Ieșim cu grijă de pe drumul pietruit să nu îi prăfuim prea tare pe bicicliștii de care vă spuneam. Nu de alta dar mai există și riscul să sară vreo piatră de la roată și să îi lovească, doamne ferește. Până la asfalt, după aceea tragem mai vioi. După ce ieșim în național, mergem doar vreo 800 de metri spre Brăila, și tragem pe dreapta imediat după semnul indicator ce ne îndrumă spre Cetatea Troesmis, în dreptul unei porți de fier a unei viitoare pensiuni sau hotel ce se ridică la vreo două sute de metri de drum, la poalele munților. Un peisaj atrăgător, însă ... Oricum le urez succes.
Ce zicem, 2 kilometri? Nu mai cărăm sticla cu apă, fiindcă nu durează mult. Nefericită idee. Nici nu m- am gândit să intrăm cu mașina, fiindcă citisem că drumul nu poate fi parcurs decât cu 4x4. Odată porniți la drum, nu m- am mai întors să iau mașina. Părerea mea este că se poate intra cu mașina lejer. Este un drum de țară, îngust ce- i drept, dar abordabil. nu este mai rău ca cel pe care am fost ceva mai devreme la lac.
Drumul împarte de fapt două tarlale mari cea din dreapta cultivată parțial cu floarea soarelui, iar cealaltă cu scaieți. Specific românesc, teren lăsat de izbeliște.
Dezolant. Noroc cu fundalul mai îndepărtat format de culmile bătrânilor munți ai Dobrogei sau de câteva pete de culoare ce răzbat de sub cortina de buruieni
Aruncăm o privire în urmă cu gândul la sticla de apă ce ne așteaptă în mașină. De aici chiar par înalți munții Măcinului! :)
Lăsăm în stânga ruinele unui CAP sau a unei ferme, ceva, înghițit de bălării laolaltă cu un drum ce pare că iese spre lacul Iacobdeal. Poate că peste câteva sute de ani va căuta cineva și aceste ruine :)
Pe noi ne interesează, acum, cele antice. Așa că ne continuăm drumul. În față se prefigurează deja ceva, un mal înalt la baza căruia este un canal, ceva.
După care, totul, cu excepția muntelui la poalele căruia se află Turcoaia, se ascunde după un mirific tablou cu scaieți uscați.
Pe măsură ce înaintăm, tabloul se transformă radical, în peisaj apărând și un luciu de apă. Nici nu realizasem că de fapt ne apropiem de Dunăre. Este Dunărea Veche, Brațul Măcin ce împresoară Insula Mare a Brăilei, revenind în albia Dunării mari la Smârdan, în dreptul Brăilei.
Văzusem câteva poze pe net, însă știi cum e, live e altceva. Apar și primele resturi ale fortificației pe partea dreaptă. Nu era ce intuisem eu inițial. Nu are nici o legătură cu malul ce- l văzusem mai devreme, sau poate că da? Facem mai întâi un zoom,
după care ”urcăm” în cetate.
Ruinele răzlețe reușesc pe alocuri să străpungă covorul verde al buruienilor. Se vede clar că mai mult de câteva plăcuțe indicatoare de pe DN, autoritățile nu mai fac altceva.
În imediata ei vecinătate traversează câmpul o conductă. Chiar nu știu ce trece prin ea, sigur nu este de pe vremea romanilor.
Chiar îi invidiez pe oamenii ăștia ce priveliște aveau.
În urmă cu aproape 2000 de ani, Imperiul Roman și- a cantonat pe aceste meleaguri cele mai importante legiuni. Scopul acestora era acela de a menține controlul în regiune și de a respinge atacurile barbarilor vecini. Cetatea Troesmis a fost una dintre fortificațiile romane, alături de Histria, Capidava, Enisala, Argamum. Din cauza neimplicării sau a dezinteresului autorităților române, ruinele acestei cetăți încă se mai află îngropate în pământ.
De fapt chiar nici nu cred că ar mai avea vreun rost, dacă e să ne luăm după gura lumii. Se spune că în ultimii 250 de ani, în special în secolul al XIX-lea acest sit arheologic a fost prădat de nenumărate ori. Până și piatra a fost vândută ca material de construcție la Galați și Brăila. Colac peste pupăză, atât cât a mai rămas din el, acele câteva crâmpeie de ziduri ce par a fi reconstruite și ele, fiindcă se văd cu ochiul liber în compoziția lor materiale ce nu existau pe vremea aceea, nu sunt însoțite de nici un panou informativ. Nimic, nimic?
Chiar și- așa, părerea mea este că nu trebuie să ocoliți această locație, este un peisaj superb ce- ți poate îmbunătăți văzul. Poți coborâ până pe malul Dunării să arunci o undiță, ceva. Eu m- am mulțumit doar cu o jumătate de coborâre. În plan îndepărtat se vede cariera de piatra unde am fost ceva mai devreme.
Da, chiar pe malul acela din centrul imaginii am stat.
ca să prind ruinele cetății, dar din alt unghi.
După care am revenit ”în Cetate”. Mă întreb, oare în ce zonă de impozitare se aflau cu o asemenea priveliște?
2000 de ani. Despre noi ce o să se pomenească peste alți două mii de ani? Ăia care nu au prețuit istoria? Primele săpături arheologice au fost făcute înainte de Războiul de Independență sub tutela marilor puteri ce controlau la vremea aceea economia României și a Dobrogei. Atunci s- au sustras numeroase inscripții și monumente ce sunt expuse la ora actuală în muzee din Europa. Arheologii români au studiat ruinele cetății ceva mai târziu, însă fără a face săpături. Acum ce să spun, n- o fi mai bine așa? Fiindcă în prezentul apropiat nu se prefigurează vreo explozie a interesului față de aceste vestigii ce ar putea rescrie istorii.
Dacă nu era soarele ăsta arzător mai zăboveam aici, însă ne declarăm mulțumiți pentru astăzi. Facem stânga împrejur și pe aici ți- e drumul. Când trecem pe lângă cultura de floarea soarelui mă bate un gând, dacă eram floarea soarelui, acum mă bucuram și eu de căldura razelor de soare, nu?
Am trecut deja pe lista ”de văzut” pe lângă Dinogeția: Histria, Enisala, Capidava și Argamum.
Și ca să nu fie prea simplu, am încercat să complicăm puțintel lucrurile. Vorba vine, doar am diversificat un pic itinerariul. Nu ne întoarcem pe unde am venit. Ținem înainte pe DJ 222A care străpunge în continuare pădurea ce parcă ar vrea să îl înghită, se vede treaba că nu este suficient un covor de asfalt nou. Mai trebuie avut grijă și de vegetația care pe alocuri strâmtează bine drumul. Cam 9 kilometri și ieșim în localitatea Nifon, unde speram să ne mai aprovizionăm cu câte ceva de băut. ”Căldură mare, mon cher”! Reușim să ne potolim setea abia în Hamcearca. Monoton, drumul foarte bun de altfel, șerpuiește pe câmpurile Dobrogei. Doar ce ieșim din satul Balabancea. Daa, pentru asta merită să trag pe dreapta. Pun avaria, îmi iau aparatul și, iată rezultatul:
Nu știu cum de au rezistat. În dreptul unui podeț scurt, cinci plopi, trei pe o parte și doi pe cealaltă a drumului și- au împreunat coroanele dând naștere unui adevărat portal. Bineînțeles că nu trecem în vreo altă lume. Râmânem tot în Dobrogea, pe drumul ce nu peste multă vreme face joncțiunea cu DN 22D. 20 de minute, atât ținem pe național însoțiți în partea dreaptă de culmile tocite ale munților Măcinului de pe care tocmai ne- am coborât, fiindcă vrem să revedem o mai veche cunoștință de-a noastră. Așa că urmăm indicatorul spre Turcoaia și intrăm pe DJ 222H. Trebuie să conduci cu atenție pe drumurile Dobrogei, foarte mulți bicicliști. Mă refer la grupurile ce practică cicloturismul, foarte dezvoltat în zonă. De fapt nu ajungem în Turcoaia, după aproximativ 2,6 km acest drum se intersectează cu un drum de carieră, iar noi o luăm pe acesta, în stânga. Acceptabil drumul, însă aveți grijă să nu vă abateți prima la dreapta, doar dacă nu vreți să vedeți cum arată o carieră de piatră. Ceva mai încolo vă va atrage atenția un platou situat pe un mic deal. Dacă este vară, va fi plin cu mașini :)
Nu urc mașina pe platou, o las la baza lui, lângă un lan de floarea soarelui, fiindcă simt nevoia de puțină mișcare, chit că soarele nu se dezminte.
În urma noastră vin mașini una după alta. Când urcăm pe platou, la fel. Parcare ca la mall, frate! Foartă multă animație. Care cu grătarul, care întins sub o umbreluță, saltele gonflabile lăsate, pesemne la uscat.
Muzica se revarsă din boxele unei mașini lăsate cu portierele deschise să intre fumul de la grătar, probabil să retrăiască aceste clipe și în fața blocului, acasă. Da, sincer, prefer imaginea și liniștea pe care am savurat- o din plin în acea zi minunată de mai, în 2011, când peisajul era unul desprins parcă dintr- un film selenar. Făcând abstracție de toată gălăgia m- am bucurat să revăd acest minunat loc, unic cred în România. Acest lac situat într- o veche carieră de piatră exploatată de italienii stabiliți în zonă, în urmă cu zeci de ani, este rezultatul descătușării unor izvoare subterane ce au ieșit la suprafață, în urma nenumăratelor explozii provocate pentru dizlocarea masivului care acum arată exact ca o măsea cariată, pe lângă ceillalți munți. Adâncimea acestuia este un mister, 18- 20 de metri spun unii, ba chiar că pe fundul lui zac multe utilaje ce au fost folosite la exploatarea carierei. Oglinda lacului, de culoarea smaraldului și limpezimea apei, înconjurată de pereții zimțați de granit și de maluri abrupte, te fac să crezi că ar putea fi un lac glaciar. Sursele de alimentare ale lacului sunt doar izvoarele din pânza freatică și precipitațiile. La ora actuală lacul este proprietate privată. Proprietarul s- a mulțumit doar să afișeze un avertisment, de pericol de înec. Nu s-a complicat cu amenajări de nici un fel.
Lacul atrage ca un magnet iubitorii de senzații tari, datorită unui colț de stâncă înalt de vreo opt metri, de pe care aceștia se aruncă în apa limpede a lacului,
dar și pe cei ce vor doar o plimbare cu salteaua, sau să înoate.
Este atât de cald încât nu ne mai ducem pe celălat mal, mă mulțumesc doar cu unghiul ăsta.
Da, natura ar fi mult mai frumoasă fără oameni! Părerea mea.
Noi ne mulțumim doar cu privitul, timp o jumătate de oră, cred, după care ne continuăm itinerariul.
Urmează Cetatea Troesmis. Cetatea Dinogeția am exclus- o de mult timp. De cum am coborât de pe munte.
Parcă mai ieri cutreieram potecile Bucegilor. Au trecut mai bine de două săptămâni de atunci. Și a fost și scurt ...:( Așa că nu m- am putut abține să nu caut o continuare la acest frumos episod. Zis și făcut rezervare pentru 22- 24 august undeva prin Moeciu, în satul Peștera. Dar până atunci mai este exact o lună de zile. Cam asta a fost conjunctura când, la o plimbare pe Faleza Dunării din Galați,
arunc la mișto, așa, ”Ce spui Mat, facem o drumeție în Măcin?” Răspunsul a fost unul pe măsură: ”Mmm!” Cam asta a fost totul. A II- a zi, surprizăăă, aflu că de fapt chiar se dorea :) Eram în liberul lung, și chiar nici nu mă trăgea ața pe munte pe căldurile astea toride de iulie. Mai ales în Măcin, care de altfel sunt cam golași. Dar când mă mai pot întâlni cu o asemenea ofertă? Eu împreună cu fiul meu în drumeție! Chami este la serviciu, ce să- i faci, cineva mai trebuie să și muncească, nu?:)
Repede pe Google și încropesc un traseu:
Câte ceva de- ale gurii, apă, bocancii, bețele de trecking, pălăriile și bineînțeles tehnica :) și la ora opt suntem deja pe bac- ul mic, cu care traversăm pe malul celălalt al Dunării în Tulcea.
De aici până la intersecția cu șoseaua ce vine de la Măcin, jale. Cu ”j” mic ce- i drept, fiindcă au mai acoperit câteva gropi. Pe E87 super! Dee, este drumul către mare. După Luncavița facem la dreapta pe DJ222A preț de 10- 15 minute. Surprinzător, drumul arată super. Se vede că este proaspăt reabilitat. Inițial stabilisem să facem acest circuit în sens invers. Ideea era ca atunci când soarele va fi șeful, în miezul zilei, noi să fim la adăpost, în pădure. Aaa, căci nu v- am spus! Am ales să urcăm pe Țuțuiatu pe un traseu de vară :), și nu dinspre Greci cum am mai făcut- o cu ceva timp în urmă. Căutând pe net am dat de o mai veche ”cunoștință” în al cărei blog am mai căutat informații despre destinații de vacanță, acum văd că se numește ”Blogul de călătorii al Alexandrei”. Aici am aflat despre acest traseu.
Zis și făcut, fix la ora nouă tragem mașina la locul indicat de Alexandra, primul punct de pe harta de mai sus. Exact cum mă așteptam, bariera nu se deschide. Bineînțeles nu că ar fi fost o mare filozofie de deschis acea încuietoare, însă unde- i lege nu- i tocmeală.
Nici gând să poți descifra ceva din rugina de pe indicator. Mergem pe încredere, cică ar fi scris ceva de 3 ore, zice Alexandra. Însă tot ea spune că i s- a părut că ar fi mult mai puțin. Sper să nu se fi înșelat, fiindcă ea a intrat cu mașina :)
O mențiune doar, fotografiile sunt făcute la întoarcere (la dus am filmat), când tot speram că aceasta este ultima cotitură. Așa se explică și lumina soarelui care luminează drumul. Dimineața este mult mai întunecat.
Nici nu apucăm bine să ne dăm la drum, doar ce închid camera după primele cadre trase, zdup din stânga traversează în fugă drumul, sărind peste un cap de pod ce mărginește șanțul după care se pierde în desișul pădurii. După mărime și culoare și bineînțeles după cât de rapid a trecut, eu zic că a fost o căprioară. Dezamăgirea că nu am apucat să o filmez, a trecut repede. Pe asta chiar nu aveam cum să o ratez.
După ce am filmat- o, normal că a trebuit s- o mai rețin din drum, oarecum, pentru o scurtă ședință foto. La început un pic mai sfioasă,
iar după câteva sâsâieli și- a dat seama că nu- i face nimeni vreun rău,
și chiar a început să- i placă.
Mulțumit de captură ne continuăm drumul. Nu este el perfect, dar merită să mă mă întind pe jos pentru el.
Pe stânga, câteva băncuțe și mese ne îmbie la un mic popas. Se pare că aici este și loc de campare.
Și nu este singurul, ceva mai târziu mai găsim un spațiu generos, i- aș fi spus luminiș, însă razele soarelui abia de reușeau să străpungă bolta verde a pădurii, chiar în apropierea firicelului de apă ce se strecoară silențios la vale. Atenția ne este atrasă de o băncuță improvizată aflată în raza unui fascicul de lumina ce a izbutit să se strecoare prin frunzișul coroanelor copacilor, asemenea unui reflector.
Ajungem la intersecția până la care a ajuns Alexandra cu mașina. Nu s- a înșelat în privința lungimii drumului. Doar treizeci de minute ne- a luat să ajungem până aici, exact așa scrie și pe indicatorul care marchează și traseul de biciclete.
Cât despre drumul nostru, mai avem 1 oră până pe Vf. Țuțuiatu.
Super, îmi zic. Avem timp berechet să ne ducem la bun sfârșit întregul nostru itinerariu. Din păcate nu avea să fie atât de simplu. Unu din cauza lipsei de indicatoare, insuficiente, mai ales la intersecții de drumuri, doi datorită indolenței cu care am tratat această ieșire și trei datorită lipsei cu desăvârșire a semnalului GSM. Aș putea pune la socoteală și microbul ăsta al meu cu filmatul și fotografiatul, care îți distrage atenția. Să mai dăm vina pe cineva? Da bineînțeles, pe toată țânțărimea și muscărimea care ne- a bâzâit tot drumul. A, și un sfat, înainte de a te bucura de o drumeție prin pădure, gândește- te și la gângânii, căci și ele caută același lucru, umbra. Așa că nu ar strica pantaloni lungi și tricouri cu mâneci lungi. Cât mai puțină piele expusă. Nouă nici prin minte nu ne- a trecut, în schimb ne- am luat cremă de protecție solară:)
Da, și cum vă spuneam, până la acest semn drumul este OK, o plimbare lejeră pe care o poți face și fără bocanci. La fel și după bariera care urmează imediat după acesta.
Se lucrează pentru pregătirile de iarnă :)
Doar să nu picați în capcana în care am picat noi! La un moment dat din acest drum se formează un altul în dreapta.
Și cum acesta urcă ușor, îmi zic: ”Ar putea fi și ăsta, nu? Că doar trebuie să ajungem pe un vârf!” Așa că eu o iau în dreapta, iar Mat continuă înainte, până unul dintre noi găsește un semn, ceva. După 5 minute ne întoarcem în același punct, fără să găsim vreun semn. Aplicăm o teorie de- a noastră, dacă drumul ar fi deviat la dreapta, atunci ar fi fost un semn în intersecție, logic, nu? Drumul se afundă și mai mult în pădurea deasă.
Într- un târziu, tot înaintând cu Valea Seacă rămasă undeva jos, în stânga, se schimbă registrul. Acum mai seamănă a munte. Relieful capătă contur în dreapta noastră, devenind mai abrupt apărând în cele din urmă și câteva blocuri de piatră ce mărginesc drumul.
În continuare urcușul nostru este ușor, iar în cele din urmă avem ocazia de a ne confirma încă o dată teoria noastră, aceea cu intersecția :).
Drumul spre Greci prin Valea Morsu.
A, nu, drumul nostru nu este așa! Se menține la fel de plat, fără bolovănișuri, fără rupturi, foarte accesibil, Doar că urcă ușor.
Până când devine doar o potecă ce se strecoară prin desișul pădurii care îmbracă malul drept al văii ce devine din ce în ce mai largă. Razele soarelui luminează covorul de frunze așternut pe pământ asemenea unui stroboscop dintr- o discotecă.
Traseul este din ce în ce mai solicitant deoarece terenul este în pantă, și plus de asta cu greu ai putea să urmezi poteca dacă nu ar fi semnele marcate pe copaci. Noroc cu Valea Seacă, pe care trebuie s- o ții în stânga, și în care oricând ai putea aluneca dacă nu ar fi vegetația densă de care te mai poți agăța. După o ploaie, nu cred că s- ar putea merge pe aici fără bocanci și bețe.
În cele din urmă traversăm firicelul de apă ce se strecoară alene printre pietroaiele ce servesc drept punte.
De aici mergem o bucată de vreme cu Valea Seacă în dreapta. Poteca continuă la fel și pe malul stâng al albiei. Cu greu reușești să nu aluneci la vale. Dacă ai face abstracție de coroanele verzi ale copacilor, după covorul de frunze așternut pe jos ce acoperă complet poteca, ai spune că ești în plină toamnă. Vegetația s- a mai rărit. Gâzele ce ne însoțesc în continuare sunt la fel de sâcâietoare.
Da, suntem pe triunghi albastru, și nu care cumva să mergeți pe roșu cu gândul că poate s- o albăstri el mai târziu!
Ajunși la un moment dat într- o altă intersecție de drumuri, și neexistând nici un indicator care să ne îndrume am aplicat din nou teoria noastră. De această dată nu a mai ținut.
Am ignorat drumul ce venea din dreapta noastră și am ales să o ținem înainte. Ca o paranteză, dacă aveam la noi o hartă cu acest traseu, am fi putut să ne dăm seama care ar fi drumul bun. Asta concluzie am tras- o când am ajuns acasă. Sau dacă aveam semnal la telefon, dar asta- i altă paranteză.
Și ce bine mersesem până aici, aveam o oră de când pornisem la drum.
Numai că nu aveam ce căuta la această băncuță :) Dacă era un semn indicator la locul potrivit nu am fi ajuns aici. Ghinion. Și dacă am ajuns aici, degeaba. Căci nu am luat în seamă săgeata de pe trunchiul copacului. Este pentru întoarcere, îmi zic. Așa că pornim, conform teoriei noastre, înainte. După jumătate de oră de mers, un urcuș destul de lin, observăm că drumul începe să coboare. Plus că semnul albastru nu mai era, rămăsese roșu :). Eram de fapt pe traseul ce cobora undeva spre Nifon. Ne cam întorceam la mașină :)
Așa că facem stânga împrejur, ajungem din nou la băncuță și urmăm săgeata albastră.
Acum observ că stăm la umbra unui stejar.
Ne mai întoarcem o bună bucată de drum până la drumul pe care îl ignorasem cu ceva timp în urmă. Trecem printr- un luminiș, în care zeci de fluturi, asemenea unor staruri în lumina reflectoarelor, se scaldă în căldura razelor de soare ce au găsit o căscătură în cupola verde a pădurii.
Aceeași poveste, pe traseul pe care îl urmăm, vreme de vreo 10 minute nici urmă de triunghi albastru, doar roșu. Ne- a spulberat toate teoriile de până acum.
Ba unde mai pui că ne mai ies în cale vreo două bifurcații, dar le dăm ignore.
Așa îi dăm ignore pentru moment și acesteia. Este nesemnificativă.
Noroc cu Mat, care a observat la timp acest copac pe care, în sfârșit apare și albastru.
Și de aici în sfârșit triunghi albastru.
Altminteri am fi mers din nou jumătate de oră de- aiurea. Îl vedeam noi la întoarcere :) Și de aici simți că urci, 15 minute de urcuș. Semne peste semne, nici nu ai cum să te rătăcești, chit că sunt o mulțime de pietroaie, pe care trebuie să le ocolești.
O adevărată expoziție de pietroaie, care mai de care mai expresive.
O lume împietrită. Acesta este sentimentul care te pătrunde. Ai impresia că ești un intrus într- o lume metamorfozată, ce nu se vrea dezvăluită. Până și razele soarelui, abia de străpung frunzișul des al copacilor ce cu greu și- au găsit loc unde să- și înfingă rădăcinile.
Aș putea spune că le- ar putea face concurență Trovanților de la Costești.
Acest segment de pădure ce îmbracă versantul, este o adevărată galerie de artă a naturii. Fiecare exemplar în parte pare că ascunde o poveste. De fapt te simți ca într- o poveste. La capătul unei adevărate probe de slalom printre acestea, se distinge la orizont, în cele din urmă, și capătul pădurii.
O ultimă perdea de copaci, se ridică precum o cortină pentru epilogul drumeției noastre din Munții Măcinului. A treia, și nu cred că va fi ultima.
După câteva clipe de adorație acordate grupului statuar al rocilor stivuite de mama natură cu un scop precis, acela de a marca măreția acestui vârf, ne luăm premiul binemeritat. Ce poate fi mai revigorant decât panorama pe care ți- o oferă orice înălțime, chiar și aceasta de doar 467 metri?
Poate semnalul la telefon?
Tablou: O bucățică din Greci văzută de pe culmile arse de soarele dogoritor de iulie ale munților Măcin. Fiecare anotimp îți oferă satisfacție. Mantia verde ce le îmbracă în lunile de primăvară pe care am văzut- o în luna mai se limitează acum doar la pădurile ce acoperă munții și culturile de pe câmpurile de la baza lor. Căldurile lui Cuptor își fac simțită prezența.
O adevărată lecție de supraviețuire în aceste condiții vitrege.
Și nu suntem singurii temerari prin aceste locuri. Câteva capre, nu negre :), se adăpostesc de arșița soarelui de prânz sub coroanele unui pâlc de copaci izolat.
În stânga noastră, cum stăm cu fața spre Greci, se întinde o culme la fel de golașă pe care încă se mai văd cicatrici lăsate de carierele de piatră ce au fost închise după anii 90, cu Vf. Ghiunaltu, 442 metri. Accesul pe această culme este destul de facil, însă ne limităm doar la vârful nostru. Căldură mare! Cu trei ani în urmă, când am fost în Șaua Țuțuiatu am crezut că am fost și pe vârf. De fapt am fost pe Ghiunaltu. Acum văd în această poză exact pe unde am mers. Normal, după ce m- a mai destupat puțin Google Earth- ul.
În dreapta, cred că este Vf. Călcata, 430 metri, iar în plan îndepărtat Culmea Pricopanului
Normal că zăbovim o țâră pe acest ”Everest” al munților Măcin. Căldura m- a făcut să- mi pierd pofta de mâncare, și atât ...
După ce ne și lăudăm cu izbânda noastră de astăzi pe Whatsapp, că doar aici avem și semnal GSM, ne luăm rucsacul de la umbra copacului unde îl lăsasem cu speranța că nu o să se încălzească prea tare apa, iar mâncarea nu o să se strice și facem stânga împrejur. Acum este mai simplu, nu ne mai rătăcim. Fiindcă asta ne- a făcut probleme, orientarea pe teren, iar despre traseu, pot spune că este foarte lejer. Urcușul foarte lin, abia sesizabil, cu excepția ultimei porțiuni de vreo 100 de metri. Chiar și- așa, atenție când reintrați în pădure! Fiindcă tot ocolind pietroaiele și copacii riscați să pierdeți poteca, care nici nu prea pare a potecă în acel peisaj, iar semnele cu triungi albastru sunt vizibile mai mult la urcare.
Și cum rămăsesem dator cu pozatul, am pus camera video la geantă și am rămas doar cu Nikon- ul. Așa mai merge, e mai lejer:) Normal că nu am reușit să scoatem un timp mai bun nici la coborâre. Și nu din cauza căldurii care de- acum devenise sufocantă chiar și la adăpostul pădurii, ci fiindcă ispite sunt la tot pasul, mai ales în acest luminiș.
Ajungem în cele din urmă la mașină lihniți. După ce ne potolim foamea cu ce aveam noi de- ale gurii prin rucsac, pornim la drum spre următoarea noastră destinație, Lacul Iacobdeal, o mai veche cunoștință de- a noastră.