Cetatea Troesmis

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Munții Măcinului: Vf. Țuțuiatu- Lacul Iacobdeal- Cetatea Troesmis

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Ieșim cu grijă de pe drumul pietruit să nu îi prăfuim prea tare pe bicicliștii de care vă spuneam. Nu de alta dar mai există și riscul să sară vreo piatră de la roată și să îi lovească, doamne ferește. Până la asfalt, după aceea tragem mai vioi. După ce ieșim în național, mergem doar vreo 800 de metri spre Brăila, și tragem pe dreapta imediat după semnul indicator ce ne îndrumă spre Cetatea Troesmis, în dreptul unei porți de fier a unei viitoare pensiuni sau hotel ce se ridică la vreo două sute de metri de drum, la poalele munților. Un peisaj atrăgător, însă ... Oricum le urez succes.

Ce zicem, 2 kilometri? Nu mai cărăm sticla cu apă, fiindcă nu durează mult. Nefericită idee. Nici nu m- am gândit să intrăm cu mașina, fiindcă citisem că drumul nu poate fi parcurs decât cu 4x4. Odată porniți la drum, nu m- am mai întors să iau mașina. Părerea mea este că se poate intra cu mașina lejer. Este un drum de țară, îngust ce- i drept, dar abordabil. nu este mai rău ca cel pe care am fost ceva mai devreme la lac.

Drumul împarte de fapt două tarlale mari cea din dreapta cultivată parțial cu floarea soarelui, iar cealaltă cu scaieți. Specific românesc, teren lăsat de izbeliște.

Dezolant. Noroc cu fundalul mai îndepărtat format de culmile bătrânilor munți ai Dobrogei sau de câteva pete de culoare ce răzbat de sub cortina de buruieni

Aruncăm o privire în urmă cu gândul la sticla de apă ce ne așteaptă în mașină. De aici chiar par înalți munții Măcinului! :)

Lăsăm în stânga ruinele unui CAP sau a unei ferme, ceva, înghițit de bălării laolaltă cu un drum ce pare că iese spre lacul Iacobdeal. Poate că peste câteva sute de ani va căuta cineva și aceste ruine :)

Pe noi ne interesează, acum, cele antice. Așa că ne continuăm drumul. În față se prefigurează deja ceva, un mal înalt la baza căruia este un canal, ceva.

După care, totul, cu excepția muntelui la poalele căruia se află Turcoaia, se ascunde după un mirific tablou cu scaieți uscați.

Pe măsură ce înaintăm, tabloul se transformă radical, în peisaj apărând și un luciu de apă. Nici nu realizasem că de fapt ne apropiem de Dunăre. Este Dunărea Veche, Brațul Măcin ce împresoară Insula Mare a Brăilei, revenind în albia Dunării mari la Smârdan, în dreptul Brăilei.

Văzusem câteva poze pe net, însă știi cum e, live e altceva. Apar și primele resturi ale fortificației pe partea dreaptă. Nu era ce intuisem eu inițial. Nu are nici o legătură cu malul ce- l văzusem mai devreme, sau poate că da?  Facem mai întâi un zoom,

după care ”urcăm” în cetate.

Ruinele răzlețe reușesc pe alocuri să străpungă covorul verde al buruienilor. Se vede clar că mai mult de câteva plăcuțe indicatoare de pe DN, autoritățile nu mai fac altceva.

În imediata ei vecinătate traversează câmpul o conductă. Chiar nu știu ce trece prin ea, sigur nu este de pe vremea romanilor.

Chiar îi invidiez pe oamenii ăștia ce priveliște aveau.

În urmă cu aproape 2000 de ani, Imperiul Roman și- a cantonat pe aceste meleaguri cele mai importante legiuni. Scopul acestora era acela de a menține controlul în regiune și de a respinge atacurile barbarilor vecini. Cetatea Troesmis a fost una dintre fortificațiile romane, alături de Histria, Capidava, Enisala, Argamum. Din cauza neimplicării sau a dezinteresului autorităților române, ruinele acestei cetăți încă se mai află îngropate în pământ. 

De fapt chiar nici nu cred că ar mai avea vreun rost, dacă e să ne luăm după gura lumii. Se spune că în ultimii 250 de ani, în special în secolul al XIX-lea acest sit arheologic a fost prădat de nenumărate ori. Până și piatra a fost vândută ca material de construcție la Galați și Brăila. Colac peste pupăză, atât cât a mai rămas din el, acele câteva crâmpeie de ziduri ce par a fi reconstruite și ele, fiindcă se văd cu ochiul liber în compoziția lor materiale ce nu existau pe vremea aceea, nu sunt însoțite de nici un panou informativ. Nimic, nimic?

Chiar și- așa, părerea mea este că nu trebuie să ocoliți această locație, este un peisaj superb ce- ți poate îmbunătăți văzul. Poți coborâ până pe malul Dunării să arunci o undiță, ceva. Eu m- am mulțumit doar cu o jumătate de coborâre. În plan îndepărtat se vede cariera de piatra unde am fost ceva mai devreme.

Da, chiar pe malul acela din centrul imaginii am stat.

ca să prind ruinele cetății, dar din alt unghi.

După care am revenit ”în Cetate”. Mă întreb, oare în ce zonă de impozitare se aflau cu o asemenea priveliște?

2000 de ani. Despre noi ce o să se pomenească peste alți două mii de ani? Ăia care nu au prețuit istoria? Primele săpături arheologice au fost făcute înainte de Războiul de Independență sub tutela marilor puteri ce controlau la vremea aceea economia României și a Dobrogei. Atunci s- au sustras numeroase inscripții și monumente ce sunt expuse la ora actuală în muzee din Europa. Arheologii români au studiat ruinele cetății ceva mai târziu, însă fără a face săpături. Acum ce să spun, n- o fi mai bine așa? Fiindcă în prezentul apropiat nu se prefigurează vreo explozie a interesului față de aceste vestigii ce ar putea rescrie istorii.

Dacă nu era soarele ăsta arzător mai zăboveam aici, însă ne declarăm mulțumiți pentru astăzi. Facem stânga împrejur și pe aici ți- e drumul. Când trecem pe lângă cultura de floarea soarelui mă bate un gând, dacă eram floarea soarelui, acum mă bucuram și eu de căldura razelor de soare, nu?

Am trecut deja pe lista ”de văzut” pe lângă Dinogeția: Histria, Enisala, Capidava și Argamum.