miercuri, 17 septembrie 2014

Biserici fortificate din Țara Bârsei- Hărman

6- 8 septembrie 2014 Itinerariu: Hărman- Prejmer- Brădet- Valea Zimbrilor- Vama Buzăului- Covasna

Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Aiurix Rides, îi urmăresc de ceva vreme pe net. Mai bine zis din 2012. Eram liber de 1 Decembrie și voiam să facem o excursie la Vulcanii Noroioși. Căutam informații despre alte atracții turistice din zona lor. Așa am aflat de Lacul Meledic, de Tabăra de Sculptură de la Măgura și nu numai. Toată stima pentru acești oameni care încearcă să introducă în peisajul turismului românesc sau mai bine zis să scoată în evidență partea frumoasă a ținutului Buzăului. Ce m- a fascinat la ei a fost faptul că pe lângă promovarea Buzăului turistic pe site, în mod regulat, organizează excursii în zona Buzăului, în care descoperi partea neștiută și fermecătoare a acesteia. Pe finalul acestei veri, mai precis pe 28 august, îmi deschid căsuța de email, unde găsesc o invitație la ”Ultima Mocăneală”. Bineînțeles că graficul meu de la serviciu nu se pupa cu planificarea lor, dar cum să reziști tentației când în itinerariul excursiei  erau trecute cuvinte ca: zimbrărie, cascade, mocăniță, bere rece, țuică bătrână...  Deja îmi și croisem un plan de bătaie: un schimb de tură la serviciu, plecăm sâmbătă dis de dimineață din Galați, lăsăm mașina în parcarea Complexului Măgura ( unde urma să și înnoptăm), iar de aici ne îmbarcăm în microbuz și plecăm în excursie. Câteva zile mai târziu pun mâna pe telefon să ne înscriem pentru sâmbătă 6 septembrie, când ce să vezi? Excursia se organizează pentru duminică, și nu mai sunt decât 2 locuri. Exact cum îmi închipuiam, organizatorii m- au încredințat că or să se mai găsească cel puțin 2 amatori de excursie pentru a se îndeplini condiția principală de plecare pentru sâmbătă. Puțin dezamăgit, pentru că deja eram porniți să plecăm de acasă, chit că nu aveam nici două săptămâni de când venisem dintr- un minisejur la Costinești, m- am apucat să- mi încropesc un plan de rezervă. Cu trei zile înainte de plecare, cei de la Aiurix Rides, îmi spun că ar fi adunat un grup pentru excursie, însă, din păcate, DN10, drumul pe care urma să mergem, era blocat datorită alunecărilor de teren în zona Barajului de la Siriu.
Deci trecem la planul de rezervă, din care ștergem, berea rece, țuica (cât suntem la volan) și cazarea la Complexul Măgura, și adăugăm bisericile fortificate de la Hărman și de la Prejmer laolaltă cu cazările în Brădet și în Covasna, și nu în cele din urmă, mulțumirile noastre celor de la Buzău pentru informațiile prețioase fără de care nu ne- am fi urnit de acasă.
Așa  se face că sâmbătă, 6 septembrie, puțin înainte de miezul zilei, însoțiți de un soare ce se încăpățânează să nu lase toamna să- și intre în drepturi, după un drum destul de istovitor, avantajul nostru e că din Galați mai avem o alternativă prin Moldova, ajungem în comuna Hărman, județul Brașov.
Prima pe lista de rezervă este Biserica Fortificată Hărman.



Suntem în Țara Bârsei. Cu 10 km înainte de a ajunge în Brașov dinspre Târgu Secuiesc, pe E 574, ne abatem în dreapta, aproximativ 2 km.
Biserica din Hărman, la fel ca și cele din Prejmer, Feldioara și Sânpetru, poartă amprenta ordinului cistercian, care le- a primit în dar de la regele maghiar Bela al IV- lea la 15 ani după alungarea teutonilor, în anul 1240. De altfel aceasta este prima atestare documentară a satului Hărman care este menționat în limba latină sub denumirea de  Mons Mellis, Muntele Mierii (denumirea în limba germană Honigberg, însemnând același lucru). Legenda spune că pe aceste meleaguri existau mult prisăci de albine, de care se ocupau localnicii, mierea fiind o monedă valoroasă la începuturile Evului Mediu.
Cistercienii au construit biserica- cetate, care se pare că era deja în construcție când au preluat Hărmanul.





Două secole mai târziu s- a construit și fortificația care o înconjoară, un zid înalt de 12 metri prevăzut în partea de sus cu un drum de strajă. De acolo apărătorii cetății puteau turna smoală încinsă sau puteau arunca cu pietre, în atacatori, prin găurile special făcute în zid. Arcașii trăgeau de pe niște metereze care se închideau cu niște panouri de lemn ce- i protejau.
Proviziile necesare pe timpul asediilor erau păstrate în niște cămări construite în interiorul zidului, la care accesul se făcea cu ajutorul unor scări mobile.




Nu e de mirare că de- a lungul timpului, Cetatea Hărman nu a putut fi cucerită niciodată, în ciuda celor ce au supus- o la numeroase asedii. Pe lângă numeroasele invazii ale tătarilor, turcilor, muntenilor, moldovenilor, secuilor, comunitatea și biserica din Hărman a pătimit și de pe urma epidemiilor de ciuma, a catastrofelor naturale, incendii și cutremure.
Fortificațiile și- au pierdut scopul lor de apărare în secolul al XVII- lea, ele fiind folosite în continuare ca spații de depozitare, mai ales a proviziilor.
Biserica- cetate din Hărman cu zidurile ei impunătoare, cu cele șapte turnuri de apărare și cu turnul clopotniță înalt de 56 de metri (cel mai înalt din Țara Bârsei), vizibil de la distanța este o bijuterie printre numeroasele biserici fortificate ale sașilor din Transilvania.


Este un crâmpei din istoria acestui ținut, pe care localnicii îl prețuiesc, dovadă felul în care arată, în ciuda perioadei de criză în care ne zbatem de ceva vreme. 
În interiorul Cetății, în mijlocul căreia tronează biserica ce poartă hramul Sf. Nicolae, se ajunge trecând printr- o boltă susținută de niște coloane. Aspectul sumbru al acesteia se îndulcește imediat ce la capătul celălalt observi oaza de verdeață din mijlocul căreia răsare o clădire cu pereți albi, bine întreținuți, etajată, cu niște balcoane la care ai acces din exterior cu ajutorul unor scări din lemn, și o fântâna cu cumpănă.  




Abia după ce traversezi și bolta ce străpunge zidul gros al cetății, vezi turnul înalt al clopotniței. Este chiar clădirea bisericii.



De cum am pătruns în curtea interioară, pașii ne sunt călăuziți spre ușa deschisă a bisericii. Spre deosebire de bisericile ortodoxe, a căror pereți sunt pictați, aceasta te încântă prin simplitatea ei. Austeritate cred că ar fi cuvântul potrivit. Câteva inscripții în limba germană și câteva covoare orientale ornează pereții, balustrada de la balconul unde se află orga și primele bănci din față.  






Parcurgem culoarul dintre băncile femeilor, simple fără spătar, modeste de alfel, pe care niște pernuțe le decorează discret.  Ceva mai în spate, pe o bancă cu spătar, așezate frumos, își așteaptă enoriașii, legate cu coperți roșii și verzi, niște cărți religioase.  




Trecem pe sub balconul unde se află orga, încă funcțională. Aici, surpriză. Urmăm indicatoarele și ajungem la o scară cu treptele din lemn, roase de vremuri, ce ne duce din ce în ce mai sus, în vârful clopotniței. Fiecare etaj este consolidat cu niște structuri de lemn, întărite la rândul lor cu bare metalice. Ochiurile din ziduri, permit să pătrundă câteva raze de lumină, numai cât să nu te împiedici de aceste structuri și să întrețină un aer misterios,până ajungem la ultimul etaj. Destul de incomode, mai ales la partea superioară, când ajungi la următorul etaj, scările duc până la cele două clopote vechi de peste opt decenii, care le- au înlocuit pe cele originale care au fost topite la începutul primului război mondial.







După ce mi- am revenit din asurzeala provocată de înștiințarea orei exacte, anunțate de unul dintre clopote, puțin dezamăgit de faptul că toate ochiurile din ziduri erau acoperite de rame cu plasă contra păsărilor am savurat din plin priveliștea de sus asupra Hărmanului, acest minunat sat săsesc. Îmi pare rău că m- am luat cu una, cu alta, și am uitat să le sugerez celor de la cetate să facă niște ochiuri mai mici în  plasă, cu balamale, ca la Câlnic, de exemplu, pentru a putea face omul o poză ca lumea.





După ce am coborât pe treptele de lemn, cu succes, fără să- mi rup ceva, cum au pățit alții,



am urmat mai departe circuitul stabilit de organizatori, și am continuat coborârea pe o scară îngustă, cu treptele din piatră, îngrămădită într- o margine a turnului clopotniței, ce abia se distingea în întunericul ce era, din loc în loc, străpuns de câte o rază de lumină.



Ieșim din biserică și ne îndreptăm către Turnul Capelă, ce face parte din zidul inelar ce înconjura încă din secolul al XIII- lea biserica inițială. Capela se află deasupra unei pivnițe cu intrare proprie, se urcă pe o scară de lemn, iar din pragul ușii, în contradicție cu aspectul auster al bisericii, aici poți admira o pictură murală ce îmbracă pereții capelei cu imagini ce descriu calea dobândirii mântuirii veșnice, datată din secolul al XV-lea.






Între timp un alai de nuntași au invadat curtea cetății, probabil în zonă este un obicei de a vizita sau de a face poze în interiorul ei, iar noi am profitat de avantajul  primului sosit și ne- am continuat turul cetății dând ocol bisericii și vizitând încăperile în care sunt organizate diferite expoziții de unelte, de porturi populare, și multe alte lucruri ce demonstrează că acest loc minunat din Țara Bârsei a fost locuit de oameni harnici, destoinici ce au încercat dintotdeauna să păstreze vii în memoria noastră aceste pagini de istorie. 











vineri, 22 august 2014

Mănăstirile Dealu și Viforâta, Dâmbovița

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Intrăm în orașul Târgoviște pe drumul care îl leagă de București, pe DN71 care se desprinde din DN7, lăsăm pe dreapta Turnul Chindiei, și ne încadrăm la dreapta, imediat după Parcul Chindiei îndreptându- ne către Mănăstirea Dealu.



Din oraș ieșim pe Aleea Mănăstirii, DN72, iar după 2 km se desprinde drumul ce se sfârșește pe coama dealului, exact în parcarea din poarta mănăstirii. Până acolo am avut parte și de primele serpentine din această vacanță (plăcerea mea nevinovată ). 


Mai sunt câteva minute până la ora 5 ale amiezii, iar soarele, parcă, nici nu se sinchisește să se retragă din peisaj. O alee ce străbate curtea plină de verdeață ne îndrumă pașii până la poarta curții interioare a lăcașului sfânt al Mănăstirii Dealu, unde găsim o statuie a lui Mihai Viteazul.





De altfel singurul lucru pe care îl știam despre acest edificiu era că aici este îngropat capul marelui voievod, „întemeietor de neam și țară”, Mihai Viteazul. 
Această măreață ctitorie a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea de meșterii voievodului Radu cel Mare pe locul unei biserici din timpul lui Mircea cel Bătrân, de la sfârșitul secolului al XIV- lea. De- a lungul celor, mai bine de, 500 de ani căile întortochiate ale istoriei au făcut ca viața Mănăstirii Dealu să fie strâns legată de cea a Târgoviștei. Fiind o importantă ctitorie și necropolă domnească, de această mănăstire s- au îngrijit mulți voievozi iubitori de neam și de frumos ce și- au pus amprenta asupra acesteia. Imediat ce pășești în curtea mănăstirii ți se prezintă un scurt istoric în care regăsești nume precum Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu. 
Din 1879, după risipirea călugărilor în urma secularizării ce s- a abătut asupra mănăstirilor românești, aici s- a înființat Școala divizionară de ofițeri (până în 1883), după ce, în timpul Războiului de Independență (1877- 1878). aici a funcționat un lagăr al prizonierilor turci. La începutul secolului al XX- lea mănăstirea a fost transformată într- o adevărată cazarmă prin înlocuirea chiliilor cu un rând de clădiri cu etaj, ce aveau să găzduiască liceul militar ”Nicolae Filipescu”, până la cutremurul din 1940, când acestea au fost destul de avariate laolaltă cu biserica. După lucrările de reparații ce s- au derulat între 1953 și 1958, când toate clădirile din jurul bisericii au fost refăcute din temelie, aici a funcționat o Casă de odihnă pentru preoții și călugării în vârstă a Casei de Pensii și Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române până în 1986, an în care instituția a fost transformată în mănăstire de maici. Biserica, care se pare că a fost luată ca exemplu la ridicarea bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, de către urmașul lui Radu, Neagoe Basarab, a fost singura clădire păstrată din vechiul ansamblu monastic. 





După 1990, ansamblul monastic a fost supus din nou unor ample lucrări de întreținere, ca de altfel și în majoritatea mănăstirilor din România, scopul fiind acela de a atrage cât mai mulți pelerini și chiar turiști. Chiar dacă la prima vedere aspectul aduce mai mult cu o școală militară, sau cu un campus universitar fițos, acest locaș de rugăciune a fost și se menține un puternic centru de artă și de cultură, care a jucat un rol de seamă pe scena Țării Românești, dovedindu- se demn de atributul de ctitorie domnească.







O oră mai târziu, bifăm o altă bijuterie a artei eclesiastice a Țării Românești, Mănăstirea Viforâta, situată la nordul vechii Cetăți de Scaun a Țării Românești, orașul Târgoviște. De la drumul ce ne duce de la Mănăstirea Dealu în oraș, ne abatem 5 minute la dreapta. Un monument de artă bisericească reprezentativ al Arhiepiscopiei Târgoviștei ce constituie alături de Mănăstirea Dealu „o frumoasă mărturie a bogăției vieții spirituale și culturale de pe aceste plaiuri încărcate de istorie, cultură, civilizație și trăire în adevăratul duh al Ortodoxiei”. Prima atestare documentară a Mănăstirii Viforâta este anul 1530 pe locul unei ctitorii și mai vechi de la mijlocul secolului al XV- lea. De- a lungul istoriei, mănăstirea a avut multe momente de cumpănă, din care a reușit să răzbată, la fel ca și mănăstirea Dealu, datorită acelorași nume sonore din istoria Țării Românești, ca Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și nu numai. 


Aici aceeași poveste. Ajungem într- o parcare în care doar proștii își lasă mașinile. De aici până la curtea interioară a mănăstirii sunt câteva sute de metri pe care îi străbați cu mare plăcere printr- o oază de verdeață pigmentată cu zeci, sute de flori.



  La capătul acesteia, o altă parcare, parcarea adevăraților credincioși, cei care vin mai des pe la biserică.


Bombănind în sinea mea pe cei care sunt în stare să urce și în clopotniță cu mașinile, trec pragul impunătoarei porți și deodată toate gândurile rele îmi sunt risipite. Ca de altfel, când pătrund în astfel de locații parcă și sângele îmi circulă prin vene mai lin, pentru a nu- mi tulbura liniștea sufletească ce mă împresoară. Totul arată de parcă ar aștepta pe cineva însemnat. Simplu, curat, strălucitor, impecabil sunt câteva atribute ce îmi vin în minte acum. Tot ceea ce te înconjoară îți impune respect pentru cei ce aleg să- și trăiască viața în acest mod. 









sâmbătă, 9 august 2014

Zimbrăria Neagră, Bucșani

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

 Intro<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Marți, 8 iulie, ora 11. O oră cam târzie de pornit la drum, ținând cont că soarele face deja legea pe cer, mai ales când nici un nor nu se încumetă să- i stea în cale. Bucuria, emoția și nerăbdarea cochetează cu oboseala acumulată după ultima noapte la serviciu. După trei ore de odihnă, puse cap la cap, pentru că nu prea pot dormi liniștit datorită emoțiilor ce mă cuprind înainte de fiecare plecare de genul ăsta, înghesuim toate bagajele în portbagaj, mai facem un mic inventar: "aparat foto- este; camera video- este; trepied- este; bețe trecking- este, pardon, sunt; ...., și în cele din urmă dăm Start- ul la vacanță.
Prima stație: Târgoviște, fiindcă prevăzusem că nu o să reușesc să mă refac complet după o noapte nedormită. Bineînțeles că trebuie să respectăm un anumit traseu, nu mergem șnur până acolo și gata.
Așa că după ce trecem de Ploiești, părăsim DN72 și intrăm către comuna Bucșani, pe DJ720A, și ajungem în România. Un drum plin de gropi spre un obiectiv turistic care ar putea atrage foarte mulți vizitatori. Mă așteptam ca de aici să înceapă indicatoare către zimbrărie. După vreo două întrebări adresate localnicilor din satul Bucșani aflăm că de fapt trebuie să ajungem mai întâi în Rățoaia și de acolo mergem la Zimbrărie. Lăsăm o groapă în dreapta, una o lăsăm în stânga, vreo două le încălecăm la limită, și uite așa cum mergeam mai mult în zig- zag, surprizăăă, apare primul indicator spre Zimbrăria Neagră- 4km. Așa că ne conformăm și facem la stânga spre satul Rățoaia. Nu mai știu acum dacă ar fi să compar, unde a fost drumul mai bun, în Rățoaia sau în Bucșani. Cert este că în momentul în care s- a terminat asfaltul și am intrat pe forestier, mi- a întărit din nou convingerea: mai bine pe un drum pietruit decât pe unul asfaltat și cu gropi! Un al III- lea indicator, și ultimul, (al II- lea a fost la ieșire din Rățoaia)  este la intersecția cu drumul ce vine dinspre I. L. Caragiale pe care vă sfătuiesc să- l evitați. Am înțeles că s- au făcut campanii, și se fac în continuare, de promovare a turismului în Româmia, prin tot felul de investiții. Alooo, România, aici este un obiectiv turistic care poate aduce turiști. Sunt oameni care nu știu cum arată o vacă, darămite un zimbru! Pune- ți măcar un indicator frumos spre Zimbrăria Neagră pe DN72, alături de cel ce te direcționează spre Bucșani. Că dacă- l vede, prostul o să intre de curiozitate. Când vede în ce gropi a intrat, o spun din proprie experiență, speră că drumul nu este în totalitate prost și continuă măcinat de curiozitatea de a vedea ceva frumos. Vă înjură de toți sfinții, iar în cele din urmă ajunge, cumpără bilet, poate ia și o cazare la cabana care o găsește acolo, un suvenir ceva... Încântat de ceea ce vede aici, ajunge în cele din urmă acasă, pune un filmuleț pe You Tube,


așterne câteva rânduri pe un blog personal de călătorii, sau pe un site cu impresii despre locurile de vizitat din România, uitând de partea urâtă a lucrurilor, și uite așa niște oameni gospodari îi așterne vizitatorului un covor de asfalt de calitate până la ieșirea din Rățoaia sau de ce nu până la poarta Zimbrăriei.
Și după cum vă spuneam, urmez ușor, cu 20- 30km/h, drumul forestier, cu speranța că va fi cel puțin la fel de "bun" până la final, iar în cele din urmă un gard din sârmă ne anunță că de aici începe domeniul zimbrăriei. Ne- am convins pe deplin când, în zare am zărit silueta unui zimbru păscând liniștit. "Ce- i în mână nu- i minciună", zic. Opresc și mă cobor cu 50- 300 mm al meu și imortalizez câteva cadre, că nu se știe dacă mai vezi altul, "așa de aproape".



În jurul orei 15 ajungem, în cele din urmă, la destinație,


unde ne întâmpină un domn, unul dintre îngrijitorii Parcului, cu o privire atât de blajină încât intenția mea de
a- l lua la rost în privința drumului, lipsei de indicatoare.... a dipărut instantaneu. Așa că- l salutăm, și îl întreb totuși, dacă mai există un alt drum mai bun, că se părea că eu l- am ales pe cel mai prost. După ce îi spun pe unde am venit, omul chiar m- a felicitat că l- am ales pe cel mai bun. Mai era cel care venea din I. L. Caragiale, care era chiar mai prost, iar pe lângă asta ”trece prin Țigănie și nu este prea indicat să treci cu mașina pe acolo”.
Fără să stea prea mult pe gânduri, ne invită să pășim dincolo de imensa poartă de fier, în spatele căreia se află cea mai mare zimbrărie din țară, după spusele însoțitorului nostru. Pentru noi era a III- a vizită la o zimbrărie. Anul trecut ne- am bucurat de aceste monumente ale naturii în Rezervația de la Hațeg, unde i- am avut la un metru de noi, față de când am fost la zimbrăria Dragoș Vodă de la Tg. Neamț, în 2010, când ne- am mulțumit cu zoom- ul de la camera video (acum am înțeles că și acolo au făcut o pasarelă de acces în zona îngrădită). Încântați de modul în care am fost abordați, pășim pe covorul verde ce se desfășura în fața noastră până la foișorul, care servea drept punct de observare.



Teama că nu vom avea norocul să vedem de aproape un zimbru, ni s- a risipit după primii pași pe care i- am făcut după ce ni s- a deschis poarta. Pe partea stângă, într- un perimetru îngrădit separat de restul domeniului, doi zimbri bătrâni fac deliciul celor ce se încumetă să ajungă la Zimbrăria Neagră.









După ce ne- am mai delectat o vreme în prezența celor doi seniori, care erau foarte prietenoși datorită faptului că erau răsfățații atât a turiștilor cât și a îngrijitorilor, am pornit spre punctul de observare din foișor. În Rezervația de la Bucșani sunt găzduiți 47 de zimbri, 23 masculi și 24 femele, pe o suprafață de pădure de 162 ha. Nu i- am numărat, am mers pe încredere. Un sfat pentru cei care vor să ajungă prin acele locuri, nu ar strica un binoclu, sau un aparat foto sau video cu un zoom mai mare. Sau un sfat pentru administratorii rezervației să doteze foișorul cu niște aparate care să le ofere turiștilor posibilitatea de a savura pe îndelete spectacolul oferit de cârdurile de zimbri ce se hrănesc sau se adapă destul de departe de punctul de observare.







După aproape o oră petrecută în cadrul rezervației, nu înainte de a onora invitația îngrijitorului de a vedea un mistreț împăiat din interiorul pavilionului de la intrarea în curte, ne pregătim să încheiem acest prim episod din vacanța noastră.



A, era să uit, vă aduceți aminte de domnul care ne- a tăiat bilete pentru taxa video la Cetatea Poienari?
E, se pare că nu este unic. După turul efectuat în cadrul rezervației, însoțiți fiind pe tot parcursul de domnul îngrijitor, așteptam să ni se ceară banii pe taxa de intrare. Apropiindu- ne deja de mașină îl întreb eu, cât îi datorăm. Ne spune prețul pentru adulți și pentru copii, apoi cât face în total pentru cazul nostru. Îi dau banii, și de- acum urcam în mașină când îmi spune să aștept să- mi dea chitanță. Nu durează mult și apare cu ea. Toată stima! 
Ne luăm la revedere, ne urează drum bun, iar eu la rândul meu îi promit în sinea mea că neapărat am să scriu câteva rânduri despre acest loc minunat, căruia nu- i este acordată atenția cuvenită. 
Pentru cei ce- și doresc să ajungă aici am postat filmarea făcută pe drumul de întoarcere, care cuprinde drumul forestier, impecabil dealtfel și drumul asfaltat la ieșire din Rățoaia până la traversarea Ialomiței, după care am intrat pe DJ711 spre Târgoviște.
Menționez că la ieșirea din Rățoaia am ales să fac la stânga pe DJ720A, în speranța că va fi mai bun decât porțiunea pe care am venit dinspre Bucșani din DN72. Și după cum ar spune englezul, wrong choice!


A și înmulțiți cu 4 ca să aflați cât timp ne- a luat până am intrat în lumea civilizată.