Mănăstirile Dealu și Viforâta, Dâmbovița

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Intrăm în orașul Târgoviște pe drumul care îl leagă de București, pe DN71 care se desprinde din DN7, lăsăm pe dreapta Turnul Chindiei, și ne încadrăm la dreapta, imediat după Parcul Chindiei îndreptându- ne către Mănăstirea Dealu.

Din oraș ieșim pe Aleea Mănăstirii, DN72, iar după 2 km se desprinde drumul ce se sfârșește pe coama dealului, exact în parcarea din poarta mănăstirii. Până acolo am avut parte și de primele serpentine din această vacanță (plăcerea mea nevinovată ). 

Mai sunt câteva minute până la ora 5 ale amiezii, iar soarele, parcă, nici nu se sinchisește să se retragă din peisaj. O alee ce străbate curtea plină de verdeață ne îndrumă pașii până la poarta curții interioare a lăcașului sfânt al Mănăstirii Dealu, unde găsim o statuie a lui Mihai Viteazul.

De altfel singurul lucru pe care îl știam despre acest edificiu era că aici este îngropat capul marelui voievod, „întemeietor de neam și țară”, Mihai Viteazul. 

Această măreață ctitorie a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea de meșterii voievodului Radu cel Mare pe locul unei biserici din timpul lui Mircea cel Bătrân, de la sfârșitul secolului al XIV- lea. De- a lungul celor, mai bine de, 500 de ani căile întortochiate ale istoriei au făcut ca viața Mănăstirii Dealu să fie strâns legată de cea a Târgoviștei. Fiind o importantă ctitorie și necropolă domnească, de această mănăstire s- au îngrijit mulți voievozi iubitori de neam și de frumos ce și- au pus amprenta asupra acesteia. Imediat ce pășești în curtea mănăstirii ți se prezintă un scurt istoric în care regăsești nume precum Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu. 

Din 1879, după risipirea călugărilor în urma secularizării ce s- a abătut asupra mănăstirilor românești, aici s- a înființat Școala divizionară de ofițeri (până în 1883), după ce, în timpul Războiului de Independență (1877- 1878). aici a funcționat un lagăr al prizonierilor turci. La începutul secolului al XX- lea mănăstirea a fost transformată într- o adevărată cazarmă prin înlocuirea chiliilor cu un rând de clădiri cu etaj, ce aveau să găzduiască liceul militar ”Nicolae Filipescu”, până la cutremurul din 1940, când acestea au fost destul de avariate laolaltă cu biserica. După lucrările de reparații ce s- au derulat între 1953 și 1958, când toate clădirile din jurul bisericii au fost refăcute din temelie, aici a funcționat o Casă de odihnă pentru preoții și călugării în vârstă a Casei de Pensii și Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române până în 1986, an în care instituția a fost transformată în mănăstire de maici. Biserica, care se pare că a fost luată ca exemplu la ridicarea bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, de către urmașul lui Radu, Neagoe Basarab, a fost singura clădire păstrată din vechiul ansamblu monastic. 

După 1990, ansamblul monastic a fost supus din nou unor ample lucrări de întreținere, ca de altfel și în majoritatea mănăstirilor din România, scopul fiind acela de a atrage cât mai mulți pelerini și chiar turiști. Chiar dacă la prima vedere aspectul aduce mai mult cu o școală militară, sau cu un campus universitar fițos, acest locaș de rugăciune a fost și se menține un puternic centru de artă și de cultură, care a jucat un rol de seamă pe scena Țării Românești, dovedindu- se demn de atributul de ctitorie domnească.

O oră mai târziu, bifăm o altă bijuterie a artei eclesiastice a Țării Românești, Mănăstirea Viforâta, situată la nordul vechii Cetăți de Scaun a Țării Românești, orașul Târgoviște. De la drumul ce ne duce de la Mănăstirea Dealu în oraș, ne abatem 5 minute la dreapta. Un monument de artă bisericească reprezentativ al Arhiepiscopiei Târgoviștei ce constituie alături de Mănăstirea Dealu „o frumoasă mărturie a bogăției vieții spirituale și culturale de pe aceste plaiuri încărcate de istorie, cultură, civilizație și trăire în adevăratul duh al Ortodoxiei”. Prima atestare documentară a Mănăstirii Viforâta este anul 1530 pe locul unei ctitorii și mai vechi de la mijlocul secolului al XV- lea. De- a lungul istoriei, mănăstirea a avut multe momente de cumpănă, din care a reușit să răzbată, la fel ca și mănăstirea Dealu, datorită acelorași nume sonore din istoria Țării Românești, ca Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și nu numai. 

Aici aceeași poveste. Ajungem într- o parcare în care doar proștii își lasă mașinile. De aici până la curtea interioară a mănăstirii sunt câteva sute de metri pe care îi străbați cu mare plăcere printr- o oază de verdeață pigmentată cu zeci, sute de flori.

  La capătul acesteia, o altă parcare, parcarea adevăraților credincioși, cei care vin mai des pe la biserică.

Bombănind în sinea mea pe cei care sunt în stare să urce și în clopotniță cu mașinile, trec pragul impunătoarei porți și deodată toate gândurile rele îmi sunt risipite. Ca de altfel, când pătrund în astfel de locații parcă și sângele îmi circulă prin vene mai lin, pentru a nu- mi tulbura liniștea sufletească ce mă împresoară. Totul arată de parcă ar aștepta pe cineva însemnat. Simplu, curat, strălucitor, impecabil sunt câteva atribute ce îmi vin în minte acum. Tot ceea ce te înconjoară îți impune respect pentru cei ce aleg să- și trăiască viața în acest mod.