Octombrie 2016 Itinerariu de vacanță: Cheile Dobrogei- Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian- Cetatea Enisala- Jurilovca- Cetatea Argamum
Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
A venit iarăși toamna. Pe cât de mult iubesc acest desăvârșit maestru al penelului, adevărat stăpân al culorilor, pe atât am început să o urăsc de ceva vreme, și mai exact de anul trecut. A început din nou școala! Iar București, iar aglomerație, stres cu cazare, cu pregătiri. Anul ăsta a fost ceva mai ușor, aveam experiență de anul trecut, plus că am cules roadele după efortul de anul trecut. Toate bune și frumoase și acum ce urmează? Da, SINGURĂTATE! Stai cu ochii pe calendar și aștepți să treacă trei săptămâni, mai ceva decât aștepți să- ți bage salariul pe card.:) Frustări personale, pe care trebuie să mi le înăbuș cumva. Chit că deja am început serviciul după concediul de odihnă, care de fapt a fost ”de instalare la cămin”, abia aștept să treacă cele două nopți pe care le mai am de lucrat, primele zile de lucru după concediu :)) Ce antidot poate fi mai bun împotriva depresiei decât o ieșire din cotidian? A trebuit puțină, dar foarte puțină muncă de lămurire, fiindcă eram după ceva cheltuieli. De ce aș da bani pe Distonocalm, nu mai bine facem o tură în Dobrogea? Și uite așa înșir pe hartă Cheile Dobrogei, Cetatea Enisala, punem și Histria, că tot trecem prin apropierea ei pe drumul spre mare, și ce- ar mai fi prin apropiere? Da, Mănăstirea și Peștera Sf. Ioan Casian. Le pun pe astea cap la cap, o iau prin nord cu trecerea Dunării pe la Galați, încerc cu bacul pe la Brăila, oricum le- aș aranja nu încap într- o zi, mai ales că s- a și scurtat, e toamnă, v-am spus. Iar două zile, în condițiile în care norii cu ploaie sunt principalele icon- uri pe toate hărțile meteo, sunt degeaba. Plus că trebuie să căutăm cazare pentru o noapte. Păi dacă tot ajungem la Histria, ce- ar fi să vedem marea în mijlocul toamnei? Nu- i mult până la Mamaia. Stai așa, ce- i aici? Cetatea Argamum! Și din tot puzzle- ul ăsta a ieșit ceva de genul, trecem Dunărea pe podul de la Vadu Oii. Ieșim de pe E 584 imediat după Viziru, luăm la rând județenele 211A, 212, 213 până în E 60, pe care îl părăsim după Crucea, mergem până în Pantelimon pe DJ 226B, iar de aici facem dreapta pe DJ 225 până în Târgușor. Suntem la doi pași de Cheile Dobrogei și de Mănăstirea& Peștera Sf. Ioan Casian. Din chei continuăm pe DJ 222, care s- a transformat din 225, până la conjuncția cu E 87 spre Babadag. De aici, DJ 223A ne duce la Enisala unde găsim cetatea, după care ne găsim liniștea la Jurilovca, unde vom vizita ruinele cetății Argamum de pe malul lacului Razim și dacă vremea ține cu noi vom traversa lacul până la Gura Portiței pe malul Mării Negre. Da, am renunțat la Histria, am renunțat și la Mamaia toamna. Nu vreau să- mi petrec timpul doar în mașină. Acestea fiind zise, să trecem la partea frumoasă.
Suntem în Dobrogea, mai nou, tărâmul eolienelor.
A zecea zi a lui Brumărel, zece minute înainte de ora 10 a dimineții, după un drum de toată lauda ajungem la poarta de sud a Cheilor Dobrogei. La apariția primelor formațiuni calcaroase trag mașina pe dreapta, în afara drumului fiindcă suntem după o curbă și plus de asta drumul este destul de îngust. Nikon, check, Sony, check, de data asta nu am mai uitat nici încărcătoarele acasă. :) După primul cadru, încerc să mă orientez să văd cum e mai bine să abordăm situația.
Sigur suntem în locul potrivit, însă nu văd peisajele din sutele de fotografii de pe net ce m- au vrăjit și m- au determinat să trec această destinație pe lista priorităților mele. Nu am aflat de mult timp de acest loc și nici nu mă gândeam că o să ajung anul acesta pe aici.
Da, de- asta iubesc eu toamna!
Încă nedumerit, nu mă pot abține așa că lăsăm mașina și urmăm drumul de pământ pavat din loc în loc cu roci alb- cenușii ce desparte cele două dealuri îmbrăcate în straie de toamnă.
O liniște asurzitoare completează acest tablou în care natura marchează sfârșitul a încă unui ciclu de viață. Din urma noastră un vuiet străpunge ca o notă falsă acest concert autumnal. Pe șoseaua de care ne îndepărtasem deja, o mașină se pierde după una din bolostâncile ce rămân în spatele nostru. Aaa, și trebuie să reapară acolo, la capătul potecii ce șerpuiește prin decorul tomnatec scăldat în lumina filtrată de un giulgiu de nori albi, cu puțină tentă cenușie, ce acoperă cerul de dimineață târzie.
În privința vremii suntem optimiști, azi astrele sunt de partea noastră, așa zic toate prognozele. Da, și nu este o potecă, este un drum în toată regula, care se intersectează cu niște urme de tractor ce coboară de pe coama dealului din dreapta noastră. Pe marginea drumului, un măceș condimentează cu puțin roșiatic tabloul, care devine din ce în ce mai pietros.
Și da, nu m- am înșelat panglica aceea de asfalt din capătul drumului de pământ este aceeași șosea, pe marginea căreia am lăsat noi mașina, doar că face un mic ocol. Așa că ne continuăm drumul.
Inițial mă gândeam să urcăm pe dealul din stânga noastră, dar ca întotdeauna timpul este cel mai crud dușman al vacanțelor noastre. Poate că și din vina mea că întotdeauna înghesui o grămadă de obiective, de parcă au intrat zilele în sac. Și încă acum m- am îndurat în cele din urmă să mai renunț la câteva dintre ele. O lecție pentru cei care, prin absurd, își pierd timpul citind aceste rânduri: ”puțin, frumos și pe îndelete”. Credeți- mă am încercat fel de fel de variante, asta este concluzia mea. Altfel îți petreci cea mai mare parte în mașină.
Ne mulțumim doar să ne abatem puțin în dreapta de la drumul de pământ și ce să vezi, atât de simplu și atât de frumos!
Și ceva mei pe larg.
Și când te gândești că suntem pe fundul unei mări ce scălda aceste locuri cu milioane și milioane de ani în urmă! Versanții impunători, chiar dacă nu depășesc decât pe alocuri înalțimea de 30 de metri, ce mărginesc platoul ce se desfășoară în fața noastră sunt de fapt recifele ce se aflau pe fundul Mării Tethis ce despărțea cele două mari continente Laurasia și Gondwana. Putem spune, că aici s- a început lumea. Formele circulare ale foștilor atoli de corali încă se mai păstrează în acești pereți calcaroși ai Cheilor Dobrogei, ce au un aspect ce ne duce cu gândul la ruine zidurilor unor cetăți. Ca o paranteză, tot citind pe ici pe colo, am aflat că dacă în urma studiilor realizate în anii '60 s- a stabilit că aceste recife ar fi fost niște atoli de corali, ceva mai târziu în anii '70 și chiar în anii '90 s- a demonstrat că de fapt aceștia ar fi de fapt niște construcții recifale de spongieri. Cred că aceste explicații pur științifice contează mai puțin. Degradarea naturală a fostelor colonii de ce- or fi ele de- a lungul timpului de care principalii ”vinovați” sunt vântul și apa, cei mai iscusiți sculptori în piatră, au dus la crearea acestui imens careu din piatră format din turnuri compacte verticale înlănțuite sau detașate sau presărate pe întregul platou împresurat de acesta.
Cu aspectul unor faleze calcaroase, abrupte și fragmentate de mici văi acoperite de vegetație ierboasă și pe ici pe colo câte un arbust sau un copac pitic ce se încăpățânează să supraviețuiască în acest mediu arid specific Dobrogei, acești versanți mărginesc de o parte și de alta DJ 222, care leagă localitățile Târgușor și Cheia. Cât am zăbovit noi pe aici, traficul destul de modest, câteva autoturisme și un microbuz ce făcea un traseu. Aș putea zice că ar putea intra pe o poziție fruntașă într- un clasament cu cele mai frumoase drumuri din România, vorbesc din câte am străbătut eu până acum. Nu pot să dovedesc decât cu fotografiile pe care le- am făcut, fiindcă filmarea de pe mașină am pierdut- o. Și unde mai pui că am trecut de două ori prin chei. Da, fiindcă tot ce este frumos este presărat și cu părți mai puțin plăcute, v- oi spune eu mai târziu.
Aceasta este direcția spre Târgușor, de unde venim noi,
iar încolo ne vom îndrepta mai târziu cu mașina spre Cheia, drumul face o curbă la stânga. Acum urmăm șoseaua în direcția opusă, spre Târgușor să recuperăm mașina, și ne bucurăm privirile cu peisajele oferite de această capodoperă a naturii..
Trolii mei, acele ființe gigantice din mitologia nordică, ce se transformă în stane de piatră dacă sunt atinși de razele soarelui. Mai mult ca sigur că sunt și aici! Ca de obicei, nu îmi ia mult timp până îl găsesc. Vezi și tu chipul schimonosit din stânga grupului de stânci?
În contrast cu covorul de iarbă arsă, un arbore al cărui trunchi este îmbrățișat de două stânci, reușește să sfideze toamna și își menține coroana verde, vrând parcă să ascundă în spatele ei dragostea lor neprihănită.
De fapt nici nu este singurul:)
Peste drum un altul își oferă roadele de peste an. Habar nu am ce pom este, însă dă bine în poză, nu? De apreciat îndârjirea lui de a- și înfige rădăcinile prin fisurile peretelui de calcar.
Un peisaj superb, o poveste milenară ce parcă vrea să fie spusă oricărui trecător ce poposește între aceste blocuri calcaroase din perioada jurasică și cretacică în care vezi la tot pasul cavități și fisuri în care își găsesc adăpost de soarele arzător fel de fel de vietăți.
Aici am avut o întâlnire nedorită cu o specie des întâlnită pe străzile orașelor, câinele maidanez, care ne- a acompaniat tot timpul cu speranța că or să primească ceva de mâncare.
Aceștia umblă în haită și sunt atrași de coșurile de gunoi special amenajate pentru o altă specie renumită, grataragiul de oraș, ce își petrece weekend- urile sau zilele de vară prin aceste locuri ocupând tot platoul verde cu corturi și mașini. În această perioadă fiind mai puțină animație fiecare se descurcă cum poate.
Până acum am vizitat câteva chei din țară, Cheile Bicazului, Cheile Oltețului, Prăpăstiile Zărneștilor, Cheile Tătarului, Cheile Rudăriei, Cheile Nerei, Cheile Șușarei, Cazanele Dunării, Cheile Doftanei și era cât pe ce să trecem și prin Cheile Pisicii :). Fiecare cu frumusețea lor, însă aveam în cap o cu totul altă definiție a ”cheilor”, înțelesesem că acestea ar fi rodul încăpățânării unui firicel de apă ce vrea să treacă el pe acolo. Și aici, printre platourile calcaroase, vizibil afectate de lipsa precipitațiilor, șerpuiește liniștit în meandre, însoțind șoseaua pe partea stângă cum te duci spre Cheia, un fir de apă.
Nu contează cum se numește, unii îi zic Valea Miresii, alții Valea Cheii, alții Valea Seacă. Chiar mă gândeam eu, câtă muncă pe capul lui, însă se pare că nu el este CREATORUL acestor chei.
Nu este pentru prima oară când hălăduiesc prin Dobrogea. Nemaipunând la socoteală tranzitarea ei în drum spre Litoral, am fost până acum de trei ori în Munții Măcin, ultima oară pe Vf. Țuțuiatu, iar cu ceva vreme în urmă pe Vf. Ghinalțu sau pe Culmea Pricopanului. Niște munți bătrâni, măcinați de vânturi, și de ploi de- a lungul mileniilor ce oferă niște peisaje spectaculoase, și- atât, nimic mai mult. Nimic care să te facă să te gândești că, aici, în Dobrogea, mult mai la sud de Parcul Național Măcin, la vreo 30 de kilometri de Marea Neagră, de unde nu mai zărești vreo culme de munte, ai să găsești și niște chei. Într- un peisaj cu un relief domol reprezentat de podișuri și dealuri, care îți inspiră la fiecare pas un sentiment de început de lume. De aici și unicitatea acestor așa- zise chei. În pereții de stâncă au fost descoperite numeroase specii de fosile ale faunei marine, iar în peșterile ce se găsesc pe întreg platoul calcaros, cum ar fi Peștera ”La Adam” sau Peștera Liliecilor (Gura Dobrogei) s- au găsit urme de locuire din perioada paleolitică și fosile ale unor animale preistorice.
Plăcut impresionați de ceea ce am găsit aici, în inima Dobrogei, nu ne rămâne decât s- o trecem de pe lista ”de văzut” pe cealaltă ”oricând”. Bineînțeles nu vara când dau năvală turiștii ”iubitori de natură”. Ferindu- ne să nu care cumva să călcăm în picioare vreunul din cățeii ce nu ne- au slăbit nici o clipă, facem cale întoarsă la mașină, urmăriți de aceste priviri încruntate,
urmând fâșia gri a șoselei cu pași mici la fel ca pe culoarul unui muzeu în care sunt expuse pânzele unor pictori sau sculptori celebri.
Nici gând să poți rezista să nu te uiți în urmă. Și curiozitatea îți este răsplătită cu încă un tablou, în care cerul acoperit de nori și calcarele alb- cenușii sunt în puternic contrast cu covorul ruginiu al toamnei.
Pe versantul dinspre vest pe care îl împresoară drumul nostru, vegetația este mai bogată arbuștii fiind mai feriți de Crivățul ce suflă din nord- est și care- și face de cap pe aceste meleaguri tot timpul anului.
Pe partea opusă, peste drum, peisajul este în continuare dominat de stânci cu forme ciudate și lapiezuri săpate de apele ce șiroiesc de atâta amar de vreme pe ele, și care s- au transformat în niște imense glastre pentru vegetația ce le decorează, aducându- le un plus de valoare.
Who is the boss?
Încă o privire în urmă, o altă răsplată. Și dacă ar fi vrut, nu ar fi ieșit! Colierul format de parapeții ce delimitează șoseaua de albia pârâului care o însoțește îndeaproape, completează cu brio imaginea cheilor.
sau ceva mai larg care cuprinde capătul cheilor. Pe stânga, versantul de calcar alb- cenușiu este înlocuit de peretele verde al pădurii ce se întinde spre vest.
Ne continuăm pelerinajul nostru prin această adevărată galerie de artă, admirând ultimile exponate.
În cele din urmă apare la orizont și mașina noastră.
Asta a fost incursiunea noastră prin Cheile Dobrogei. Doar pe la baza cheilor. Concluzia, o oră este puțin. Ne luăm la revedere de la șefu',
după care ne urcăm în mașină și ne continuăm drumul spre Cheia. Mergem încet să prindem cât mai mult pe camera de pe mașină, abia aștept să pun filmulețul pe You Tube. De căscat ce sunt, se pare că mai durează, deocamdată mă mulțumesc doar cu fotografiile :) Bineînțeles, în plimbarea noastră per pedes nu am acoperit decât o jumătate din lungimea lor. Cealaltă jumătate, la fel de spectaculoasă o admirăm din mașină.
și normal, nu fără câteva opriri pentru a imortaliza câteva cadre.
Pentru cei ce vin din aceeași direcție ca noi și vor să viziteze și Mănăstirea și Peștera Sf. Ioan Casian, e bine să trecă întâi pe la ea. Eu am comis- o fiindcă am mers cu hărțile de pe Windows 10 Mobile, care nu au prea multe obiective și trebuie să- ți cu atenție traseul și acum trebuie să ne întoarcem din drum. La ieșire din Târgușor trebuia s- o luăm la dreapta, abia când ne- am întors am văzut semnul indicator. Era acolo, dar slabe șanse să- l vezi. Ba unde mai pui că pe drum am avut mult timp în câmpul nostru vizual mănăstirea, ba am și oprit să- i facem o fotografie și ne- am mulțumit doar să ne întrebăm: ”ce- o fi aia?” Lasă că vedem acasă!
Și încă un pont, din Pantelimon, chiar în intersecția în care o iei la dreapta spre Târgușor, dacă ții înainte 1 kilometru, este și indicator, ajungi la ruinele Castrului Roman Ulmetum. Am fost până în marginea localității, unde se termină și asfaltul, am găsit un ditamai înscrisul pe un schelet metalic Cetatea Ulmetum însă nu era nici un panou informativ. Trebuia să ne deplasăm un pic pe câmp după cum am văzut acasă pe Google Earth. De mohorâtă ce era vremea nici aparatul nu l- am mai scos. Am făcut cale întoarsă și ne- am continuat itinerariul inițial. Poate altădată:
