasul fiecăruia, după cum se vede și în filmulețul care surprinde cadre din drumeția noastră din Poiana Logor până la Lacul Dracului.

O mașină de teren, destul de obosită, se vedea că este de- a locului, ne depășește, și nu trece mult timp, că este și ea înghițită de pădurea întunecată. Mi- era ciudă că nu am  mai înaintat și noi cu mașina, fiindcă drumul era OK. Nu de alta dar o lăsam la umbră. De fapt nu am mai fi înaintat decât vreo 150 de metri, fiindcă după prima cotitură, parcă, drumul se ramifică în două, iar cel pe care trebuia să o luăm noi era blocat cu o barieră. 

Deasupra unui panou cu o hartă a zonei era și un semn indicator ce ne anunța că într- o oră și jumătate urma să ajungem la lac. Ce- i drept la capitolul informații, indicatoare stau bine în Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița. 

Specific traseelor din zonă, drum drept ce nu te solicită prea mult, spre deloc, umbrit în mare parte de păduri de foioase, aer curat. Citisem pe anumite forumuri despre acest traseu că, spre sfârșit avea să fie mai solicitant, însă acum nu ne rămânea decât să ne bucurăm de acesta, afundându- ne din ce în ce mai mult în sânul naturii, pe sub bolta verde formată de coroanele copacilor înalți.

Am uitat să menționez că am urmat aceeași ”procedură”, filmat la dus, pozat la întors. De aceea în cadre nu apare celălalt grup în fața noastră, căci la întoarcere au rămas în urmă mult. De fapt îi depășisem încă de când mergeam spre lac. Dee! Plimbare, plimbare, însă s- a cunoscut cine avea bocanci și cine nu! Cel puțin pe porțiunea a doua, aceea în care se începe coborârea spre lac ... 

Bineînțeles, cu puțină imaginație, pozele ar trebui privite în oglindă. Ce se vede în stânga, de fapt este la dreapta când mergi spre lac. Nu- i dificil, nu?

Din loc în loc, drumul mai străbate și câte un luminiș plin de verdeață, din care putem admira câteva rotocoale de nori inofensivi pe bolta senină a cerului. E clar, nu? Norocul ne surâde și în această zi de 13 iulie, duminică. Vreme superbă, marcă originală de vară.

O porțiune de drum de vreo 200 de metri, o cicatrice urâtă pe dealul din dreapta, ne trezește din ”beția” care ne cuprinsese lăsându- ne cuprinși de liniștea gălăgioasă a naturii. Un deal întreg defrișat. Urât de tot, mai ales dacă s- a făcut abuziv.

Nu trece mult timp și iar primim cu porția din lumina zilei. Razele soarelui, ce cu greu reușesc să străpungă scutul verde al pădurii, doresc parcă să marcheze această bifurcare a drumului. Aici trebuie să schimbăm macazul ( aici pozele sunt OK, chiar asta este direcția de mers spre lac).

Nu ne lămurește prea mult indicatorul. Doar că trebuie să urmăm dunga albastră. Timpul era șters. Dar așa informativ, noi am făcut 40 de minute de la Lacul Dracului până aici, în condițiile în care predomină urcușul. Și când spun urcuș, apoi e urcuș. Iar din acest loc până în Poiana Logor am făcut aproape o oră. 

Deci, urmăm dunga albastră. Ne strecurăm pe poteca ce face slalom printre copacii înalți ce par să se întreacă între ei, care ajunge primul la bolta cerească. 

Câțiva dintre ei par chiar că trișează, încercând să- i încetinească pe ceilalți. 

Gata cu boieria, se vede clar că am cam trecut de coama dealului, terenul începe să fie în pantă, coborârea fiind încă facilă. Cam pierdusem noțiunea timpului și nu aveam idee cât mai avem de mers. Rămăsesem singuri în drumeția noastră. Doar din când în când, câte o pală de vânt ne amintea că mai este cineva în urma noastră, aducându- ne la urechi glasurile gălăgioase ale tinerilor pe care îi depășisem de ceva vreme.

Da, este un zâmbet, dacă se poate numi așa. Aici suntem pe drumul de întoarcere, duuupă ce trecusem peste ce a fost mai greu. Noi continuăm să coborâm acum. :)

Ba chiar mai avem și puterea să ne amuzăm de câteva glumițe ale naturii.

După aproximativ  un sfert de ceas, de la ultimul semn, urmând poteca ce se unduie lin printre copaci,

ieșim undeva în marginea pădurii, chiar pe o margine de deal, de unde profităm din plin de o panoramă asupra culmilor munților Locvei, ce încadrează ca într- o ramă de tablou câteva parcele cu porumb. Nu am zărit nici o casă, însă cântecul strident al unui cocoș ce răzbătea până la noi pe culme, ne demonstra că acolo jos este o așezare omenească. Cât de grea o fi viața acestor oameni ce trăiesc în aceste locuri izolate din mijlocul sălbăticiei, îi invidiez pentru norocul lor de a se mulțumi doar cu natura ce îi înconjoară. Ce jurnal de la ora cinci, ce Măruță, Gherghe sau Capatos sau multe alte porcării ce ne intoxică viața de zi cu zi? Cinste lor celor ce reușesc să trăiască liberi, mulțumindu- se cu te miri ce și mai nimic. 

Poteca virează ușor la stânga și se afundă din nou în pădurea deasă, de data aceasta ceva mai abrupt. Coborârea este destul de lină atât datorită rădăcinilor copacilor ce au ieșit la suprafață ca niște trepte, dar și a unor binevoitori ce au încropit din niște ramuri ceva mai groase de copac niște balustrăzi care îți mai îndulcește drumeția. 

După cum se accentuase panta, gândeam că suntem pe aproape de lac, când un gol în mijlocul pădurii, ca un loc de popas, prindea contur din ce în ce mai clar. De fapt era un mic Info turistic în care erau prezentate câteva informații utile despre Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița.

Este locul în care se intersectează potecile ce vin de la Cărbunari, Șopotul Nou, și de la Cantonul Damian, după cum reiese de pe trunchiul unui copac ce era înțesat cu indicatoare, și cu reclame de cazare.  Aici urma să aflăm și noi că  mai avem doar un sfert de ceas până la Lacul Dracului. Totodată am observat că și acești munți obișnuiesc să- și ia tributul.

Cu toate semnele lor, când ne hotărâm să ne urnim din nou la drum, constat că nu este atât de simplu. Direcția în care trebuia noi s- o luăm era clară, însă poteca lipsea cu desăvârșire. Se schimbase total registrul. Am găsit- o în cele din urmă.  Copacii înalți, printre care a șerpuit poteca noastră până aici, predau ștafeta mai departe unei vegetații, nu știu, mai dese, mai tinere sau mai pitice. De departe aveai impresia că sunt arbuști. Pe vreme ce înaintăm, chit că pe multe porțiuni mergem mai mult aplecați, poteca se configurează din ce în ce mai clar. 

Ne îndreptăm de spate în fața unei ferestre deschise către o altă panoramă a munților acoperiți în întregime de pădurile verzi. Îi poți confunda ușor cu spinările unor dinozauri verzi, care se vor urni din loc dintr- o clipă în alta. 

În timp ce coborârea noastră devenea din ce în ce mai dificilă, susurul Nerei învolburate se auzea din ce în ce mai pronunțat, Nu- mi mai ardea nici de filmat, nici de fotografiat. Norocul nostru a fost că pământul se zvântase destul de bine după ploile din zilele anterioare, astfel încât bocancii noștri aveau o aderență destul de bună. Mai greu a fost cu degetele de la picioare ce mai aveau puțin și reușeau să scape din strânsoarea bocancilor. Ooo, bețele de trecking sunt de mare folos pentru cei ce știu să le folosească, fiindcă pe mulți parcă mai mult îi încurcă. Dacă nu, iei reper câte un trunchi de copac mai apropiat, îți alegi o traiectorie mai favorabilă, după care îți dai drumul la vale. Greu, dar face. În fața ochilor noștri se conturează încet, încet oglinda celebrului lac, Lacul Dracului.

Cunoscându- i renumele, ce reacție poți să ai în momentul în care, după ce faci prima poză, pe display- ul aparatului vezi așa ceva, fără a folosi nici un efect special? 

Mi- am revenit repede. Era doar o picătură de condens pe lentila obiectivului ce voia să- mi joace o farsă. Oricum, a ieșit o poză cu un aer, așa, mai misterios, nu?

Era exact ca în nenumăratele poze share- uite pe net. Nu- ți puteai lua ochii de la el. Un adevărat monument al naturii. 

Inițial, acesta a fost un lac subteran. Odată cu prăbușirea unei porțiuni din tavanul peșterii ce- l ținea ascuns privirilor muritorilor de rând, acesta a apărut la suprafață în toată splendoarea lui. Acesta a devenit deliciul turiștilor ce se încumetă să ajungă până aici. Spectacolul oferit prin schimbarea nuanței culorii albastru- verzuie de la o oră la alta, în funcție de culoarea cerului care se oglindește în apă și de modul în care razele de lumină reușesc să străpungă coroanele copacilor înșiruiți pe malurile abrupte de jur împrejurul lui și mai departe să mângâie oglinda luciului de apă, concurează cu legenda din care reiese motivul pentru care acesta se numește Lacul Dracului. Potrivit acesteia, în apele acestui lac s- a aruncat chiar Dracul, de ciudă că a pierdut un rămășag pus cu un bătrân păstor ce își mâna caprele pe o pajiște din apropierea lacului. Și ca să fie și mai credibilă legenda, localnicii susțin că mulți oameni care s- au încumetat să se răcorească în acest lac nu s- au mai întors acasă la cei dragi, că lacul nu are fund, că are mult tunele subterane. 

Nu același lucru spune semnul ce se află pe malul acestuia

Cert este că Lacul Dracului care se întinde pe o suprafață circulară cu un diametru de 20 de metri, se află chiar la una din cele două intrări în peșteră, iar o parte din malurile sale sunt în surplombă după prăbușirea tavanului peșterii. Galeria nu poate fi vizitată în timpul ploilor abundente, deoarece este complet inundată.

Personal m- am mulțumit cu un zoom generos, decât să cobor mai mult, cu toate că mă ispitea să prind lacul și dintr- un alt unghi decât acela în care îl vezi în 99% din pozele de pe net.

În compensație, am luat la pas tot malul, bineînțeles, cel care era mai accesibil.

Între timp în jurul lacului se iscase mare vâlvă, sosiseră și partenerii noștri de drumeție, care mai de care mai zburlit. Trecuseră printr- o adevărată aventură, judecându- i după tururile pantalonilor pe unii, iar pe ceilalți după genunchi. Încălțările, nu mai spun cum erau. Nu mai știau de ei câte au pătimit pe ultima parte de coborâre. Acum făceau haz de necaz, căci trebuiau să și urce înapoi. Una peste alta încântarea a fost maximă și pentru ei, la vederea lacului, mai ales că printre ei erau și câțiva pasionați de pescuit cărora le părea rău că nu aveau la ei o undiță. Și pe bună dreptate.

Se încurajau unul pe altul, care dacă are curaj să facă baie, care să- și facă o undiță dintr- o ramură de copac, copilării! Cert e, că toți erau de acord cu un singur lucru, acela de a face cât mai multe fotografii. La fel și noi.  Așa că blițurile au început să flash- uiască. 

După ce salutăm mai de aproape Nera cea gălăgioasă, ofticat fiind, mai ales eu, fiindcă în acest sejur de neuitat, petrecut în Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița, nu am reușit să facem și o cursă de rafting prin Cheile Nerei, ne reglăm glicemia cu câte un Snickers, ne hidratăm un pic, îmi asigur aparatura foto- video să nu aibă cumva de suferit, și, cu tupeu, luăm în piept dealul ce se înalță în fața noastră. Istovitor, nu glumă, urcușul! Însă eram pe deplin satisfăcut fiindcă avusesem încă o zi de vacanță perfectă. După ce am isprăvit cu dealul ală nesuferit, relax. Restul a fost o glumă, până în Poiana Logor unde ne aștepta cuminte, în soare, mașina. 

Ne- am eliberat picioarele din strânsoarea bocancilor, ne- am aruncat tot echipamentul în portbagaj, și fiindcă mai aveam un rest de casetă, am montat camera pe bord, după care am făcut cale întoarsă spre Sasca Română.  Un ultim cadru, Cărbunari în plan îndepărtat. Se pare că este destul de mare. Noi am mers prin marginea lui.

A doua zi am avut din nou o tentativă să ajungem la cascadele Beușniței, însă Beiul încă era de neînduplecat. Ne- a făcut totuși un favor, că ne- a lăsat să ne dumirim unde este exact Ochiul Beiului.

Da, nu ezitați! Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița este o destinație pe care orice român trebuie să o viziteze.

Marți, 15 iulie încheiem sejurul nostru la Sasca Română.  Șapte zile de vacanță, atâtea au fost până acum. Suntem în celălalt capăt de țară, la aproape 800 de kilometri de casă. De- acum începem drumul înapoi către casă. Bineînțeles nu așa direct. Mai avem multe de vizitat. Ca idee, facem pentru a doua oară un popas de o noapte la Târgu Jiu, după care, tot pentru a doua oară la Călimănești- Căciulata vom sta 3 nopți. De curiozitate, dă un search pe Google sau pur și simplu caută pe Google Earth și vezi câte sunt de văzut pe acest traseu! Încearcă- l și tu!