Ne continuăm drumul nostru prin munții Bucegi pe malul lacului de acumulare Bolboci și ajungem în cele din urmă în coada lui, care se subțiază din ce în ce mai mult, mulțumindu- se în cele din urmă cu albia râului Ialomița care se strecoară prin Cheile Tătarului.
De fapt și de drept, taman invers stau lucrurile. Râul Ialomița izvorăște chiar din Munții Bucegi, și își croiește drum spre Dunăre, el fiind de altfel artizanul acestor chei. la fel ca și a Cheilor Coteanu, mai în amonte și a Cheilor Zănoagei, mai jos de Barajul Bolboci. Când ajungi în coada lacului, este un loc în care drumul este undeva deasupra vârfurilor brazilor. De aici ai o priveliște fabuloasă în centrul căreia Cheile Tătarului pare o adevărată poartă de intrare într- o fortăreață care ține sub pază strictă o adevărată comoară. În plan îndepărtat pe culmea munților în stânga, una din ele, Cabana Babele
Intrăm pe podul ce întregește drumul prin chei traversând albia râului care se restrânge la doar câțiva metri. Ai putea lejer să o treci cu piciorul. Aici și coborâm din mașină. Ai așa un sentiment de micime, în fața acestor adevărați ”zgârie nori” naturali. Goliciunea pereților verticali ai versantului este ascunsă de mantaua verde țesută de brazii ce se îngrămădesc, care mai de care, să atingă cerul.
Mașina înaintează până aproape de capătul cheilor, unde o să ne aștepte. Inevitabil arunci o privire înapoi, să admiri destoinicia și perseverența acestui firicel de apă, gălăgios nevoie mare înainte de pod, chiar tupeist :)) iar după aceea mucles. Sau probabil aici își găsește liniștea întărindu- și forțele pentru a porni mai departe în călătoria sa către Dunăre.
Bun loc de refugiu, acolo chiar nu poți să ajungi cu drujba, nu?
Fel de fel de gânduri, închipuite și neînchipuite ți se strecoară în minte când pășești în aceste chei. Aidoma unei santinele, cu o privire scrutătoare, versantul din dreapta veghează asupra drumului. „Pe aici nu se trece!”, pare a spune. De altfel, chiar în mijlocul cheilor, fixată pe peretele acestora, găsim o placă comemorativă în memoria soldaților ce au căzut în al II- lea război mondial.
Imediat ce ai traversat podul, imediat în stânga un alt străjer scrutează în zare, până pe platoul unde este Cabana Babele.
Un loc numai bun de o ambuscadă.
Denumirea acestor chei vine de la o legendă care spune că prin aceste locuri umblau tătarii Hoardei de Aur care își ascundeau comorile în acești munți. Povestea spune despre niște chei mari de la zăvoarele unde țineau ascunse toate acele bogății pe care la purtau la ei tătarii. Aceștia vrăjiți de frumusețea locurilor și de cerul plin de stele pierd cheile, Cheile Tătarului. Mai departe povestea este puțin cam puerilă după părerea mea. Una peste alta, când te gândești că acest firicel de apă este ”vinovatul”. acestei creații. Secole de- a rândul a săpat în stânca acestor munți. Dacă ar putea el grăi, sau aceste stânci, să ne povestească istoria de veacuri a acestor tărâmuri epice, toate povestirile din ”1001 de nopți” ar părea niște notițe.
O luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare ține cu dinții de locșorul lui.
Și toate acestea sub privirea acestui chip metamorfozat în stânca masivului.
În cele din urmă, cu gâturile amorțite, cât ne- am tot zgâit ochii pe toți pereții ajungem și în capătul cheilor acolo unde ne aștepta mașina.
Aici găsim și Grota Ursului. Nu are nici o treabă cu ursul. De fapt, mai știi? Chiar nu, este vorba despre un tunel săpat de om. Inițial Cheile Tătarului erau incluse în proiectul barajului Bolboci. Ar fi trebuit să fie încorporate în acesta, din câte am înțeles eu, iar acest tunel ar fi fost de folos pentru evacuarea apei după inundarea cheilor. După ce Cheile Tătarului și o parte din platoul Padina au fost inundate, proiectul s- a mutat mai în aval, la mai bine de o sută de metri altitudine mai jos față de zona Padina- Tătarului, tunelul fiind abandonat. Așa ne- am ales cu un nou obiectiv turistic în zonă. De ce nu? Are un aspect interesant. Ce spuneți de o plimbare de 150 de metri prin stâncă? O călătorie în măruntaiele munților.
După o scurtă plimbare cu lanterna prin tunel, personal m- am mulțumit doar cu un zoom de la gura lui, ne hotărâm și trecem pragul acestei adevărate porți.
Așa, pentru impresie artistică, o iau fuga înaintea mașinii, trag un cadru scurt cu mașinuța noastră cum mușcă din drumul ce scapă din strânsoarea cheilor, să dea bine în filmuleț, după care ne luăm rămas bun de la acest impresionant monument al naturii.
Mai puțin de 20 de minute a durat coborârea de pe Platou. Văzut de sus părea o lacrimă în comparație cu ce aveam acum la picioarele noastre, o mare în munți.
Aproape trei decenii s- a lucrat la ridicarea acestui baraj. S- a dat în
folosință în anul 1988 pe 11 octombrie. Barajul Bolboci nu impresionează ca
mărime, cu o înălțime de doar 55 de metri și o lungime la coronament de 500 de
metri, însă este unic în România, fiindcă este situat la cea mai înaltă
altitudine din țară, la 1438 de metri. Stăvilarul este un baraj clasic
din anrocamente ( îngrămădire de bolovani, de piatră, de beton, conform DEX) cu
etanșare de beton spre lacul de acumulare.
Pentru realizarea lui a fost necesară sacrificarea unui munte, fapt ce a dus la modificarea geografiei munților Bucegi. S- a șters din peisaj Vârful Zănoaga și a apărut în locul lui Platoul Podu' cu Florile . În compensație peisajul montan s- a ales cu un plus de culoare, cerul albastru oglindindu- se pe luciul de apă de aproximativ 100 de hectare. Lacul de acumulare se întinde pe o lungime de 2,2 kilometri , coada lacului ajungând până la Cheile Tătarului. Acumularea de la Bolboci, care adună apa Ialomiței și a afluentului ei, Bolboci, a fost concepută inițial pentru alimentarea cu apă potabilă a municipiului Târgoviște și a localităților dâmbovițene din apropierea râului Ialomița. Mai târziu s- a stabilit că Ialomița este capabil de mult mai mult. Astfel din cei 18 milioane de metri cubi de apă cât are capacitatea acumularea de la Bolboci, prin două galerii subterane de deviere a apei realizate ulterior, se direcționeze o parte din apă și spre două hidrocentralele situate mai în aval. Așa că, după ce pune la treabă cele două turbine de la Scropoasa, căzând de la o înălțime de 237 de metri, aceasta ajunge în lacul de acumulare cu același nume, unde Ialomița este zăgăzuită din nou. De aici, în continuare, apa asigură alimentarea uneia dintre cele mai vechi hidrocentrale din țară, cea de la Dobrești.
Pe lângă acest dublu rol pe care îl are, Barajul de la Bolboci mai joacă un rol deosebit de important, fiind unul din principalele puncte de atracție turistică din zonă, o bijuterie din tezaurul Parcului Național Bucegi înconjurată de culmile maiestuoase ale munților ce depășesc chiar și 2000 de metri.
Cabana Bolboci construită între anii 1926- 1928, în interes turistic, pe când nici nu visa să aibă o asemenea priveliște.
Inițial cabana a fost construită din lemn și acoperită cu șindrilă. Abia din 1971 a putut fi folosită și în celelalte anotimpuri decât vara, când a fost acoperită cu tablă și încălzită, fiindcă până atunci nu avea nici sobă. Chiar îmi doresc să mă trezesc într- o dimineață și să ies pe terasa ei să- mi desfăt privirea cu acest peisaj magnific și să respir aer curat de munte. La 1438 de metri. :))
Lacul Bolboci reprezintă un important nod turistic din care pornesc trasee montane marcate, cât și auto spre numeroase obiective turistice cum ar fi: Lacul Scropoasa, Cheile Zănoagei, Șapte Izvoare, Cheile Tătarului, Cheile Coteanu, Peștera Ialomiței, Cabana Babele ...
Ne desprindem cu greu de acest minunat tablou și plecăm în cele din urmă în drumul nostru. De aici, drumul, bun de altfel, mergi cu grijă, dar e Ok și pentru autoturismele de oraș. Eu parcă eram în transă, căci ochii minții nu concepeau să șteargă acele imagini de pe marginea lacului, până la un moment, când se oprește mașina și abia atunci îi disting clar vocea șoferului, care și până acolo „taca, taca, taca, taca...cum v- a plăcut? ... Dar să vedeți ce mai urmează!....” „Aici în coada lacului, Cheile Tătarului, care vi le- am arătat și de pe podul cu flori, de sus... ”
Da într- adevăr, spectacolul continuă.
După ce l- am admirat minute în șir admirându- l de pe Platoul Podu' cu Florile, lacul este superb din orice unghi l- ai privi și chiar la orice oră din zi. Știu ce spun, fiindcă aproximativ patru ore mai târziu ne- am întors pe malul estic al lacului.
Duminică la PROTV, la ”România te iubesc”, am văzut un reportaj ce mi- a răscolit amintirile, ”Bucegi intravilan”. Așa că întrerup puțin șirul călătoriei noastre prin Oltenia și sar peste trei luni, tot în 2014.
Visul meu de- o viață. Ei, de- o viață. De când am trecut prima dată cu trenul prin Bușteni, să ajung pe Caraiman, pe vârful Caraiman din munții Bucegi.
Am fost de două ori până acum pe platoul de la Babele. Prima oară am fost vara, în duo, prin '94 sau '95, când am urcat cu telecabina până la Cota 2000 la Sinaia, de unde am coborât prin Valea Dorului la Peștera Ialomiței. De aici am urcat cu telecabina la Babele și mai departe am coborât la Bușteni, unde eram cazați, la hotel Silva. Am făcut atunci cunoștință cu „Babele” și cu „Sfinxul”. Și o plimbare scurtă pe platou. A fost o cursă contra cronometru fiindcă trebuia să prindem ultima telecabină de la Peșteră. A II-a oară am fost în trei, în 2005. Eram porniți să ajungem la Crucea de pe Caraiman. Însă surpriză, era sfârșitul lunii mai, și încă mai era zăpadă. Și nu puțină. Am făcut o bulgăreală, am servit ceva la Cabana Babele, și bineînțeles că i- am făcut cunoștință și fiului meu cu ”bătrânelele” și cu ”moșulică”. De fapt nici nu se prea schimbaseră, parcă nici nu trecuseră 10 ani. La noi , culmea se vedea destul de bine :))
Sfârșit de octombrie, deci trecut de jumătatea toamnei. Așa că dacă tot se anunță vreme frumoasă, dăm un search pe Google. Și, superofertăăă! Mergem la Cabana Trei Brazi, Predeal. Avem și acces la piscinăăă. La hotel Hera, dar nu contează. Vreau să ajung la Crucea de pe Caraiman anul ăsta, fiindcă zic aștia că o bagă într- un proces de restaurare și cum la noi o chestie de genul ăsta durează o veșnicie, vreo zece ani tot cu schele pe ea o să fie. La fel cum pățesc cu biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș, sau cu Mitropolia sau Palatul Culturii de la Iași. Mai avem vreo patru zile până la plecarea în minivacanța noastră, așa că încropesc eu vreo două trei trasee, nu prea dificile, printre care, urcat cu telecabina de la Bușteni la Cabana Babele, dat „Bună ziua!” la Babe, la Sfinx, și apoi o drumeție de aproximativ o oră, dus- întors la Cruce.
Zis și făcut. Încălțat mașina de iarnă, făcut plinul, plecat la drum sâmbătă, prima zi din noiembrie, dis de dimineață, ajuns puțin după ora 10 în parcarea din spatele hotelului Silva din Bușteni, la telecabină. Și, aici s- a zis cu ”făcutul”. „Nu vă interesează o excursie cu mașina pe Platoul Bucegi?” aud o voce în spatele mașinii, în timp ce îmi trăgeam haina pe mine. Întorc privirea, și înțeleg că mie îmi era adresată întrebarea. „Nu mulțumesc, vrem să urcăm cu telecabina.” „Dar telecabina nu merge, este vânt pe platou.” Mă uit în sus spre vârf, nu prea părea să fie vremea rea, dar mai știi cum este acolo sus? Un alt tip îmi flutura în față un teanc de bilete. Era parcare cu plată. Eram luat cu asalt. Primul îmi spune și prețul, și itinerariul, dar mă scuz și îi spun că vreau să mă conving eu. Într- adevăr, era convenabil: e vânt pe platou, telecabina nu merge, se încarcă cele vreo cinci mașini de teren, înmatriculate în ”Texas”, Bulgaria, cu turiști, după care se oprește și vântul pe platou. Specific românesc. Mă întorc dezumflat, mai cer câteva detalii despre itinerariu, durată, preț. Problema era că ar mai fi trebuit o persoană ca să fie tura completă. Era chiar cea mai mică problemă, fiindcă numai cât ne- am luat bocancii în picioare, și a mai apărut o familie de trei persoane, doi adulți și un copil. Părea convenabil, 50 de lei de persoană pentru Lacul Bolboci, Cheile Tătarului, Grota Urșilor, Peștera Ialomiței și Cheile Zănoagei, plus încă 25 dacă voiam să ajungem și la Podul cu Florile. Suna frumos comparând cu 70 de lei dus și întors, de persoană, cu telecabina. Mai amânăm Crucea de pe Caraiman. În afară de Lacul Bolboci, unde chiar îmi doream să ajung vreodată și de Peștera Ialomiței în gura căreia intrasem cu aproape 20 de ani în urmă, celelalte, nu auzisem de ele. Dar când spui ”Chei”, nu te duce gândul decât la ceva spectaculos, nu? Și uite așa ne lăsăm în voia jeep- ului, care demarează în trombă. O luăm înapoi pe DN 1 spre Sinaia, după care intrăm pe Calea Moroieni, DN 71. De aici ne lăsăm pradă peisajului. Mașina mușcă din asfalt încet, încet înaintând prin vortexul verde format de pădurea care, din când în când, ne lasă să mai vedem câte un crâmpei din crestele munților. A, serpentine, super, ce mi- ar fi plăcut să fiu acum la volan. Drumul, bunicel. Pentru 4x4, căci dacă ai fi cu un autoturism ai simți toate acele petice peste petice peste petice. La un moment dat ajungem într- o bifurcație plină de semne indicatoare Cabana Cuibul Dorului, Bolboci, Hotel Peștera, Mănăstirea Peștera, ”Nu Faceți Focul în Pădure!”, ”Păstrați Pădurea Curată!”. Îți fac ochii în cap precum mărgelele. Dar noi nu ne facem probleme, avem șofer, și știm pe unde să o luăm. A și fiindcă tot veni vorba, deja îmi trecuse că nu am putut urca pe Caraiman. Și asta mulțumită șoferului, un tip deosebit, care îi turuia gurița ca o moară. În sensul bun, fiindcă, într- adevăr, avea stofă de ghid. Un ciob de smarald în toată această grămadă de noroi. Mă refer la bussines- ul celor ce se ocupă cu excursiile astea. Ba unde mai pui că la un moment dat era atât de mândru de șeful lui care este un om corect și plătește toate taxele la stat, și cum ar trebui ca ei să fie singurii care să aibă acces cu mașinile pe munte, că ei vor avea grijă să tragă turistul de mânecă să nu lase mizerie în urmă și bla, bla, bla. Și îmi stătea pe limbă să- l întreb, dacă este atât de corect, de ce are mașina înmatriculată în Bulgaria (tocmai aici în creierul munților, în centrul țării), sau de ce bate vântul pe platou taman dimineața când ei așteaptă cu mașinile goale în fața telecabinei (de data asta Teoria Conspirației din capul meu s- a adeverit, când am ajuns acasă am aflat, de pe forumuri, că acesta este un lucru intrat deja în normalitate). Eram nerăbdător acum să văd dacă îmi dă bilet când o să- i plătesc excursia. Mai aveam de așteptat vreo cinci ore, mai ales că ne hotărâsem, între timp, să mergem și pe Podul cu Florile, fiindcă prea îl lăuda. Deci la bifurcație părăsim DN 71 și o luăm pe DJ 713, super drum, asfaltat de curând. Și uite- așa dintr- una într- alta ajungem la granița dintre cele două județe binecuvântate cu aceste peisaje de vis, Prahova și Dâmbovița. Popas pentru câteva poze în acest punct de belvedere în care doar localnicii cred că nu mai opresc.
De aici ai parte de priveliști nebănuite, în plan îndepărtat pe munții din față, după ce trece cârdul ală de nori, se văd stâlpii și stația telecabinei de la Cota 2000 de la Sinaia. Iar în poza anterioară, în plan apropiat un PET lăsat acolo de un NESIMȚIT.
Cu aproape doi ani în urmă, priveam tot pe axa asta însă în direcția opusă, de la Cota 2000, Sinaia.
Iar spre sud un ocean verde învolburat în care se deslușește un cot din șoseaua pe care am venit până aici.
Șapte minute mai târziu încă un popas pentru o poză, așa pentru orientare. Suntem pe DJ 713A, încă de la Cabana Dichiu pe lângă care am trecut în urmă cu vreo două minute.
Până să ajungem la Lacul Bolboci, care ar fi fost primul obiectiv pe listă dacă nu optam și pentru Podul cu Flori, lăsăm în stânga noastră drumul ce duce spre Cheile Zănoagei, pe care le lăsăm pentru când ne întoarcem. Iar în dreapta, în timp ce traversăm firul firav al Ialomiței se înfățișează, pentru câteva momente, în toată splendoarea lui, barajul Bolboci o altă capodoperă a ingineriei hidroenergetice românești.
Cum a apărut așa a și dispărut după perdeaua de brazi de pe marginea drumului. Eram nerăbdător, văzusem mai multe poze cu lacul de acumulare. Întotdeauna m- au fascinat aceste întinderi de apă. Am vizitat câteva până acum, Vidraru, Bicaz, Porțile de Fier, Paltinul, Siriu, Gura Apelor. Pentru o clipă am fost nedumeriți, când, așa deodată, mașina virează la stânga lăsând în urmă barajul. Enigma a fost elucidată rapid de ghidul căruia nu- i tăcuse deloc gura până aici. Ba chiar din când în când mai întreba dacă nu ne deranjează. Cum am spus și mai înainte, nota 10 pentru ghid. De aici s- a dus confortul nostru, fiindcă am intrat într- o zonă sălbatică cu un drum pe care nu- l poți aborda decât cu 4x4.
Și dă- i și urcă, și iar urcă... Am luat cu asalt muntele Zănoaga. Urcăm pe drumul pe care în anii '70- '80 forfoteau basculantele cu piatră pentru construirea barajului ce urma să adune apele celor două râuri, Ialomița și Bolboci. Peisajele rezultate din această intervenție a omului asupra naturii pentru realizarea unui obiectiv de asemenea anvergură sunt fabuloase de- a dreptul.
Nu mai avem mult și ajungem pe ceea ce a fost odată vârful Zănoaga, care arată ca o rampă de lansare,
aruncăm o privire în lateral să vedem dacă nu ripostează cineva.
În cele din urmă ajungem și pe Platoul ”Podu' cu Florile”, chiar nu înțeleg de ce nu cu ”Flori” pur și simplu. Cât despre denumire, aceasta i se trage de la bogăția florilor din luna mai, înainte să vină oile, tablou oglindit în anul 1926, în ”Vraja Bucegilor” a publicistului și prozatorului Nestor Urechia, un împătimit iubitor al munților Bucegi, cărora le- a dedicat mai multe lucrări din opera sa literară.
O nebunie, un peisaj ce- ți taie respirația. De aici, de pe acest platou, datorită înălțimii sale ce domină această zonă a Bucegilor ai o priveliște extraordinară care însumează majoritatea atracțiilor turistice ale acestor munți. De la stânga la dreapta, cu puțin zoom cât mai permite rezoluția: Vârful Omu (sus), Hotel Peștera (jos), Cheile Tătarului, releul de pe Vârful Coștila (sus), Cabana Babele&Co. (Sfinxul, Babele, Telecabina), Monumentul Eroilor de pe Vârful Caraiman (Crucea pentru care am plecat de acasă), Cota 2000 de la Sinaia cu Valea Dorului, Campingul Zănoaga și o parte din drumul către Cheile Zănoagei (jos) și Cabana Dichiu (sus).
A, și Lacul Bolboci în centru.
Și cu zoom,
Păstrată parcă în memoria muntelui sacrificat pentru crearea barajului, o bucățică din vârful Zănoaga, te invită să te joci cu avioanele pe cerul senin. Un cer senin fără nici o urmă de nori.
Sincer, m- am mulțumit să urc doar un pic mai mult de jumătate. Cu toate că soarele făcea legea pe cer, era totuși rece. Îmi înghețaseră și mâinile, plus că riscam să dau cu camera de stâncă. Deh, arta cere sacrificii! Mai încerc vreo două zoom- uri cu aparatul pus pe câte un colț de stâncă, fiindcă trepiedul stătea frumos în mașină,în parcare la Bușteni.
Nu m- aș încumeta să fac un TOP 10 cu cele mai frumoase locuri din România. Da, asta este mașinuța care ne- a adus în acest minunat loc.
Trece timpul ăsta, ca nebunul. Trebuie să plecăm mai departe. Mai avem atâtea de văzut. Ăsta nu este decât începutul. Fără să mă apropii de marginea de sud a platoului, mai iau un cadru. Abia acasă îmi dau seama sau îmi închipui că am pierdut multe.
Dar nu se știe niciodată. Încă mai am în gând să ajung la Monumentul Eroilor, pe Caraiman și chiar pe Vârful Omu. Nu se știe dacă nu o să bată vântul puternic pe platou, și nu merge telecabina :))
Acum facem cale întoarsă pe drumul de carieră
și profităm din plin de peisajele pe care ne bucurăm să le revedem.
Cabana Podu' cu Florile,
un Duster în acțiune,
și în cele din urmă Cabana Bolboci.
Și ceva mai târziu, pe drumul de întoarcere, excursia se terminase, Platoul Podu' cu Florile în plan îndepărtat, de pe celălalt mal al Lacului Bolboci.
