August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești
<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Și cum tot ce este frumos se termină repede, așa se întâmplă și de această dată. Dacă începutul de săptămână nu anunța nimic bun, ziua de azi parcă ar vrea să ne facă în ciudă. Încă de la primele ore ale dimineții soarele își face simțită prezența pe cerul ce se scutură de ultimii nori cenușii. Măcar acum la plecare ne bucurăm și noi de o priveliște de neuitat, de o parte culmile Pietrei Craiului
iar de cealaltă parte ale Bucegilor.
Cum ar fi ca în fiecare dimineață să servești micul dejun pe această terasă, da, chiar și iarna.
Este puțin trecut peste ora nouă. În cameră, doar trebuie să mai închidem fermoarul la troler. Nu are nici un rost să ne grăbim, să prindem prima tură de intrare, de la 10:00, la Libearty Bear Sanctuary. Cu toate acestea nu reușesc să- mi conving ”colegii de vacanță” să dăm o fugă la Peștera Liliecilor. Acesta este primul obiectiv turistic pe care îl vizitează cei ce ajung pe aceste meleaguri. Așa că îmi termin cafeaua mai repede, îmi iau telefonul fiindcă nu mă încumet să consum din ultima liniuță afișată pe display- ul Nikon- ului, o păstrez pentru la Zărnești, și plec singur la drum. 10 minute, maxim 15, până la peșteră, spune lumea. Într- adevăr așa este, dar fără să caști gura. Și cum vremea este bestială, peisajul de asemenea, nu se compară cu ce a fost în ultimile două zile, nu ai cum să te încadrezi în acest timp. De o parte și de alta a fâșiei de asfalt impecabil ce șerpuiește pe culmile dealurilor sunt presărate gospodăriile satului Peștera. Mă simt ca într- un muzeu în aer liber. Viața își urmează cursul ei firesc. Există animație în fiecare gospodărie. Într- o curte, ditamai gospodăria, doi copilași se aleargă cărând o găleată de colo colo, nici urmă de adulți, probabil sunt undeva la munca câmpului. Vizavi într- o altă curte, un bătrân cu mișcări largi își înfige lama coasei în otava înrourată culcând- o la pământ. Câteva case mai încolo un cățelandru face ture, ture pe lângă gard vrând parcă să atragă atenția că el este șeful acolo. Nu tu gălăgie, nu tu vânzoleală, nu tu poluare, nu mai spun de peisaj, îi invidiez pe acești oameni.
Și în cele din urmă, până aici am făcut 10 minute, traversez pe partea cealaltă a drumului, urmând indicatorul de pe gardul pensiunii acesteia.
Asfaltul rămâne în urmă. O potecă bătătorită, destul de lată, pe care încă mai sunt vreo două ochiuri de apă de la ploile din zilele din urmă, dă ocol urmând o terasă a dealului ce ascunde privirilor culmile crestate ale masivului Piatra Craiului oferindu- ne în schimb priveliștea coamelor înverzite ale dealurilor împădurite pe alocuri și decorate cu gospodăriile așezate într- o ordine dezordonată. O adevărată desfătare atât pentru ochi cât și pentru obiectivul foto, fie el al unui Nokia Lumia 930. Ba unde mai pui că am făcut și un filmuleț cu el.
Sculă de sculă domnule :)
Sau în spate, avem vedere la culmile masivului Bucegi.
În peisaj apare acest colț golaș de stâncă. Suntem aproape de obiectivul nostru.
Un singur obstacol îmi mai stă în cale. Deschid poarta de pe gardul ce blochează drumul și trec mai departe, cu toate că pare că aș fi intrat pe proprietatea cuiva. Cam nașpa, așa singur. Sper să nu mă trezesc într- un val de înjurături sau altceva, fiindcă nu mai este nici un semn, nimic.
Acest sentiment se destramă repede fiindcă în vreo 15- 20 de pași ajung în fața unui panou informativ pe care în prim plan apare un liliac (o poză). Nu stau să- l mai citesc fiindcă deja sunt în întârziere. Urc malul pe care continuă poteca și ajung în gura grotei întunecate. Destul de înfiorătoare la prima vedere, faptul că sunt singur parcă mă trec câțiva fiori când trec pragul acesteia. Mai știi ce lighioană poți să deranjezi din somn. Sper să se fi trezit demult și să fie plecată la cumpărături undeva :)
Cioc, cioc, e cineva acasă?
Chit că îmi cam tremură chiloții pe mine, intru, și mă pregătesc de un selfie, trebuie să am o dovadă că am ajuns până aici :)
Gata, este de ajuns! Vine omul, dar mai și pleacă! La întoarcere, la nici zece pași mai văd o bortă în peretele de stâncă. Încă o grotă, la care accesul este puțin mai abrupt.
Dar dacă tot am ajuns aici, hai să vedem ce este și cu asta, fiindcă știam de ”Peștera”, nu ”Peșterile Liliecilor”.
Este tot o grotă, cam pe sfert cât cealaltă. De fapt este un WC public pentru turiștii căcăcioși, ca să nu zic nesimțiți, de aceea nici nu am mai făcut vreo poză.
Cam asta fu pățania mea cu Peștera Liliecilor, fără lilieci sau alte lighioane fără vreun aparat foto- video profi, doar cu un telefon. Dacă vă încumetați, vreodată, să ajungeți prin aceste locuri, peisajul face toți banii.
Și acum pas alergător înapoi la pensiune, căci tare mi- e că nu prindem nici intrarea de la 11:00 la Libearty Bear Sanctuary.
iar de cealaltă parte ale Bucegilor.
Cum ar fi ca în fiecare dimineață să servești micul dejun pe această terasă, da, chiar și iarna.
Este puțin trecut peste ora nouă. În cameră, doar trebuie să mai închidem fermoarul la troler. Nu are nici un rost să ne grăbim, să prindem prima tură de intrare, de la 10:00, la Libearty Bear Sanctuary. Cu toate acestea nu reușesc să- mi conving ”colegii de vacanță” să dăm o fugă la Peștera Liliecilor. Acesta este primul obiectiv turistic pe care îl vizitează cei ce ajung pe aceste meleaguri. Așa că îmi termin cafeaua mai repede, îmi iau telefonul fiindcă nu mă încumet să consum din ultima liniuță afișată pe display- ul Nikon- ului, o păstrez pentru la Zărnești, și plec singur la drum. 10 minute, maxim 15, până la peșteră, spune lumea. Într- adevăr așa este, dar fără să caști gura. Și cum vremea este bestială, peisajul de asemenea, nu se compară cu ce a fost în ultimile două zile, nu ai cum să te încadrezi în acest timp. De o parte și de alta a fâșiei de asfalt impecabil ce șerpuiește pe culmile dealurilor sunt presărate gospodăriile satului Peștera. Mă simt ca într- un muzeu în aer liber. Viața își urmează cursul ei firesc. Există animație în fiecare gospodărie. Într- o curte, ditamai gospodăria, doi copilași se aleargă cărând o găleată de colo colo, nici urmă de adulți, probabil sunt undeva la munca câmpului. Vizavi într- o altă curte, un bătrân cu mișcări largi își înfige lama coasei în otava înrourată culcând- o la pământ. Câteva case mai încolo un cățelandru face ture, ture pe lângă gard vrând parcă să atragă atenția că el este șeful acolo. Nu tu gălăgie, nu tu vânzoleală, nu tu poluare, nu mai spun de peisaj, îi invidiez pe acești oameni.
Și în cele din urmă, până aici am făcut 10 minute, traversez pe partea cealaltă a drumului, urmând indicatorul de pe gardul pensiunii acesteia.
Asfaltul rămâne în urmă. O potecă bătătorită, destul de lată, pe care încă mai sunt vreo două ochiuri de apă de la ploile din zilele din urmă, dă ocol urmând o terasă a dealului ce ascunde privirilor culmile crestate ale masivului Piatra Craiului oferindu- ne în schimb priveliștea coamelor înverzite ale dealurilor împădurite pe alocuri și decorate cu gospodăriile așezate într- o ordine dezordonată. O adevărată desfătare atât pentru ochi cât și pentru obiectivul foto, fie el al unui Nokia Lumia 930. Ba unde mai pui că am făcut și un filmuleț cu el.
Sculă de sculă domnule :)
Sau în spate, avem vedere la culmile masivului Bucegi.
În peisaj apare acest colț golaș de stâncă. Suntem aproape de obiectivul nostru.
Un singur obstacol îmi mai stă în cale. Deschid poarta de pe gardul ce blochează drumul și trec mai departe, cu toate că pare că aș fi intrat pe proprietatea cuiva. Cam nașpa, așa singur. Sper să nu mă trezesc într- un val de înjurături sau altceva, fiindcă nu mai este nici un semn, nimic.
Acest sentiment se destramă repede fiindcă în vreo 15- 20 de pași ajung în fața unui panou informativ pe care în prim plan apare un liliac (o poză). Nu stau să- l mai citesc fiindcă deja sunt în întârziere. Urc malul pe care continuă poteca și ajung în gura grotei întunecate. Destul de înfiorătoare la prima vedere, faptul că sunt singur parcă mă trec câțiva fiori când trec pragul acesteia. Mai știi ce lighioană poți să deranjezi din somn. Sper să se fi trezit demult și să fie plecată la cumpărături undeva :)
Cioc, cioc, e cineva acasă?
Chit că îmi cam tremură chiloții pe mine, intru, și mă pregătesc de un selfie, trebuie să am o dovadă că am ajuns până aici :)
Gata, este de ajuns! Vine omul, dar mai și pleacă! La întoarcere, la nici zece pași mai văd o bortă în peretele de stâncă. Încă o grotă, la care accesul este puțin mai abrupt.
Dar dacă tot am ajuns aici, hai să vedem ce este și cu asta, fiindcă știam de ”Peștera”, nu ”Peșterile Liliecilor”.
Este tot o grotă, cam pe sfert cât cealaltă. De fapt este un WC public pentru turiștii căcăcioși, ca să nu zic nesimțiți, de aceea nici nu am mai făcut vreo poză.
Cam asta fu pățania mea cu Peștera Liliecilor, fără lilieci sau alte lighioane fără vreun aparat foto- video profi, doar cu un telefon. Dacă vă încumetați, vreodată, să ajungeți prin aceste locuri, peisajul face toți banii.
Și acum pas alergător înapoi la pensiune, căci tare mi- e că nu prindem nici intrarea de la 11:00 la Libearty Bear Sanctuary.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu