luni, 5 septembrie 2016

Casa Boierească, sat Peștera- recenzie

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești


Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

4 motive pentru ca un sejur să fie de coșmar:
1. Ajungi la destinație, plouă;
2. Când începi să descarci din mașină constați că ai uitat o geantă acasă, adică la peste 300 de kilometri depărtare. În ea erau laptopul, încărcătoarele, și aparatul de țânțari cu pastilele. Adică: pa foto, pa video, pa telefoane. Cu țânțarii nu ne facem probleme, fiindcă prognoza meteo este nașpa (probabilitate de ploi peste 80%). Soarele iese dintre nori exact în ziua în care vom pleca acasă (ăsta era 3);
4. Primești o cameră pe partea pe care nu ți- o doreai.
Că am făcut plinul cu motorină ”superioară” la un OMV în Galați, care s- a dovedit a fi doar mai scumpă, și că mă închinam la pedală să iau și eu un demaraj mai bun la depășiri sau că am parcurs 2,5 km în trei sferturi de oră, până am trecut de veșnica aglomerație din Bușteni, nu se mai pune.
Noi le întrunim pe toate.
Suntem în a 22-a zi din luna august, puțin trecut de orele șase ale amiezii. Suntem în satul Peștera, comuna Moieciu, Brașov. Cum am ajuns aici? În urmă cu o lună de zile căutam pe net o cazare convenabilă în apropierea Canionului Șapte Scări. Fac zoom pe hartă și îmi fuge cursorul ceva mai la vest pe Cheile Grădiștei, Resort Fundata. Scanez ofertele după care solicit și cazare la unul dintre hoteluri, la Sport mai exact. Foarte prompți îmi și trimit oferta de preț. Cam piperat, însă include demipensiune, au și piscină (contra cost). Dau pe street view și ce văd? Câteva hoteluri pe o culme de munte, ce- i drept cu o superbă panoramă, munții Bucegi de o parte, iar de cealaltă parte Piatra Craiului, și asfalt cât cuprinde. Piatra Craiului? Găsesc pe Youtube câteva filmulețe cu niște trasee mai soft în munții Piatra Craiului, ceva cu Casa Folea, La Table, Vlădușca, satele Peștera și Măgura ... Aaa, dar nu cred că Alexandra nu a ajuns pe aici, îmi zic. Așa că trag cu ochiul și pe blogul ei. Nu m- am înșelat, aici niște imagini superbe ale crestelor munților Piatra Craiului, cu câmpuri pline de brândușe și de ghiocei, m- au convins pe deplin că aici ne vom petrece acest ”week beginning” Atunci suntem liberi și chiar mă bucur că scăpăm de aglomerația de la sfârșit de săptămână. Uite așa am ajuns la Casa Boierească. Solicitare rezervare, răspuns prompt din partea lor, avans și după aceea o lună de așteptare. Da, și ca să treacă mai repede în această perioadă am făcut și escapada din Parcul Național Munții Măcinului.
Dar să revenim. Ne strecurăm printre picăturile de ploaie, ce parcă se mai răriseră, până în recepția pensiunii. În contrast cu vremea posomorâtă de afară, aici suntem întâmpinați cu zâmbetul pe buze, ni se oferă cheia de la cameră, de fapt suntem însoțiți până la camera situată la etajul al doilea, din păcate, pe partea cu șoseaua. Trecem și peste acest impediment, care urma să mă inflameze și mai tare puțin mai târziu, și anume când am constatat că uitasem, sau mai bine să zicem că lăsasem acasă ce era mai important. Parcă și vedeam cum stă rucsacul cu pricina rezemat de biroul din camera lui Mat. Atunci am mai luat în calcul și prognoza meteo. Și culmea, cu toții am refulat într- o cascadă de râsete, făcând haz de isprava noastră. Obosiți fiind după drum, și nu numai, fiindcă eu lucrasem de noapte, iar Chami venea direct de la serviciu coborâm în restaurant să servim ceva de mâncare. Aa, și plus de asta, ardeam de nerăbdare să ajung pe terasa pe care am văzut- o într- o poză pe site- ul pensiunii și care era vinovatul principal în alegerea noastră. Da, într- adevăr așa este, panorama ce are pe fundal crestele munților Bucegi este extraordinară. Eu am un fix cu imaginea pe care mi-aș dori s- o am în fața ochilor în ultima clipă de viață. Aceasta se încadrează în standardele mele, chiar și așa înțesată cu nori :)


Bineînțeles că acest cadru nu l- am luat atunci la sosire, fiindcă deja raționalizasem energia camerelor. Cât despre telefoane, am fost ceva mai norocoși, fiindcă Chami îl luase pe al ei în geantă la serviciu. Abia a doua zi m- am încumetat să trag vreo două cadre de pe balconul camerei noastre, de unde se vedeau printre nori munții Piatra Craiului și un crâmpei din acest loc binecuvântat de Dumnezeu, numit Peștera.



Ceea ce se prefigura a fi un eșec, s- a transformat în cele din urmă în niște amintiri de neuitat. În sensul bun al cuvântului, chit că soarele a ieșit dintre nori doar în dimineața zilei în care ne făceam bagajele să plecăm spre casă.


În ultima dimineață am fost răsplătiți cu o baie de soare pe terasa pensiuni, unde ne- am servit cafeaua.



Fiindcă mai aveam doar o liniuță la aparatul foto (camera foto a devenit neutilizabilă încă din prima zi, când am fost în drumeție) și aveam în plan să ne abatem și pe la Zărnești, la Sanctuarul Urșilor după care și pe la Râșnov, la Dino Parc, toate pozele din această dimineață le- am făcut cu telefonul, un Nokia Lumia 930. Ba unde mai pui că am și filmat cu el. Nu m- am putut abține să nu dau o fugă și la Peștera Liliecilor de aici din sat, după care am luat pe fugă bagajele și am pornit- o spre Zărnești. Acolo ultima oră de intrare este 11:00.
Cât despre gazdele noastre, rămăsesem dator cu o recenzie, fiindcă, fiind pe fugă, nu am mai completat formularul din cameră. Toată admirația noastră pentru munca dumneavoastră și pentru locuitorii acestei frumoase așezări. Aveți aici un colț de ceea ce unii l- ar numi RAI, și știți să- l prețuiți. Vă dorim succes în continuare în misiunea dumneavoastră, înțelepciune și prosperitate în afacerea aceasta pe care, se vede cu ochiul liber, o dezvoltați cu dăruire. Nu mai aveți mult până la perfecțiune.



Inițial itinerariul nostru era mult mai stufos, însă dat fiind inconvenientul cu aparatura foto- video, a trebuit să îl mai ajustăm puțin. Lăsăm restul pentru altă dată, restul însumând Peștera Dâmbovicioarei, Castrul Roman Jidava, Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă, și o raită prin Târgoviște. În afară de drumeția de opt ore pe care am făcut- o în prima zi la baza munților Piatra Craiului, care a inclus și stâna de sub Cabana Curmătura și Prăpăstiile Zărneștiului și satele Măgura și Peștera, am vizitat a doua zi Cetatea Făgărașului și Peștera Valea Cetății din Râșnov, urmând să încheiem în ultima zi, în drum spre casă, cu o vizită la Libearty Bear Sanctuary din Zărnești și la Dino Parc din Râșnov. Deci, una peste alta, ne- a ieșit și de data aceasta, motiv pentru care vor mai urma câteva postări :)

duminică, 4 septembrie 2016

Cetatea Troesmis

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Munții Măcinului: Vf. Țuțuiatu- Lacul Iacobdeal- Cetatea Troesmis


<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Ieșim cu grijă de pe drumul pietruit să nu îi prăfuim prea tare pe bicicliștii de care vă spuneam. Nu de alta dar mai există și riscul să sară vreo piatră de la roată și să îi lovească, doamne ferește. Până la asfalt, după aceea tragem mai vioi. După ce ieșim în național, mergem doar vreo 800 de metri spre Brăila, și tragem pe dreapta imediat după semnul indicator ce ne îndrumă spre Cetatea Troesmis, în dreptul unei porți de fier a unei viitoare pensiuni sau hotel ce se ridică la vreo două sute de metri de drum, la poalele munților. Un peisaj atrăgător, însă ... Oricum le urez succes.


Ce zicem, 2 kilometri? Nu mai cărăm sticla cu apă, fiindcă nu durează mult. Nefericită idee. Nici nu m- am gândit să intrăm cu mașina, fiindcă citisem că drumul nu poate fi parcurs decât cu 4x4. Odată porniți la drum, nu m- am mai întors să iau mașina. Părerea mea este că se poate intra cu mașina lejer. Este un drum de țară, îngust ce- i drept, dar abordabil. nu este mai rău ca cel pe care am fost ceva mai devreme la lac.


Drumul împarte de fapt două tarlale mari cea din dreapta cultivată parțial cu floarea soarelui, iar cealaltă cu scaieți. Specific românesc, teren lăsat de izbeliște.


Dezolant. Noroc cu fundalul mai îndepărtat format de culmile bătrânilor munți ai Dobrogei sau de câteva pete de culoare ce răzbat de sub cortina de buruieni



Aruncăm o privire în urmă cu gândul la sticla de apă ce ne așteaptă în mașină. De aici chiar par înalți munții Măcinului! :)



Lăsăm în stânga ruinele unui CAP sau a unei ferme, ceva, înghițit de bălării laolaltă cu un drum ce pare că iese spre lacul Iacobdeal. Poate că peste câteva sute de ani va căuta cineva și aceste ruine :)


Pe noi ne interesează, acum, cele antice. Așa că ne continuăm drumul. În față se prefigurează deja ceva, un mal înalt la baza căruia este un canal, ceva.


După care, totul, cu excepția muntelui la poalele căruia se află Turcoaia, se ascunde după un mirific tablou cu scaieți uscați.


Pe măsură ce înaintăm, tabloul se transformă radical, în peisaj apărând și un luciu de apă. Nici nu realizasem că de fapt ne apropiem de Dunăre. Este Dunărea Veche, Brațul Măcin ce împresoară Insula Mare a Brăilei, revenind în albia Dunării mari la Smârdan, în dreptul Brăilei.


Văzusem câteva poze pe net, însă știi cum e, live e altceva. Apar și primele resturi ale fortificației pe partea dreaptă. Nu era ce intuisem eu inițial. Nu are nici o legătură cu malul ce- l văzusem mai devreme, sau poate că da?  Facem mai întâi un zoom,


după care ”urcăm” în cetate.



Ruinele răzlețe reușesc pe alocuri să străpungă covorul verde al buruienilor. Se vede clar că mai mult de câteva plăcuțe indicatoare de pe DN, autoritățile nu mai fac altceva.




În imediata ei vecinătate traversează câmpul o conductă. Chiar nu știu ce trece prin ea, sigur nu este de pe vremea romanilor.


Chiar îi invidiez pe oamenii ăștia ce priveliște aveau.




În urmă cu aproape 2000 de ani, Imperiul Roman și- a cantonat pe aceste meleaguri cele mai importante legiuni. Scopul acestora era acela de a menține controlul în regiune și de a respinge atacurile barbarilor vecini. Cetatea Troesmis a fost una dintre fortificațiile romane, alături de Histria, Capidava, Enisala, Argamum. Din cauza neimplicării sau a dezinteresului autorităților române, ruinele acestei cetăți încă se mai află îngropate în pământ. 


De fapt chiar nici nu cred că ar mai avea vreun rost, dacă e să ne luăm după gura lumii. Se spune că în ultimii 250 de ani, în special în secolul al XIX-lea acest sit arheologic a fost prădat de nenumărate ori. Până și piatra a fost vândută ca material de construcție la Galați și Brăila. Colac peste pupăză, atât cât a mai rămas din el, acele câteva crâmpeie de ziduri ce par a fi reconstruite și ele, fiindcă se văd cu ochiul liber în compoziția lor materiale ce nu existau pe vremea aceea, nu sunt însoțite de nici un panou informativ. Nimic, nimic?




Chiar și- așa, părerea mea este că nu trebuie să ocoliți această locație, este un peisaj superb ce- ți poate îmbunătăți văzul. Poți coborâ până pe malul Dunării să arunci o undiță, ceva. Eu m- am mulțumit doar cu o jumătate de coborâre. În plan îndepărtat se vede cariera de piatra unde am fost ceva mai devreme.


Da, chiar pe malul acela din centrul imaginii am stat.


ca să prind ruinele cetății, dar din alt unghi.


După care am revenit ”în Cetate”. Mă întreb, oare în ce zonă de impozitare se aflau cu o asemenea priveliște?



2000 de ani. Despre noi ce o să se pomenească peste alți două mii de ani? Ăia care nu au prețuit istoria? Primele săpături arheologice au fost făcute înainte de Războiul de Independență sub tutela marilor puteri ce controlau la vremea aceea economia României și a Dobrogei. Atunci s- au sustras numeroase inscripții și monumente ce sunt expuse la ora actuală în muzee din Europa. Arheologii români au studiat ruinele cetății ceva mai târziu, însă fără a face săpături. Acum ce să spun, n- o fi mai bine așa? Fiindcă în prezentul apropiat nu se prefigurează vreo explozie a interesului față de aceste vestigii ce ar putea rescrie istorii.


Dacă nu era soarele ăsta arzător mai zăboveam aici, însă ne declarăm mulțumiți pentru astăzi. Facem stânga împrejur și pe aici ți- e drumul. Când trecem pe lângă cultura de floarea soarelui mă bate un gând, dacă eram floarea soarelui, acum mă bucuram și eu de căldura razelor de soare, nu?





Am trecut deja pe lista ”de văzut” pe lângă Dinogeția: Histria, Enisala, Capidava și Argamum.  

Lacul Iacobdeal, Turcoaia

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Munții Măcinului: Vf. Țuțuiatu- Lacul Iacobdeal- Cetatea Troesmis


<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Și ca să nu fie prea simplu, am încercat să complicăm puțintel lucrurile. Vorba vine, doar am diversificat un pic itinerariul. Nu ne întoarcem pe unde am venit. Ținem înainte pe DJ 222A care străpunge în continuare pădurea ce parcă ar vrea să îl înghită, se vede treaba că nu este suficient un covor de asfalt nou. Mai trebuie avut grijă și de vegetația care pe alocuri strâmtează bine drumul. Cam 9 kilometri și ieșim în localitatea Nifon, unde speram să ne mai aprovizionăm cu câte ceva de băut. ”Căldură mare, mon cher”!  Reușim să ne potolim setea abia în Hamcearca. Monoton, drumul  foarte bun de altfel, șerpuiește  pe câmpurile Dobrogei. Doar ce ieșim din satul Balabancea. Daa, pentru asta merită să trag pe dreapta. Pun avaria, îmi iau aparatul și, iată rezultatul:


Nu știu cum de au rezistat. În dreptul unui podeț scurt, cinci plopi, trei pe o parte și doi pe cealaltă a drumului și- au împreunat coroanele dând naștere unui adevărat portal. Bineînțeles că nu trecem în vreo altă lume. Râmânem tot în Dobrogea, pe drumul ce nu peste multă vreme face  joncțiunea cu DN 22D. 20 de minute, atât ținem pe național însoțiți în partea dreaptă de culmile tocite ale munților Măcinului de pe care tocmai ne- am coborât, fiindcă vrem să revedem o mai veche cunoștință de-a noastră. Așa că urmăm indicatorul spre Turcoaia și intrăm pe DJ 222H. Trebuie să conduci cu atenție pe drumurile Dobrogei, foarte mulți bicicliști. Mă refer la grupurile ce practică cicloturismul, foarte dezvoltat în zonă. De fapt nu ajungem în Turcoaia, după aproximativ 2,6 km acest drum se intersectează cu un drum de carieră, iar noi o luăm pe acesta, în stânga. Acceptabil drumul, însă aveți grijă să nu vă abateți prima la dreapta, doar dacă nu vreți să vedeți cum arată o carieră de piatră. Ceva mai încolo vă va atrage atenția un platou situat pe un mic deal. Dacă este vară, va fi plin cu mașini :)


Nu urc mașina pe platou, o las la baza lui, lângă un lan de floarea soarelui, fiindcă simt nevoia de puțină mișcare, chit că soarele nu se dezminte. 


În urma noastră vin mașini una după alta. Când urcăm pe platou, la fel. Parcare ca la mall, frate! Foartă multă animație. Care cu grătarul, care întins sub o umbreluță, saltele gonflabile lăsate, pesemne la uscat.



Muzica se revarsă din boxele unei mașini lăsate cu portierele deschise să intre fumul de la grătar, probabil să retrăiască aceste clipe și în fața blocului, acasă. Da, sincer, prefer imaginea și liniștea pe care am savurat- o din plin în acea zi minunată  de mai, în 2011, când peisajul era unul desprins parcă dintr- un film selenar. Făcând abstracție de toată gălăgia m- am bucurat să revăd acest minunat loc, unic cred în România. Acest lac situat într- o veche carieră de piatră exploatată de italienii stabiliți în zonă, în urmă cu zeci de ani, este rezultatul descătușării unor izvoare subterane ce au ieșit la suprafață, în urma nenumăratelor explozii provocate pentru dizlocarea masivului care acum arată exact ca o măsea cariată, pe lângă ceillalți munți. Adâncimea acestuia este un mister, 18- 20 de metri spun unii, ba chiar că pe fundul lui zac multe utilaje ce au fost folosite la exploatarea carierei. Oglinda lacului, de culoarea smaraldului și limpezimea apei, înconjurată de pereții zimțați de granit și de maluri abrupte, te fac să crezi că ar putea fi un lac glaciar. Sursele de alimentare ale lacului sunt doar izvoarele din pânza freatică și precipitațiile. La ora actuală lacul este proprietate privată. Proprietarul s- a mulțumit doar să afișeze un avertisment, de pericol de înec. Nu s-a complicat cu amenajări de nici un fel.
Lacul atrage ca un magnet iubitorii de senzații tari, datorită unui colț de stâncă înalt de vreo opt metri, de pe care aceștia se aruncă în apa limpede a lacului, 



dar și pe cei ce vor doar o plimbare cu salteaua, sau să înoate.


Este atât de cald încât nu ne mai ducem pe celălat mal, mă mulțumesc doar cu unghiul ăsta.



Da, natura ar fi mult mai frumoasă fără oameni! Părerea mea.
Noi ne mulțumim doar cu privitul, timp o jumătate de oră, cred, după care ne continuăm itinerariul.
Urmează Cetatea Troesmis. Cetatea Dinogeția am exclus- o de mult timp. De cum am coborât de pe munte.