Munții Bucegi- Babele, Sfinxul & Co

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Natural Bucegi: Cabana Babele- Vf. Omu- Masivul Caraiman

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Să vezi și să nu crezi, s- au înșelat ăștia cu prognoza lor. Toată valea e însorită. Nici nu mai reușești să vezi vârful Baba Mare din cauza soarelui, care a pus stăpânire pe culmile Bucegilor de la primele ore ale dimineții. Știți vorba aia: ”Prețuiește clipa!”, nici nu mai stăm pe gânduri. La ora 8 fix rupem ușa la restaurantul unde servim micul dejun, tip bufet suedez. Ne abținem de la multe bunătățuri, fiindcă ne cam strâng bocancii :), nu vrem să ne cuprindă cumva moleșeala. Avem planuri mari pentru ziua asta. Deja am stabilit astăzi vom ajunge doar la Vf. Omu. Urcăm cu telecabina la Babele, facem o primă sesiune foto, după care ...

Ooo, prima telecabină deja a plecat,

coborâm la mașină, aruncăm două sticle cu apă în rucsaci, luăm bețele de trecking, pălăriile, gecile de ploaie (nu pot să cred că au greșit- o ăia de la meteo ). Mai scutim un pic de efort și coborâm din parcarea hotelului pe niște trepte ce ne scot în dreptul Pensiunii Octavian. De aici o tăiem pe imaș, de- a dreptul, înspre stația telecabinei. Grăbim pasul fiindcă prima telecabină ce plecase de la Babele se trase deja în stație. Credeam că o să fie full, însă grupul ce ne- a însoțit până la ușa stației a luat- o înainte, erau mai curajoși decât noi. Într- adevăr telecabina este pentru puturoși :) Am mai zăbovit vreun sfert de ceas la peron, până s- a pus în mișcare telecabina. După hopul de la primul stâlp, pe care întotdeauna se găsește cineva să îl anunțe într- un mod ceva mai horror, îmi dau seama că aveam urechile înfundate. Hop, aud mai bine! Eram prea ocupat cu filmulețul meu.

Din nou panică man, telecabina s- a oprit. Oh, am ajuns deja? Se pregătea să tragă la peronul de la stația de pe Platou.

După 11 ani și 2 luni ne călăuzim din nou pașii pe acest platou al Bucegilor, locul unde realitatea se întâlnește cu supranaturalul. Suntem la 2200 și ceva de metri. Cel mai înalt vârf pe acest platou este Baba Mare, 2292 de metri, vom trece pe lângă el astăzi, ceva mai târziu. De cum ieșim din stația telecabinei totul ni se pare familiar, chit că acum nu mai este pic de zăpadă, dee, am intrat în a doua lună de vară. Nu mai pierdem vremea. Ne aruncăm o privire la cele patru indicatoare care marchează patru trasee importante ce se intersectează în acest loc, spre Bușteni, Piatra Arsă, Crucea Eroilor și spre Vf. Omu, și ne strecurăm printre tarabele cu porumb copt și alte suveniruri, după care urcăm pe lângă stație câteva trepte, apoi facem dreapta, lăsând în urmă stația telecabinei. Pe sub cablurile telecabinei un du-te vino continuu, dinspre Piatra Arsă, înspre Piatra Arsă ....Decorul este completat de o turmă de mioare ce profită din plin de pajiștile verzi ce îmbracă coama dinspre Piatra Arsă. Stau și mă întreb, și ele tot cu telecabina urcă până aici? :)

Personal sunt atât de relaxat, încât simt cum sufletul îmi tremură și nu din cauza vreunei energii nevăzute. Nu cred, de fapt, nu sunt convins de legendele ce povestesc despre energiile ce sălășluiesc în Bucegi. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când urc pe munte și ajung pe culme, chiar dacă de această dată am ales o variantă mai ușoară, telecabina :) Panoramele splendide de care ai parte, cum sunt și acestea, oferite de pe acest platou, te fac să uiți de tot efortul depus pe timpul drumeției, oricât de vitregă ar fi ea. Jos, în vale, stațiunea fără nume. În adresa hotelului Peștera este trecut Moroieni, comună din județul Dâmbovița. De altfel Prahova și Dâmbovița își dispută în instanță dreptul asupra Platoului Bucegi situat între Valea Prahovei și Valea Ialomiței. Obiectivul principal din această zonă este Peștera Ialomiței (Ialomicioarei), chiar și stația telecabinei este știută Peștera. Deci ....

Aceeași panoramă, un pic mai pe larg

Nici nu te mai miri de ce se înghesuie atâția turiști la telecabina din Bușteni. Nu mai pui la socoteală pe temerarii ce se încumetă să urce pe Valea Jepilor dinspre Bușteni sau de la Piatra Arsă, unde se termină Transbucegi-ul, locul până unde poți ajunge cu orice autoturism.

Platoul, ușor ondulat, acoperit cu pajiști alpine și jnepenișuri, este dominat de Vf. Baba Mare spre nord, iar în plan îndepărtat releul de pe Vf. Coștila.

Este un adevărat monument. Ridicat în anul 1967, la vremea aceea cel mai puternic releu radio- tv, părerea mea, concurează cu brio alături de Crucea Eroilor de pe Vf. Caraiman.
Dacă urcați pe platoul Podu' cu Florile, le puteți admira pe amândouă în același tablou alături de multe alte nestemate ale Bucegilor, repere ale turismului în România. Cabana Babele cu megaliții din preajma ei, Cabana Dichiu, Cabana Bolboci situată pe malul lacului de acumulare cu același nume, Cabana Zănoaga, și câte și mai câte.

 

Sau, îl puteți contempla de la Cabana Trei Brazi, Predeal, în compania Colților Morarului și a muntelui Bucșoiu.

Închidem paranteza și ne întoarcem pe Platoul megaliților și la cabana Babele, baza turistică centrală a munților Bucegi, aici intersectându- se principalele drumuri ce străbat culmile munților Bucegi.

Suntem pe tărâmul cu cele mai multe și mai deocheate legende și teorii în legătură cu natura și apariția acestora. Civilizații extraterestre, divinități supreme își dispută meritul pentru realizarea acestor adevărate monumente laolaltă cu cel cunoscut ca fiind un adevărat arhitect, timpul. Și bineînțeles cu ajutorul celor mai destoinici ucenici ai săi, sculptori desăvârșiți în piatră, vântul și apa.
Metamorfoză, ăsta cred că este cuvântul care ar exprima cel mai bine, în opinia mea toate aceste creații, creaturi pe care le întâlnești aici la peste 2000 de metri. O lume împietrită în care personaje de basm au fost victime ale unei confruntări mitologice.
Situate chiar lângă cabană, ”Babele”,  formează un grup statuar,

de fapt seamănă mai mult cu niște ciuperci. Totul se rezumă la imaginație. Totuși cum ar fi sunat ”Ciupercile”, nu? :)
Vizavi de acestea, un alt sfinx, care, părerea mea parcă se aseamănă mai mult cu cel de la Gizeh. Cel puțin din acest unghi. Ah, cu excepția turiștilor cuprinși de adorație fața de aceste monumente ale naturii cu care parcă ar vrea să se contopească. Un sentiment de silă mă cuprinde când văd atâta prostie și atâta nepăsare din partea autorităților. Odată ce scrie mare ”Nu vă urcați pe stânci!”, dă- le fratele meu o amendă de să nu- și mai permită să coboare cu telecabina, fiindcă, în general, ăștia sunt înnebuniți să se cocoațe pe ele și poate să- și mai scrijelească și numele pe ele. Să știe Zamolxis că a trecut și el pe acolo. Dar ce să mai vorbim despre responsabilitățile autorităților, când pe tot platoul sunt împrăștiate resturi de materiale de construcție rezultate din diferite lucrări de reparație sau chiar de la clădirea ce tocmai se ridică la doi pași de cabana Babele. Resturile de cărămidă roșie îți crează impresia că aceasta este un zăcământ , ceva, pe care îl găsești la această cotă. Ar fi putut să le adune într- un loc și să le îngroape undeva. Și sincer, nici nu mi- aș dori să revin în acest loc și să văd garduri de sârmă ce înconjoară aceste monumente ale naturii, cum au făcut deja cu ”Babele”. Urât, foarte urât! Amenzi tată! Și cu banii ăștia aduci șoseaua în vârful muntelui, dai și mai mult amenzi. Și uite așa educi și omul și prosperă și turismul în țara asta de .... Din amenzi. După ce sunt toți corecți, atunci să vină statul să le întrețină doar, nu? :)

Într- un cadru ceva mai larg, dintr-un alt unghi, încă o ”Babă” :)

și noi:)

Pe una din stânci, un Saint- Bernard, cam plictisit ce- i drept, îți poate colora pozele.

La zece minute distanță de cabană și la o altitudine mai mare cu zece metri față de aceasta

se află piesa de rezistență a acestui mirific loc, ”Sfinxul”. După milenii de trudă, astăzi, o stâncă înaltă de 8 metri și cu o lățime de 12 metri. Oamenii de știință au stabilit că de- a lungul veacurilor ”doar atât” au putut să creeze apa și vântul cu ajutorul înghețului și dezghețului. Nu s- a putut nega cu certitudine intervenția umană la finisarea formelor, pornind de la asemănarea izbitoare cu capul unui dac ce poartă o cușmă specifică, când este privită dintr- un anumit unghi. Înainte vreme se lua ca reper o anumită stâncă din preajmă, numită ”Baba Vântoaselor”.

Acum nu are cum să îți scape platforma din lemn construită, cred că în acest scop. Și bineînțeles că nu poți să faci o fotografie în care să nu fie măcar unul cocoțat, în ciuda avertismentului ”Interzis escaladarea!”

Peste tot pe net circulă informația cum că cea mai veche fotografie a Sfinxului datează din anul 1900, dar nu din acest unghi ( nu am găsit- o nicăieri, tare eram curios). Botezul l- a primit abia în 1936, când a fost denumit ”Sfinx”, când a fost privit din acest unghi.
Normal că m- am învârtit și eu în jurul lui ca să- mi desfăt Nikon- ul.

Alte explicații, mai pământene, ale existenței acestor megaliți, probabil și datorită apropierii lor de bolta cerească, ar fi acelea cum că ar fi fost niște altare închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii sau nu știu căror zeități, căci ele sălășluiesc pe la aceste înălțimi, nu? . Cele supranaturale, cu extratereștii, pe care le găsiți și pe panoul informativ din imediata apropiere a Sfinxului, este plin internetul de ele. Sau că undeva, pe la apus de soare, în ziua de 21 noiembrie o piramidă se conturează deasupra Sfinxului, sau că în jurul acestuia mișună tot felul de energii, fac deliciul celor pasionați de SF. Pentru mine rămân niște povești frumoase. Nu știu dacă acum, când scriu aceste rânduri, nu sunt deja și Pokemoni :)
Una peste alta am văzut oameni care într- adevăr cred în aceste lucruri

sau care cercetează cu minuțiozitate în căutarea acelui ceva, care așteaptă să fie descoperit.

De altfel și eu,... chiar dacă nu cred până nu văd, nici nu neg cu vehemență.

Mai la final, după ce ne săturăm de făcut poze, vorba vine, căci mereu ai impresia că ai găsit un unghi mai bun, pe cerul senin pe care îl văzusem dis-de-dimineață, din Valea Ialomiței, dau năvală câteva turme de nori. Asta în ziua în care urma să ne continuăm drumul către Omu, fiindcă unele poze le- am făcut a doua zi, mai pe îndelete când ne- am întors de la Cruce.

Destul de înfricoșător, ținând cont și de altitudinea la care suntem. Nu mai spun că o săptămână înainte de a pleca în vacanță, vuia în presă știrea că un fulger, unde crezi, în munții Bucegi, a făcut victime un cioban și vreo 100 de mioare. Și nu suntem decât la începutul zilei, aici doar ne acomodăm cu înălțimile. Ne așteaptă încă vreo 6 ore de drumeție.
În încheierea acestei postări câteva pete de culoare:

Munții Bucegi- Hotel Peștera

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Natural Bucegi: Cabana Babele- Vf. Omu- Masivul Caraiman

Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

A venit și clipa asta. 
De câte ori treceam cu trenul pe Valea Prahovei nu mai aveam altă grijă decât să îmi zgâiesc ochii pe crestele Bucegilor în căutarea ei. Eram fascinat de ea. Odată, îmi amintesc, plafonul de nori era atât de jos, încât masivul nu se mai vedea, iar crucea părea că plutește pe nori. Am mai avut o tentativă să ajungem la ea. Era la începutul lunii mai, în 2005. Am urcat cu telelecabina din Bușteni hotărâți să ajungem la Cruce. Am abandonat ideea din cauza stratului de zăpadă ce nu se lăsa cu nici un chip convinsă că se terminase demult iarna și se încăpățâna să acopere culmile Bucegilor. Ne- am mulțumit cu o ciorbă caldă la cabana Babele și cu câteva fotografii cu piesele de rezistență de la fața locului.

Ah, ce tineri și frumoși mai eram! :)

La fel ca și cu un an în urmă, care a fost foarte aglomerat, examene la BAC, la facultate, ... și în această vară, din cu totul alte motive, ne mulțumim doar cu o vacanță de câteva zile la munte. Inițial eram chitit pe Canionul Șapte Scări, Brașov. Dintr- una într- alta, tot căutând cazare pentru acesta, cum răsfoiam eu așa filele ”cărții” noastre de căpătâi, Google, dau peste Babe. Hop, și Sfinxul! Hop, și Crucea de pe Caraiman! Căci toate sunt îngrămădite acolo ...:) Gata mi- am zis, acum e momentul, dar nu dinspre Bușteni. Urcatul cu telecabina din Bușteni este o adevărată loterie. Eram pățiți deja din 2014, noiembrie. Am contactat pe net câteva locații de cazare în zona Padina- Peștera Ialomiței. Răspuns am primit doar de la hotelul Peștera. Scump, dar face, mi- am zis. Cunoșteam locația încă din 1995, când am coborât pe Valea Dorului până la Peștera Ialomiței, în formula de doi, bineînțeles :). Urcasem cu telecabina din Sinaia la Cota 2000. Voiam să vizităm Peștera Ialomiței, care, de altfel, a fost un fiasco pentru că la vremea aceea era vai de capul ei, nu ca acum. Hotelul Peștera era varianta de rezervă în cazul în care nu ne încadram în timp cu ultima plecare a telecabinei de la Peșteră pe Platoul Babele, de unde urma să coborâm la Bușteni unde eram deja cazați, la Silva. 

Zona, nu mai spun, ne era proaspătă în memorie după offroad- ul din toamna lui 2014: Podu' cu Florile, Lacul Bolboci, Cheile Tătarului, Peștera Ialomiței plus multe alte tablouri de neuitat, printre care și cel al Crucii de pe Caraiman văzută dintr- un alt unghi decât cel din care o vedeam de obicei.

Zis și făcut. Rezervăm trei nopți la hotel Peștera cu o lună înainte, să fim siguri. 1 iulie fiind ziua ultimului examen din anul întâi pentru fiul nostru, trebuie să ne abatem prin București. De aici aveam două variante: prin Sinaia, pe DN1, ori prin Târgoviște pe DN71. Ca să evităm aglomerația de început de weekend de pe DN1, am ales a doua variantă, chit că era puțin mai lungă. Nu înainte de a mă interesa de starea lui DN71, de la Târgoviște spre Sinaia. Acum după ce le- am încercat pe ambele pot să spun că cei 5 km până la Sinaia, de la bifurcația care dă spre Peșteră, sunt chiar mai nașpa decât cei vreo 40 de km de la Târgoviște. Pentru cei interesați de drumuri, puteți viziona ”Vacanțe în România- Drumuri”, un playlist de pe canalul meu de Youtube. De fapt în aceste filmulețe am vrut să surprind partea frumoasă a drumurilor, faptul că se merită să le străbați. Starea acestora poate evolua în mai rău de la un moment la altul, în mai bine mai rar. 

Una peste alta, la ora 4 ale amiezii ne instalăm în cameră, iar primul lucru pe care îl facem, ieșim pe balcon. Drept în față avem parte de o adevărată operă de artă în care este oglindită Valea Cocorei, 

Pe fundalul ei o mai veche cunoștință, acum îi cunosc și numele, Cascada Obârșia Ialomiței, acel șuvoi de apă pe care îl imortalizasem în 2014, când îmi exprimasem dorința de a ajunge vreodată la el.

Ca o paranteză, așa, în ziua următoare mi- am și îndeplinit dorința. Tot atunci am aflat că tot în direcția aceea se află și Vf. Omu, care nu este vizibil de aici. În plan ceva mai apropiat, stația telecabinei de la Peșteră.

Undeva în dreapta, spre nord- est, la capătul cablurilor telecabinei, îmi întind 300- le, Vârful Baba Mare. Acum mă dau atotștiutor.

iar printre ramurile brazilor ce împresoară hotelul, nu poți să nu recunoști Cabana Babele. Asta chiar știam de ea.

Da, chiar își merită toți banii și după ce ne potolim puțin foamea pe Terasa cu Soare a hotelului (surprinzător prețurile sunt chiar rezonabile pentru o astfel de locație, comparându- le cu o terasă din comuna Galați), ieșim prin împrejurimi să ne dezmorțim oasele după o zi de mers cu mașina. Chiar în parcarea hotelului o domniță, cu un copil de mână, ne îmbie cu un coșuleț de mure. Încercăm și noi să ne potolim pofta cu unul, și purcedem la drum.

Imediat ce coborâm aleea de la Peștera, trecem pe lângă o vilă cochetă, Octavian (încercasem și aici o rezervare),

după care începem să ne punem la curent cu realitatea din teren. 

Traseul spre Cabana Piatra Arsă: o oră și jumătate,

ne mai facem un selfie, nu?

Țup, țup, dar ce avem noi aicea? Un iepuraș dolofan țopăie pe crestele munților, în direcția Platoului Padina, exact în spatele nostru. Aveți un strop de imaginație, nu? :)

Sus pe creste, de la stânga la dreapta se distinge o parte din Sfinx, Cabana Babele și stâlpii liniei telegondolei. 

Dincolo de acești munți este stațiunea turistică Bușteni, județul Prahova. Aici suntem în Moroieni, județul Dâmbovița, de aici poate și explicația drumului mult mai prost de la Sinaia, despre care vă spuneam mai înainte, zic eu, nu?

Ne punem la curent cu programul telecabinei, care diferea puțin față de ce știam noi de pe net, ultima telecabină fiind la 15.30 și nu la 17.30, iar prețul la biletul dus- întors fiind 20+ 20 lei, și nu de 30 lei. Nu ne- am mirat, doar suntem în România. Convingerea ne este întârită mai ales când, așa din senin, în întreaga Vale începe să răsune niște acorduri de muzică populară muntenească. Doi cocalari de Dâmbovița, trecuți de 50 de ani, zic eu, nu s- au mulțumit să se oprească cu mașina în parcarea din dreptul stației telecabinei. Au vrut ei să fie, așa, mai în sânul naturii, și s- au instalat în centrul poienii din Valea Cocorei, lângă semnele indicatoare, de care eram și noi interesați.

Un peugeot 406, DB 86 ZAH, să le dau numărul poate roșesc și ei un pic, o adevărată scenă mobilă, cu stație, cu microfon la care își făceau dedicație unul la altul, dotați cu de toate. După cum se vede, nu au avut nici o problemă cu ploile ce aveau să- i ude în zilele următoare, căci au fost câteva. Liniște s- a făcut abia duminică. Tot timpul m- am întrebat de ce doamne iartă- mă mai este acel punct de jandarmerie de lângă stația telecabinei? Or fi fost și ei liberi sau în vacanță de cealaltă parte a muntelui?

Într- adevăr aceste bogății oferite de natură sunt ale noastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi consideră că are dreptul la o bucățică din ele. Însă cred că ar trebui să ne gândim să le păstrăm cât mai pure. Ar trebui să ne curățăm bocancii când intrăm în astfel de decoruri. 

Ne- am lămurit noi cum stau lucrurile, după care am ieșit din vacarmul provocat de aceștia îndreptându- ne către cuibul nostru din următoarele 4 zile. 

Pensiunea Valea Cocorei, care se vede și din balconul nostru,

Hotel Peștera, care cred că se ridică la pretențiile acestui decor oferit de Parcul Natural Bucegi.

Oboseala începe să- și spună cuvântul. Totuși nu ne dăm bătuți așa de ușor, și înainte de cina care urma să încheie această zi, facem câteva ture de piscină, ne bălăcim puțin în jacuzzi după care transpirăm un pic și la saună. Că de, intră în preț, nu? :) 

Soarele se pitește încetișor în spatele munților, 

și în cele din urmă nu se mai aude nici muzica cocalarilor din vale.

Am emoții pentru mâine, de fapt pentru tot sejurul nostru. Toate prognozele, în special cea de la Omu, preconizează șanse de precipitații de 50% pentru sâmbătă, iar pentru duminică numai 80% :). Nu mai punem la socoteală ziua de luni, când ne întoarcem. Atunci e jelanie. Măcar prima zi, pe drum am fost însoțiți de soare. 

Vrem să ajungem și la Vf. Omu și la Crucea Eroilor de pe Caraiman.