La poalele munților Piatra Craiului, pe drumuri de țară: Măgura și Peștera

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Am urcat puțin până în Șaua Joaca, am coborât La Table. În Valea Vlădușca am urcat puțin dar am coborât la loc. Am escaladat ceea ce credeam noi că sunt Cheile Pisicii continuând până în Poiana Curmăturii, iar de aici am coborât în Prăpăstiile Zărneștilor. Și se pare că mult prea mult. După ce ne aprovizionăm cu apă de la Fântâna lui Botorog, traversăm podețul ce trece peste albia ce ne- a însoțit de- a lungul cheilor, spre satul Măgura.

După cum spuneam,  avem ceva de urcat. Drum neasfaltat, bun pentru mașini, și bineînțeles pentru biciclete.

După fiecare serpentină sperăm să fi fost ultima înainte de ultima.

Și tot urcăm, urcăm... Mai rău este când ne depășește câte o mașină, când tragem câte o gură de gaze de eșapament.

Norocul meu că mai fac câte o pauză :)

După 25 de minute drumul iese la lumină.

Se pare că am terminat cu sălbăticia, nu are rost să ne mai grăbim, așa că ne tragem puțin sufletul :)

după care urmăm drumul și pătrundem încet, încet într- o lume de vis. S- a dus și oboseala și tot.

Ooo ce drăguț, și click o poză pisoiașului. Și dacă tot stă așa cuminte în pajiștea verde printre flori, zic să scot 300- le. Sau mai bine nu, fiindcă nu vrea, și o tulește împiedicându- se prin iarba, pe alocuri mai înaltă decât el.

Nu- i nimic, suntem abia la început și suntem pregătiți. Doar că acumulatorii de la camera video s- au descărcat încă din Prăpăstiile Zărneștilor. Păcat! Din fotografii nu poți să redai liniștea ce te împresoară.

Citeam deunăzi despre această zonă asemuită cu ”o bucățică de rai, atinsă prea puțin de ”modernismul” prezent, reprezentat de drumuri asfaltate, viloaie de neam prost și pensiuni de prost gust”. Și nu era scris de mult timp. Aș elimina ”prea” și aș lăsa doar ”puțin” în această descriere. Dar asta înseamnă evoluție. Că nimeni nu se strofoacă să impună niște reguli, niște standarde pentru a menține o imagine, un statut al satului românesc de la munte, este o altă problemă. Am rămas uimit când am văzut până unde am urcat cu mașina pe drum asfaltat, în Peștera, și cred că același lucru se va întâmpla nu peste mult timp și în Măgura. Ce să mai spun despre electricitate, despre gaz metan, sau despre canalizare. Văzând atâtea căsoaie în Peștera, am crezut că toate sunt pensiuni. Eh nu, ”sunt casele oamenilor, sunt peste 2000 de suflete în sat”, am primit replica. Dacă își păstrează ritmul de dezvoltare, peste o sută de ani farmecul acestei zone va fi înghițit de o așezare cu pretenții e oraș. Poate că fabulez eu, însă asta este părerea mea.

Savurăm la maxim plimbarea noastră pe ulițele acestui sat așezat pe colinele înverzite de la poalele Pietrei Craiului. Se aseamănă cu valurile neîmblânzite ale unui ocean pe care plutesc sute de ambarcațiuni ce se străduiesc să răzbată la țărm, sau am eu o imaginație bogată?

”Ce mai e și cu ăștia pe aici? Se uită la noi de parcă ar fi la grădina zoologică.”, par a zice după cum ne urmăresc cu privirea până trecem mai departe.

Ăsta este farmecul acestor meleaguri, dar putem avea pretenția să îi obligăm pe acești oameni să rămână așa? Am fost și în Viscri, acolo unde tot merge și Charles al Marii Britanii. Impresia mea este că ei vor să ne mențină exact cum spuneam ceva mai devreme, și să ne viziteze din când în când, ca la grădina zoologică, și să zică vai ce frumos este în natură la amărâții ăștia!

Imaginează- ți această intersecție peste o sută de ani: dacă nu un semafor, măcar un sens giratoriu :) Noi o luăm la dreapta, drumul spre satul Peștera este același cu cel spre mănăstire.

”What, what you look at me?”

De- o parte culmile crestate ale Bucegilor, de cealaltă ale Pietrei Craiului, mărginesc aceste peisaje de vis. Case răsfirate pe coline înverzite, căpițe de fân, ulițe prăfuite ce se răsfiră  printre gospodăriile situate pe parcele verzi de pășune delimitate de zeci de metri de gard specific zonei, construit din lemn brut din trunchiuri de copaci, și ornamentate cu pomi fructiferi și animale ce pasc liniștite , toate acestea, fac deliciul celor ce apreciază astfel de turism. Ba chiar îi și invidiem pe cei ce locuiesc aici, considerând că sunt binecuvântați cu acestea. Problema e, câți dintre noi ar putea trăi aici renunțând la tot confortul din oraș. Mulți ar avea tendința să ridice degețelele sus. Da, dar să îți câștigi existența tot aici, eh?

Orice fotograf din lume își dorește să ajungă în astfel de locuri să- și răsfețe lentilele obiectivelor. Nu poți să faci zece pași fără să te oprești. Atât trebuie să faci, să te oprești, fiindcă în orice direcție ai îndrepta obiectivul, nici nu trebuie să țintești :)

 

Ce spuneam ceva mai devreme, evoluție!

După 20 de minute de la ultima intersecție, drumul se bifurcă. Depinde unde vrei să ieși acum, dacă vrei să ajungi la Casa Folea o iei pe cel din dreapta, iar dacă vrei să ieși la Nobillis o ții pe cel ce duce spre mănăstire. Noi am avut noroc cu un tânăr dintr- un grup de ”turiști rurali” ce ne- a lămurit, altfel o luam pe primul.

Cam strâmt drumul, dar ne mai restrângem noi un pic.

După alte zece minute de mers lejer la vale, o altă bifurcație, noi o ținem pe drumul ce duce la stânga. Puțin cam nedumerit de faptul că acesta își schimbă direcția, același tânăr care ne ajunge din urmă, mă asigură că acesta este drumul, ”se mai întoarce de câteva ori până în Peștera”. Și așa avea să fie.

Da tot oameni sunt și pe aici, deci și apucăturile sunt aceleași din păcate.

Și tot urcăm noi, urcăm, ne mai depășește câte o mașină ce vine de la mănăstire sau din sat, din Măgura, pe care acum îl putem admira dintr- o altă perspectivă. Vezi casa în construcție în stânga imaginii, da, pe lângă ea am trecut aproximativ cu 20 de minute mai devreme,

și tot mai urcăm.

De aici se vede drumul pe care am mers noi, și ceva mai sus de acesta celălalt drum, cel ce urca și care iese la Casa Folea. Nu aș putea spune care ar fi mai ușor sau mai frumos. Cert este că ori pe ăsta, ori pe celălalt tot nu aveam cum să vedem crestele munților Piatra Craiului. Neapărat, dacă ar fi după mine, o să mai ajungem pe aceste meleaguri. Cu toate că am avut o vreme superbă pe toată durata drumeției, mă simt un pic nedreptățit. E ca și cum te duci la un film, la cinematograf și ai o pălugă pe scaunul din fața ta.

Chiar dacă negura începe să se reverse de pe culmile munților, simțim că suntem aproape și luăm o pauză pe marginea drumului.

Orice culme ce se prefigurează înaintea noastră sperăm să fie ultima, indiferent că este în ceață sau însorită.

Nu numai noi mergem spre casă :)

În sfârșit, kilometrul ”0”, intrăm în satul Peștera

Chiar cum intri, pe stânga drumului, cu spatele la munții Piatra Craiului, un panou informativ prezintă crestele munților Bucegi. Total nefolositor pentru noi în condițiile date, fiindcă la fel și aceștia sunt acoperiți de nori.

Peste drum de aceste case în fața cărora sunt trase două mașini înmatriculate în București, deci ajung turiști și pe aceste drumuri, câțiva localnici ce cosesc de zor ne asigură că mai avem cam 10 minute de mers până la Nobillis.

Zece minute, ce fel de zece minute? Și mai luăm o pauză. La ora asta timpul trece altfel decât dimineață.

Îi las să- și mai tragă sufletul și o iau înainte, poate le anunț o veste bună după ce trec de următoarea cotitură.

Și chiar așa și este. Vila Nobillis nu se vede, însă din ceață se zăresc două mașini gri, în depărtare.

Abia dacă se distinge puțin conturul unei clădiri, cât despre mașină, sigur una este a noastră.

Am făcut exact zece minute până la mașină. Am pornit pe ceață, ne- am întors pe ceață.

De aici până la Pensiunea Casa Boierească, cum zice vorba, mult a fost puțin mai este.
Așa în ceață cum a fost, a fost o experiență de neuitat pe aceste meleaguri și rămân la concluzia mea, natura ar fi mult mai frumoasă dacă nu ar fi existat omul. Însă cine i- ar mai admira frumusețile? :)
A doua zi am vizitat Cetatea Făgărașului și peștera Valea Cetății din Râșnov, iar în ultima zi așa pe fugă, înainte de plecare am vizitat și peștera Liliecilor din satul Peștera. Pe drum spre casă ne- am abătut din nou pe la Zărnești la rezervația de urși, după care am vizitat și Dino Parc din Râșnov.