marți, 4 octombrie 2016

Peștera Valea Cetății, Râșnov

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Și dacă tot mai arată două liniuțe la acumulator purcedem spre Râșnov. Un an și jumătate după ce am vizitat noi cetatea din Râșnov, se anunța cu mare pompă deschiderea unuia dintre cele mai mari parcuri cu dinozauri din sud- estul Europei. Neapărat trebuie să- l vedem. O expoziție cu dinozauri mai văzusem noi, aici în Galați cu ceva vreme în urmă, pe platoul de lângă McDonalds. Dar în pădure, parcă e altceva, nu? Și uite că a venit și momentul ăsta. După ce stabilisem locația următoarei noastre vacanțe, Casa Boierească din satul Peștera, comuna Moieciu cu drumeția de rigoare de la poalele munților Piatra Craiului, următorul reper din itinerariul nostru a fost Dino Parc. Apoi Cheile Râșnoavei, în care am mai încercat noi să ajungem dinspre Predeal, de la Cabana Trei Brazi, în noiembrie anul trecut. Da, și în timp ce tot mai navigam eu, așa, pe net aflu că ar mai fi în Râșnov și o peșteră, Peștera din Valea Cetății. Și uite așa se face că dinspre Făgăraș, unde ne- am însușit o lecție de istorie despre cetatea din inima României, pornim spre Râșnov, de data aceasta pe E68 (pentru starea drumurilor din zonă puteți vizita noul playlist de pe canalul meu de You Tube ”Vacanțe în România- Drumuri”). Doar pentru peșteră astăzi. La Cheile Râșnoavei am renunțat definitiv, iar la Dino Parc ne vom întoarce mâine în drum spre Galați. Vă aduceți aminte de planurile mele replanificate, de încărcătoarele și laptopul care au rămas acasă ....:)
Cu o oră în urmă părăseam emblema Țării Făgărașului, iar acum, înainte ca DN 73A să se transforme în DN 1E, pe o culme de deal în fața noastră, avem în toată splendoarea ei, Cetatea Râșnovului, vârful de lance al Ţării Bârsei în lupta împotriva invaziilor militare la care a fost încercată de- a lungul timpurilor.


La fel ca și făgărășenii, și râșnovenii știu să- și prețuiască moștenirea lăsată de strămoși, Cetatea Râșnovului fiind unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania, sau mai bine zis o adevărată fabrică de fâcut bani. De fapt în Râșnov s- a dezvoltat o adevărată industrie a turismului, cu Dino Parc, cu peștera Valea Cetății și cu Cheile Râșnoavei fiind una din piesele de rezistență din culoarul Rucăr- Bran.
De data aceasta nu o să mai urcăm la cetate, doar ne ghidăm după ea și ne continuăm drumul încă doi kilometri de la parcarea de la baza dealului pe care strălucește această nestemată a Țării Bârsei. Drumul, umbrit de pădurea deasă prin care se strecoară, duce până în Poiana Brașov.  Dar noi oprim cu 6,5 kilometri mai devreme, în a doua parcare dedicată peșterii. Se pare că nu duc lipsă de turiști. Am mai vizitat și alte peșteri sau saline, așa că nu plecăm fără geci la noi. Cele două sau trei căsuțe din parcare de unde credeam că o să luăm bilete de intrare sunt doar cu suveniruri, de fapt. Mai avem până la peșteră, așa că după ce aruncăm o privire pe regulile pe care trebuie să le respecte turistul în timpul vizitării peșterii, de bun simț de altfel, înscrise pe un ditamai panoul, ne strecurăm pe lângă bariera ce împiedică trecerea mai departe a autoturismelor, și urmăm drumul pietruit mărginit de o parte și de alta de doi versanți acoperiți de o pădure de mesteceni semeți prin a căror frunziș abia de răzbat razele soarelui. 450 de metri de plimbare prin natură în opt minute după cum ne informează un alt indicator.  Suntem pe latura vestică a masivului Postăvaru. Din loc în loc, de- a lungul drumului, găsești tot felul de panouri cu fel de fel de informații.


La un moment dat drumul se împarte în două. O parte continuă să urce ușor ținând Valea Fundata, cum se numea în trecut, acum Valea Cetății, iar cealaltă, o potecă, destul de abruptă la început, pe care pe alocuri, sunt înșirate câteva trepte rudimentare, confecționate din niște bucăți de lemn așezate pe orizontală, sprijinite de câte două pene de lemn bătute vertical în malul de pământ, ce se desfășoară pe versantul din stânga. În ciuda sfatului primit de la o doamnă ce cobora, abia reușind să își strunească pașii, pe drumul pietruit, să continuăm pe drum fiind mult mai ușor, noi alegem varianta cu scara.


În ciuda efortului suplimentar pe care îl depui, consider că se merită să o încercați. Sfatul meu, la urcare este mult mai ușor, urcușul fiind mult mai lin datorită balustrăzii de protecție ce însoțește poteca, de care te poți ajuta. Nu mai spun de panoramă.


Chiar nu ne grăbim, intrarea în peșteră făcându- se din jumătate în jumătate de oră, e puțin trecut de ora 17.


În cele din urmă ajungem și la intrarea în peșteră. Drumul de la baza versantului duce mai departe către o clădire ce pare a fi un restaurant sau , ceva, un spațiu de cazare.


Intrarea naturală, rezultată în urmă cu 67 de ani, când mama natură a considerat de cuviință să scoată la lumină o altă creație a sa, era doar o deschizătură joasă și îngustă în peretele calcaros prin care nu se putea intra decât târâș. Lumina zilei a străpuns întunericul acestei peșteri în anul 1949, când o explozie hidraulică provocată de presiunea uriașă a unei cantități foarte mari  de apă și pietriș ce s- a acumulat în cavitatea din pântecul muntelui creată de- a lungul timpului, a dizlocat umplutura care o astupa. Acum intrarea este mult mai primitoare, având o deschizătură înaltă de aproximativ 3 metri pe 6 metri închisă în permanență de o ușă ce are rolul de a menține o temperatură constantă în interior, de aproximativ 11 grade celsius.


După vreo 20 de minute de așteptare, timp în care ne- am amuzat pe seama curajoșilor ce se încumetau să traverseze dus- întors Valea Cetății cu tiroliana amenajată deasupra văii, platoul din fața intrării peșterii a devenit neîncăpător. Nu mai spun câtă forfotă s- a creat când au început să iasă din măruntaiele pământului turiștii ce tocmai vizitaseră peștera. Nu m- am sinchisit nicidecum de nemulțumirea care se desprindea din murmurele unora din aceștia din urmă. Verdictul îl voi da eu după ce  voi vedea cu ochii mei. La îndemnul unei tinere ”cu gura mare” :), ne adunăm cu toții în gura peșterii, unde cocoțată pe un pietroi, ceva, pentru a se putea remarca, ne rostește clar și răspicat câteva reguli de bun simț pe care orice turist ar trebui să le respecte la vizitarea oricărui obiectiv turistic, fie el speologic, cultural sau de care o mai fi. Peretele din dreapta se vede că este construit și este stabilizat cu o plasă de protecție, pe care sunt înșirate câteva bannere cu informații despre peșteră, despre formarea peșterilor și despre natură.


Eu personal spun că se merită vizitată această peșteră, în ciuda faptului că nu se poate lăuda cu niște formațiuni impresionante de stalactite sau stalagmite, care să fie niște piese de rezistență sau cu amploarea altora cum ar fi Peștera Muierilor, Peștera Urșilor pe care le- am văzut, sau multe alte peșteri din România. Și asta pentru simplul fapt că nu știm să prețuim frumusețile naturii. După eliberarea căii de acces în peșteră, în urma exploziei hidraulice din 1949, în 1954 un grup de tineri au reușit să pătrundă în interiorul ei. Primul studiu complex al peșterii s- a realizat  în 1958, când s- a și publicat descrierea și schița peșterii, indicând o lungime de 270 de metri. În 1981, o echipă a clubului de speologie ”Emil Racoviță” din București a topografiat 857 de metri dispuși pe 36 metri denivelare, studiile continuând până în 1989. Prin anii '70 a avut loc o tentativă de amenajare turistică, în perioada în care avea loc cea mai modernă amenajare a unei peșteri în România, Peștera Urșilor. Desigur nu există termen de comparație între cele două peșteri, însă dacă nu s- ar fi abandonat acest demers, aceasta din urmă nu ar mai fi fost supusă actelor de vandalism ce s- au petrecut în galeriile ei până în anul 2010 când aria naturală protejată Peștera Valea Cetății a fost atribuită în custodia SC EMS Cave SRL de către Ministerul Mediului și Pădurilor. Și uite așa, după mai bine de 60 de ani de la data nașterii și după o muncă titanică de restaurare și amenajare ce a durat aproape un an de zile, peștera a fost deschisă spre vizitare de către public. Și după alți șase ani ajungem și noi pe aceste meleaguri.
Unul câte unul, predăm fisele de metal care ar fi trebuit să le folosim la deschiderea turnicheților dinaintea ușii de acces în peșteră, ce se pare că erau defecți în acel moment (sau poate că am participat fără să vrem la o mică evaziune, chit că am primit bon fiscal la cumpărarea acestora. Se știe că românul este ingenios. De ce spun asta, fiindcă am văzut cu ochii mei ce fel se proceda cu tiroliana pentru care trebuia să cumperi bilet de la aceeași casă :) ) Dar să lăsăm mizeriile acestea de la suprafața pământului și să pătrundem în măruntaiele lui și să ne bucurăm de această capodoperă a naturii. Trecem de poarta metalică de acces de după turnicheți și pătrundem într- un ”vestibul” ce are așternut pe jos, în loc de covor, un grilaj metalic după aspect, însă tind să cred că ar fi mai degrabă din fibră de sticlă. De o parte și de alta niște funii te împiedică să te abați de la traseu. Pe pereți sunt vizibile urmele făcliilor cu care se pătrundea în peșteră. Acum, iluminatul este asigurat de câteva lămpi cu leduri, cea mai nouă tehnologie în domeniu, pentru că nu degajă așa de multă căldură și pentru a nu deranja chiriașii acestor galerii.


Mai găsim o ușă montată pe un zid artificial, după care galeria continuă o bună bucată de vreme la același nivel.


La un moment dat turiștii ce se deplasează în șir indian încep a se așeza pe câte două, trei șiruri, producându- se o adevărată busculadă. Motivul, o scară ce se strecoară printre pereții ce strâmtează culoarul care începe să urce. Acum, nu că ar fi dificil de urcat, dar sunt și câțiva copii cărora trebuie să le mai dai și explicații suplimentare. :)


Cordoanele ce mărgineau aleea de acces sunt înlocuite cu niște balustrăzi serioase, de care te poți ajuta la deplasare oferindu- ți și o mai mare siguranță.



Ajungem în cele din urmă în sala mare a peșterii, chiar impresionantă după ce scăpăm din strânsoarea pereților galeriei ce ne aduce până în acest loc. Are aproximativ 20 de metri înălțime și are o formă aproape circulară cu o suprafață de aproximativ 2500 de metri pătrați. Traseul de vizitare este foarte bine determinat, fiind realizat pe un sistem modern de căi de acces alcătuit din pasarele, scări, balustrăzi și bare de protecție confecționate din fibră de sticlă și elemente de prindere metalice. De cum intrăm în sala mare o luăm la stânga, urcând câteva scări după care tot dreapta, dreapta, după care începem să coborâm, simplu.





Până să ajungem și noi la celebra scenă unde dau reprezentații săptămânal instrumentiști ai Filarmonicii din Brașov, urmăm traseul.



Pe parcurs calea de acces mai trece prin câteva portaluri până să ajungem din nou în mijlocul sălii mari.


Chiar dacă nu se poate lăuda cu formațiuni specifice peșterilor impresionante, ca urmare a vandalizării acestora de- a lungul timpului, și nici măcar cu niște denumiri ale celor existente, cum se practică în alte peșteri, am reușit să găsesc un OSCAR :),


sau un mic lac în care românul să- și pună speranțele.






Ajungem în cel mai înalt punct al sălii de unde, sincer mi- aș dori să asist la un concert de muzică fie el de jazz sau muzică simfonică. Problema este că acestea se țin dacă în prealabil se fac rezervări pentru un anumit număr de bilete, și nu mai mult de o sută. Cam greu să te nimerești într- o sâmbătă în Râșnov și să reușești să intri la concert. Oricum speranța moare ultima, nu?


Deocamdată nu ne rămâne decât să contemplăm ceea ce există și să admirăm munca depusă de cei ce au făcut posibilă scoaterea la lumină a acestui ungher din măruntaiele pământului.



În zadar am așteptat să fim anunțați că o să se stingă luminile, așa cum se făcea de obicei. Îmi povestise un coleg despre acest lucru, plus că am citit mai multe postări. Probabil că datorită aglomerației, fiindcă eram câțiva turiști, plus că erau și mulți copii mici s- a evitat acest lucru.


Și multă gălăgie, din acest motiv nici nu prea am auzit mare lucru din prezentarea făcută de ghida care ne- a însoțit. Însă am rămas cu o impresie plăcută, un loc ce merită văzut, părerea mea. Sau și mai bine peste vreo 3- 400 de ani :)


Se pare că avem noroc că nu ne- a dat Domnul și aripi, că altfel tavanul nu ar mai fi arătat nici el așa:)










Un lucru interesant, după ce și- a terminat prezentarea și a răspuns la câteva întrebări puse de turiști, ghida ne- a invitat să ne continuăm drumul spre exterior, ea rămânând pe platforma ce reprezintă scena, prezentând în limba engleză informații despre peșteră unor turiști străini. Deci, se caută.
Lăsăm în dreapta scara cu care începe circuitul de vizitare a sălii mari,


după care coborâm, îndreptându- ne către ieșire.




Ca titlu informativ, peștera mai are o intrare, ceva mai sus, galeria coborând din Poienița Dracului. Distanța între cele două intrări este de 150 de metri în linie dreaptă și o diferență de nivel de 37 de metri. Prin intrarea din Poienița Dracului este amenajat un traseu destinat speoturismului, după cum reiese dintr- un ghid turistic al Primăriei Râșnov.
Noi pantofarii ne mulțumim doar cu atât și ne îndreptăm către parcarea unde am lăsat mașina, de această dată pe drumul pietruit. Un sfat, dacă nu vreți să vă murdăriți pe turul pantalonilor, purtați încălțăminte cu ceva crampoane :), mai ales dacă e umed pe jos.