<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Să vezi și să nu crezi, s- au înșelat ăștia cu prognoza lor. Toată valea e însorită. Nici nu mai reușești să vezi vârful Baba Mare din cauza soarelui, care a pus stăpânire pe culmile Bucegilor de la primele ore ale dimineții. Știți vorba aia: ”Prețuiește clipa!”, nici nu mai stăm pe gânduri. La ora 8 fix rupem ușa la restaurantul unde servim micul dejun, tip bufet suedez. Ne abținem de la multe bunătățuri, fiindcă ne cam strâng bocancii :), nu vrem să ne cuprindă cumva moleșeala. Avem planuri mari pentru ziua asta. Deja am stabilit astăzi vom ajunge doar la Vf. Omu. Urcăm cu telecabina la Babele, facem o primă sesiune foto, după care ...
Ooo, prima telecabină deja a plecat,
coborâm la mașină, aruncăm două sticle cu apă în rucsaci, luăm bețele de trecking, pălăriile, gecile de ploaie (nu pot să cred că au greșit- o ăia de la meteo ). Mai scutim un pic de efort și coborâm din parcarea hotelului pe niște trepte ce ne scot în dreptul Pensiunii Octavian. De aici o tăiem pe imaș, de- a dreptul, înspre stația telecabinei. Grăbim pasul fiindcă prima telecabină ce plecase de la Babele se trase deja în stație. Credeam că o să fie full, însă grupul ce ne- a însoțit până la ușa stației a luat- o înainte, erau mai curajoși decât noi. Într- adevăr telecabina este pentru puturoși :) Am mai zăbovit vreun sfert de ceas la peron, până s- a pus în mișcare telecabina. După hopul de la primul stâlp, pe care întotdeauna se găsește cineva să îl anunțe într- un mod ceva mai horror, îmi dau seama că aveam urechile înfundate. Hop, aud mai bine! Eram prea ocupat cu filmulețul meu.
Din nou panică man, telecabina s- a oprit. Oh, am ajuns deja? Se pregătea să tragă la peronul de la stația de pe Platou.
Din nou panică man, telecabina s- a oprit. Oh, am ajuns deja? Se pregătea să tragă la peronul de la stația de pe Platou.
După 11 ani și 2 luni ne călăuzim din nou pașii pe acest platou al Bucegilor, locul unde realitatea se întâlnește cu supranaturalul. Suntem la 2200 și ceva de metri. Cel mai înalt vârf pe acest platou este Baba Mare, 2292 de metri, vom trece pe lângă el astăzi, ceva mai târziu. De cum ieșim din stația telecabinei totul ni se pare familiar, chit că acum nu mai este pic de zăpadă, dee, am intrat în a doua lună de vară. Nu mai pierdem vremea. Ne aruncăm o privire la cele patru indicatoare care marchează patru trasee importante ce se intersectează în acest loc, spre Bușteni, Piatra Arsă, Crucea Eroilor și spre Vf. Omu, și ne strecurăm printre tarabele cu porumb copt și alte suveniruri, după care urcăm pe lângă stație câteva trepte, apoi facem dreapta, lăsând în urmă stația telecabinei. Pe sub cablurile telecabinei un du-te vino continuu, dinspre Piatra Arsă, înspre Piatra Arsă ....Decorul este completat de o turmă de mioare ce profită din plin de pajiștile verzi ce îmbracă coama dinspre Piatra Arsă. Stau și mă întreb, și ele tot cu telecabina urcă până aici? :)
Personal sunt atât de relaxat, încât simt cum sufletul îmi tremură și nu din cauza vreunei energii nevăzute. Nu cred, de fapt, nu sunt convins de legendele ce povestesc despre energiile ce sălășluiesc în Bucegi. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când urc pe munte și ajung pe culme, chiar dacă de această dată am ales o variantă mai ușoară, telecabina :) Panoramele splendide de care ai parte, cum sunt și acestea, oferite de pe acest platou, te fac să uiți de tot efortul depus pe timpul drumeției, oricât de vitregă ar fi ea. Jos, în vale, stațiunea fără nume. În adresa hotelului Peștera este trecut Moroieni, comună din județul Dâmbovița. De altfel Prahova și Dâmbovița își dispută în instanță dreptul asupra Platoului Bucegi situat între Valea Prahovei și Valea Ialomiței. Obiectivul principal din această zonă este Peștera Ialomiței (Ialomicioarei), chiar și stația telecabinei este știută Peștera. Deci ....
Aceeași panoramă, un pic mai pe larg
Nici nu te mai miri de ce se înghesuie atâția turiști la telecabina din Bușteni. Nu mai pui la socoteală pe temerarii ce se încumetă să urce pe Valea Jepilor dinspre Bușteni sau de la Piatra Arsă, unde se termină Transbucegi-ul, locul până unde poți ajunge cu orice autoturism.
Platoul, ușor ondulat, acoperit cu pajiști alpine și jnepenișuri, este dominat de Vf. Baba Mare spre nord, iar în plan îndepărtat releul de pe Vf. Coștila.
Este un adevărat monument. Ridicat în anul 1967, la vremea aceea cel mai puternic releu radio- tv, părerea mea, concurează cu brio alături de Crucea Eroilor de pe Vf. Caraiman.
Dacă urcați pe platoul Podu' cu Florile, le puteți admira pe amândouă în același tablou alături de multe alte nestemate ale Bucegilor, repere ale turismului în România. Cabana Babele cu megaliții din preajma ei, Cabana Dichiu, Cabana Bolboci situată pe malul lacului de acumulare cu același nume, Cabana Zănoaga, și câte și mai câte.
Sau, îl puteți contempla de la Cabana Trei Brazi, Predeal, în compania Colților Morarului și a muntelui Bucșoiu.
Închidem paranteza și ne întoarcem pe Platoul megaliților și la cabana Babele, baza turistică centrală a munților Bucegi, aici intersectându- se principalele drumuri ce străbat culmile munților Bucegi.
Suntem pe tărâmul cu cele mai multe și mai deocheate legende și teorii în legătură cu natura și apariția acestora. Civilizații extraterestre, divinități supreme își dispută meritul pentru realizarea acestor adevărate monumente laolaltă cu cel cunoscut ca fiind un adevărat arhitect, timpul. Și bineînțeles cu ajutorul celor mai destoinici ucenici ai săi, sculptori desăvârșiți în piatră, vântul și apa.
Metamorfoză, ăsta cred că este cuvântul care ar exprima cel mai bine, în opinia mea toate aceste creații, creaturi pe care le întâlnești aici la peste 2000 de metri. O lume împietrită în care personaje de basm au fost victime ale unei confruntări mitologice.
Situate chiar lângă cabană, ”Babele”, formează un grup statuar,
de fapt seamănă mai mult cu niște ciuperci. Totul se rezumă la imaginație. Totuși cum ar fi sunat ”Ciupercile”, nu? :)
Vizavi de acestea, un alt sfinx, care, părerea mea parcă se aseamănă mai mult cu cel de la Gizeh. Cel puțin din acest unghi. Ah, cu excepția turiștilor cuprinși de adorație fața de aceste monumente ale naturii cu care parcă ar vrea să se contopească. Un sentiment de silă mă cuprinde când văd atâta prostie și atâta nepăsare din partea autorităților. Odată ce scrie mare ”Nu vă urcați pe stânci!”, dă- le fratele meu o amendă de să nu- și mai permită să coboare cu telecabina, fiindcă, în general, ăștia sunt înnebuniți să se cocoațe pe ele și poate să- și mai scrijelească și numele pe ele. Să știe Zamolxis că a trecut și el pe acolo. Dar ce să mai vorbim despre responsabilitățile autorităților, când pe tot platoul sunt împrăștiate resturi de materiale de construcție rezultate din diferite lucrări de reparație sau chiar de la clădirea ce tocmai se ridică la doi pași de cabana Babele. Resturile de cărămidă roșie îți crează impresia că aceasta este un zăcământ , ceva, pe care îl găsești la această cotă. Ar fi putut să le adune într- un loc și să le îngroape undeva. Și sincer, nici nu mi- aș dori să revin în acest loc și să văd garduri de sârmă ce înconjoară aceste monumente ale naturii, cum au făcut deja cu ”Babele”. Urât, foarte urât! Amenzi tată! Și cu banii ăștia aduci șoseaua în vârful muntelui, dai și mai mult amenzi. Și uite așa educi și omul și prosperă și turismul în țara asta de .... Din amenzi. După ce sunt toți corecți, atunci să vină statul să le întrețină doar, nu? :)
Într- un cadru ceva mai larg, dintr-un alt unghi, încă o ”Babă” :)
și noi:)
Pe una din stânci, un Saint- Bernard, cam plictisit ce- i drept, îți poate colora pozele.
La zece minute distanță de cabană și la o altitudine mai mare cu zece metri față de aceasta
se află piesa de rezistență a acestui mirific loc, ”Sfinxul”. După milenii de trudă, astăzi, o stâncă înaltă de 8 metri și cu o lățime de 12 metri. Oamenii de știință au stabilit că de- a lungul veacurilor ”doar atât” au putut să creeze apa și vântul cu ajutorul înghețului și dezghețului. Nu s- a putut nega cu certitudine intervenția umană la finisarea formelor, pornind de la asemănarea izbitoare cu capul unui dac ce poartă o cușmă specifică, când este privită dintr- un anumit unghi. Înainte vreme se lua ca reper o anumită stâncă din preajmă, numită ”Baba Vântoaselor”.
Acum nu are cum să îți scape platforma din lemn construită, cred că în acest scop. Și bineînțeles că nu poți să faci o fotografie în care să nu fie măcar unul cocoțat, în ciuda avertismentului ”Interzis escaladarea!”
Peste tot pe net circulă informația cum că cea mai veche fotografie a Sfinxului datează din anul 1900, dar nu din acest unghi ( nu am găsit- o nicăieri, tare eram curios). Botezul l- a primit abia în 1936, când a fost denumit ”Sfinx”, când a fost privit din acest unghi.
Normal că m- am învârtit și eu în jurul lui ca să- mi desfăt Nikon- ul.
Alte explicații, mai pământene, ale existenței acestor megaliți, probabil și datorită apropierii lor de bolta cerească, ar fi acelea cum că ar fi fost niște altare închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii sau nu știu căror zeități, căci ele sălășluiesc pe la aceste înălțimi, nu? . Cele supranaturale, cu extratereștii, pe care le găsiți și pe panoul informativ din imediata apropiere a Sfinxului, este plin internetul de ele. Sau că undeva, pe la apus de soare, în ziua de 21 noiembrie o piramidă se conturează deasupra Sfinxului, sau că în jurul acestuia mișună tot felul de energii, fac deliciul celor pasionați de SF. Pentru mine rămân niște povești frumoase. Nu știu dacă acum, când scriu aceste rânduri, nu sunt deja și Pokemoni :)
Una peste alta am văzut oameni care într- adevăr cred în aceste lucruri
sau care cercetează cu minuțiozitate în căutarea acelui ceva, care așteaptă să fie descoperit.
De altfel și eu,... chiar dacă nu cred până nu văd, nici nu neg cu vehemență.
Mai la final, după ce ne săturăm de făcut poze, vorba vine, căci mereu ai impresia că ai găsit un unghi mai bun, pe cerul senin pe care îl văzusem dis-de-dimineață, din Valea Ialomiței, dau năvală câteva turme de nori. Asta în ziua în care urma să ne continuăm drumul către Omu, fiindcă unele poze le- am făcut a doua zi, mai pe îndelete când ne- am întors de la Cruce.
Destul de înfricoșător, ținând cont și de altitudinea la care suntem. Nu mai spun că o săptămână înainte de a pleca în vacanță, vuia în presă știrea că un fulger, unde crezi, în munții Bucegi, a făcut victime un cioban și vreo 100 de mioare. Și nu suntem decât la începutul zilei, aici doar ne acomodăm cu înălțimile. Ne așteaptă încă vreo 6 ore de drumeție.
În încheierea acestei postări câteva pete de culoare:
Personal sunt atât de relaxat, încât simt cum sufletul îmi tremură și nu din cauza vreunei energii nevăzute. Nu cred, de fapt, nu sunt convins de legendele ce povestesc despre energiile ce sălășluiesc în Bucegi. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când urc pe munte și ajung pe culme, chiar dacă de această dată am ales o variantă mai ușoară, telecabina :) Panoramele splendide de care ai parte, cum sunt și acestea, oferite de pe acest platou, te fac să uiți de tot efortul depus pe timpul drumeției, oricât de vitregă ar fi ea. Jos, în vale, stațiunea fără nume. În adresa hotelului Peștera este trecut Moroieni, comună din județul Dâmbovița. De altfel Prahova și Dâmbovița își dispută în instanță dreptul asupra Platoului Bucegi situat între Valea Prahovei și Valea Ialomiței. Obiectivul principal din această zonă este Peștera Ialomiței (Ialomicioarei), chiar și stația telecabinei este știută Peștera. Deci ....
Aceeași panoramă, un pic mai pe larg
Nici nu te mai miri de ce se înghesuie atâția turiști la telecabina din Bușteni. Nu mai pui la socoteală pe temerarii ce se încumetă să urce pe Valea Jepilor dinspre Bușteni sau de la Piatra Arsă, unde se termină Transbucegi-ul, locul până unde poți ajunge cu orice autoturism.
Platoul, ușor ondulat, acoperit cu pajiști alpine și jnepenișuri, este dominat de Vf. Baba Mare spre nord, iar în plan îndepărtat releul de pe Vf. Coștila.
Este un adevărat monument. Ridicat în anul 1967, la vremea aceea cel mai puternic releu radio- tv, părerea mea, concurează cu brio alături de Crucea Eroilor de pe Vf. Caraiman.
Dacă urcați pe platoul Podu' cu Florile, le puteți admira pe amândouă în același tablou alături de multe alte nestemate ale Bucegilor, repere ale turismului în România. Cabana Babele cu megaliții din preajma ei, Cabana Dichiu, Cabana Bolboci situată pe malul lacului de acumulare cu același nume, Cabana Zănoaga, și câte și mai câte.
Sau, îl puteți contempla de la Cabana Trei Brazi, Predeal, în compania Colților Morarului și a muntelui Bucșoiu.
Închidem paranteza și ne întoarcem pe Platoul megaliților și la cabana Babele, baza turistică centrală a munților Bucegi, aici intersectându- se principalele drumuri ce străbat culmile munților Bucegi.
Suntem pe tărâmul cu cele mai multe și mai deocheate legende și teorii în legătură cu natura și apariția acestora. Civilizații extraterestre, divinități supreme își dispută meritul pentru realizarea acestor adevărate monumente laolaltă cu cel cunoscut ca fiind un adevărat arhitect, timpul. Și bineînțeles cu ajutorul celor mai destoinici ucenici ai săi, sculptori desăvârșiți în piatră, vântul și apa.
Metamorfoză, ăsta cred că este cuvântul care ar exprima cel mai bine, în opinia mea toate aceste creații, creaturi pe care le întâlnești aici la peste 2000 de metri. O lume împietrită în care personaje de basm au fost victime ale unei confruntări mitologice.
Situate chiar lângă cabană, ”Babele”, formează un grup statuar,
de fapt seamănă mai mult cu niște ciuperci. Totul se rezumă la imaginație. Totuși cum ar fi sunat ”Ciupercile”, nu? :)
Vizavi de acestea, un alt sfinx, care, părerea mea parcă se aseamănă mai mult cu cel de la Gizeh. Cel puțin din acest unghi. Ah, cu excepția turiștilor cuprinși de adorație fața de aceste monumente ale naturii cu care parcă ar vrea să se contopească. Un sentiment de silă mă cuprinde când văd atâta prostie și atâta nepăsare din partea autorităților. Odată ce scrie mare ”Nu vă urcați pe stânci!”, dă- le fratele meu o amendă de să nu- și mai permită să coboare cu telecabina, fiindcă, în general, ăștia sunt înnebuniți să se cocoațe pe ele și poate să- și mai scrijelească și numele pe ele. Să știe Zamolxis că a trecut și el pe acolo. Dar ce să mai vorbim despre responsabilitățile autorităților, când pe tot platoul sunt împrăștiate resturi de materiale de construcție rezultate din diferite lucrări de reparație sau chiar de la clădirea ce tocmai se ridică la doi pași de cabana Babele. Resturile de cărămidă roșie îți crează impresia că aceasta este un zăcământ , ceva, pe care îl găsești la această cotă. Ar fi putut să le adune într- un loc și să le îngroape undeva. Și sincer, nici nu mi- aș dori să revin în acest loc și să văd garduri de sârmă ce înconjoară aceste monumente ale naturii, cum au făcut deja cu ”Babele”. Urât, foarte urât! Amenzi tată! Și cu banii ăștia aduci șoseaua în vârful muntelui, dai și mai mult amenzi. Și uite așa educi și omul și prosperă și turismul în țara asta de .... Din amenzi. După ce sunt toți corecți, atunci să vină statul să le întrețină doar, nu? :)
Într- un cadru ceva mai larg, dintr-un alt unghi, încă o ”Babă” :)
și noi:)
Pe una din stânci, un Saint- Bernard, cam plictisit ce- i drept, îți poate colora pozele.
La zece minute distanță de cabană și la o altitudine mai mare cu zece metri față de aceasta
se află piesa de rezistență a acestui mirific loc, ”Sfinxul”. După milenii de trudă, astăzi, o stâncă înaltă de 8 metri și cu o lățime de 12 metri. Oamenii de știință au stabilit că de- a lungul veacurilor ”doar atât” au putut să creeze apa și vântul cu ajutorul înghețului și dezghețului. Nu s- a putut nega cu certitudine intervenția umană la finisarea formelor, pornind de la asemănarea izbitoare cu capul unui dac ce poartă o cușmă specifică, când este privită dintr- un anumit unghi. Înainte vreme se lua ca reper o anumită stâncă din preajmă, numită ”Baba Vântoaselor”.
Acum nu are cum să îți scape platforma din lemn construită, cred că în acest scop. Și bineînțeles că nu poți să faci o fotografie în care să nu fie măcar unul cocoțat, în ciuda avertismentului ”Interzis escaladarea!”
Peste tot pe net circulă informația cum că cea mai veche fotografie a Sfinxului datează din anul 1900, dar nu din acest unghi ( nu am găsit- o nicăieri, tare eram curios). Botezul l- a primit abia în 1936, când a fost denumit ”Sfinx”, când a fost privit din acest unghi.
Normal că m- am învârtit și eu în jurul lui ca să- mi desfăt Nikon- ul.
Alte explicații, mai pământene, ale existenței acestor megaliți, probabil și datorită apropierii lor de bolta cerească, ar fi acelea cum că ar fi fost niște altare închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii sau nu știu căror zeități, căci ele sălășluiesc pe la aceste înălțimi, nu? . Cele supranaturale, cu extratereștii, pe care le găsiți și pe panoul informativ din imediata apropiere a Sfinxului, este plin internetul de ele. Sau că undeva, pe la apus de soare, în ziua de 21 noiembrie o piramidă se conturează deasupra Sfinxului, sau că în jurul acestuia mișună tot felul de energii, fac deliciul celor pasionați de SF. Pentru mine rămân niște povești frumoase. Nu știu dacă acum, când scriu aceste rânduri, nu sunt deja și Pokemoni :)
Una peste alta am văzut oameni care într- adevăr cred în aceste lucruri
sau care cercetează cu minuțiozitate în căutarea acelui ceva, care așteaptă să fie descoperit.
De altfel și eu,... chiar dacă nu cred până nu văd, nici nu neg cu vehemență.
Mai la final, după ce ne săturăm de făcut poze, vorba vine, căci mereu ai impresia că ai găsit un unghi mai bun, pe cerul senin pe care îl văzusem dis-de-dimineață, din Valea Ialomiței, dau năvală câteva turme de nori. Asta în ziua în care urma să ne continuăm drumul către Omu, fiindcă unele poze le- am făcut a doua zi, mai pe îndelete când ne- am întors de la Cruce.
În încheierea acestei postări câteva pete de culoare:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu