Peștera Polovragi

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

O zi ternă de vară,însă nu și în sufletele noastre. Doar cu puțină invidie pe cei ce se bucură în fiecare zi de această dumnezeiască priveliște,

ne luăm rămas bun, dar nuu, nu plecăm. Ca să nu traversăm pe jos, imașul ce se desfășoară în fața domeniului îngrădit al mănăstirii, fiindcă nu știam ce au de gând norii ce nu ne mai scăpau din ochi, ne urcăm în mașină și facem cale întoarsă vreo 400 de metri până în marginea satului, după care o luăm pe primul drum ce face la stânga. Ținem drumul pe fâșia de asfalt din care se mai desprind, la dreapta, alte două drumuri pietruite ce duc, primul la pensiunea Cheile Oltețului, o clădire cochetă cu alură de hotel chiar, iar al doilea ce se pierdea în pădurea de la poalele masivului, spre alte două pensiuni, Castania și Casa din salcâmi. Drumul asfaltat continuă pe lângă gardul din partea de est a mănăstirii, însă noi respectăm semnul de interdicție ce era agățat pe stâlpul unei bariere, chiar dacă aceasta era ridicată și lăsăm mașina lângă niște construcții lăsate în paragină. De nu se poate ”pădure fără uscături”. De aici ne continuăm drumul pe jos, vreo 1200 de metri sunt până la peșteră. O pantă lină se desfășoară pe lângă gardul mănăstirii până la prima cotitură ce ocolește masivul ce se înalță în fața lui. Nu este asfaltat decât vreo 200 de metri după care urmează un drum forestier, pietruit, chiar bun de intrat cu mașina pe el. De altfel, nici 50 de metri nu am mers când, și din față și din urma noastră, au și început să curgă una câte una mașini. Doar suntem în România, nu? Legea este doar pentu proști, nu? Dar nu poți să te superi cu atâta încărcătură pozitivă acumulată, nu? Trebuie să vezi partea bună a lucrurilor, mișcare în aer liber. Și duș în același timp :)

Dar noi cu stoicism și încrezători că ploaia ne va mai păsui măcar până la gura peșterii, ne continuăm drumul. Eu, bineînțeles că eram fixat pe două chestii, una era faptul că nu trebuia să mai ratăm ocazia de a intra în peșteră (în 2008, fiind cu un grup, majoritatea a decis că nu este necesar să intrăm să o vizităm, mai ales că era și aglomerat) iar a II-a era ”fantoma” mea. De altfel nici nu prea băgam în seamă ploaia, doar atât cât să nu îmi ude obiectivul, în rest eram cu ochii pe versantul Parângului, de care ne despărțea Oltețul. Eram curios dacă mai este acolo. Prima cotitură a drumului, se face după traversarea unui podeț pe sub care trec șuvoaiele de apă ce se scurg de pe versantul estic al cheilor. 

Aici este și intrarea în Cheile Oltețului, o capodoperă creată de râul cu același nume, care separă munții Căpățânii de munții Parâng. Au o lungime de patru kilometri și o suprafață de 150 ha. Unii spun că sunt cele mai înguste chei din Europa. Drumul pe care mergem este cam la 25 de metri deasupra albiei actuale a Oltețului. Trebuie să cauți un loc anume din care să poți să vezi apa ce se prăvălește zgomotos printre stânci. Cât despre senzația pe care o trăiești când traversezi porțiunile, în care a trebuit să se sape în masiv pentru a face loc drumului, cu tone de stâncă deasupra capului, sau a alveolelor create pe malul abrupt al râpei pentru parcarea mașinilor, ce să mai spun. Da, până la urmă chiar nu am înțeles, ce este cu semnul de interdicție de la colțul mănăstirii, căci am văzut mașini până și în poarta peșterii, și după cum spuneam drumul este OK, chiar și după ce treci de aceasta, continuând încă vreo 20 de kilometri, am înțeles de la un vânzător de suveniruri de la gura peșterii. De la intrarea în chei înaintăm aproximativ 200 de metri, și sus pe peretele abrupt de pe celălalt mal al râului, „fantoma mea”.

Bucuria de a- mi revedea ”prietenul”, a fost rapid spulberată când ne întâlnim cu un grup de vreo cinci turiști îmbufnați. La prima impresie am crezut că vremea ar fi de vină, insă următorii care nu arătau nici ei mai bine, vrând parcă să se mai descarce un pic făceau un concurs de înjurături. Atunci am înțeles, de ce. Peștera nu putea fi vizitată datorită faptului că îi căzuse alimentarea cu energie electrică în timpul vijeliei care fusese cu o seară înainte. Băi, da băftoși mai suntem! Însă ne continuăm drumul, de fapt se vedea deja gura imensă ce se căsca la marginea drumului. Știi cum e, ”speranța moare ultima”. Cât mai schimbăm noi vreo două vorbe cu comercianții zgribuliți sub despicătura aceea a muntelui, mai facem o pozică, fantomei mele care devenise parcă mai sfioasă,

aflăm că se știe despre căderea alimentării cu energie electrică deja, și sunt în așteptarea ei. Vestea cea mai bună era că un grup de turiști intrase în peșteră, însoțiți de ghid, bineînțeles, cu niște lanterne. O, iar teoria conspirației, au stins într- adins lumina să- și vândă aștia lanternele. Așa, și fiindcă am fost gogoman și nu mi- am lua lanterna din mașină, pe care mereu o car cu mine în concedii, voi  mai cumpăra una. Imediat s- a spulberat și teoria asta a mea, ăștia toți erau pe dinafară. Auzi nu aveau nici o lanternă la vânzare. Patru tarabe, și niciuna nu avea lanterne la vânzare. Halal întreprinzători! 

Așteptăm să iasă grupul, poate, poate. Într- un târziu, în capătul scării pe care se face accesul în peșteră, zărim o siluetă. După ce s- au adunat cu toții, încântați fiind, după cum chicoteau, aflăm că de fapt ei aveau lanternele lor, iar ghidul, o doamnă plină de energie, după cum urma să vedem mai târziu, ne spune că ea nu are decât o lanternă în plus. Iar noi ne adunasem câțiva. Dar, ce să vezi și cu tehnologia asta. Păi nu avem noi telefon cu lanternă? Și uite așa începe vizita noastră în Peștera Polovragi, (de pe la minutul 2)

A, și încă ceva, rămâne valabil sfatul pentru ”pantofari” pe care l- am dat la Peștera Muierii, haine și încălțări. Mai ales că peștera de la Polovragi este total diferită de cea de la Baia de Fier. Nu mai sunt alei betonate, așa că pericol de alunecare și de ”apă la bocanci” este cam peste tot. Dacă vrei să ocolești o baltă, atunci trebuie să fii atent să nu aluneci. Ne bucuram că scăpăm de ploaia de afară, însă în peșteră ploua mai tare. Legendele locului spun că picăturile ce curg din plafonul peșterii nu sunt altceva decât lacrimile zeului dacilor, Zamolxe, care deplânge soarta poporului dac cucerit de romani, credință citată și de scriitorul Alexandru Vlahuță în „România Pitorească”. Legenda spune că peștera era culoarul prin care zeul- om Zamolxe circula pe sub Carpați până la Sarmigesetusa. Cu toate acestea, de la descoperirea ei și până în prezent speologii au cartat doar vreo 10 kilometri de galerii ( ocupă locul 5 în țară ca lungime totală). Există și o sămânță de adevăr în această legendă, și anume ruinele unei cetăți dacice, chiar deasupra peșterii. Tot de aici, din întunericul acestei peșteri se trage și numele localității, Polovragi, de pe vremurile când vracii prelucrau aici o plantă rară, numită polovragă, întrebuințată ca remediu împotriva anumitor boli. 

Galeria în care publicul larg are acces este iluminată și măsoară între 800- 900 de metri, restul galeriilor putând fi accesate doar de personal de specialitate.

Acum ce să zic, noi am avut privilegiul să o vizităm la lumina lanternei, lucru ce ne- a costat lipsa atenției la informațiile destul de stufoase ale ghidului. Ghidul, o doamnă, de profesie inginer geolog, pe nume Felicia Bantea, angajată a Muzeului Județean Gorj care are peștera în administrație,  căreia îi datorăm această vizită fiindcă putea, foarte simplu, să nu se deranjeze, în situația dată, și și- a asumat răspunderea să ne însoțească și să ne ofere o mulțime de informații cu privire la istoria acestei peșteri și nu numai. Pe cât de mărunțică pe atât de sprintenă, supranumită și „dresoarea de lilieci”, ne- a încolonat în așa fel încât să ne ajutăm de lumina, atât cât era ea, își prezintă cu mândrie originea, „moldoveancă din Basarabia”, profesia ,vechimea în domeniu, 7 ani în mină și 7 ani în peșteră, și după ce aruncăm o ultimă privire înapoi,

pornim în incursiunea noastră în măruntaiele muntelui. Jumătate de oră, cât am orbecăit prin peșteră nu i- a tăcut gura o clipă, o adevărată enciclopedie. Povești, legende despre istoria locurilor, despre roci, despre vietățile care trăiesc în peșteră, ”vedeți, aici cu grijă că alunecă, ...dincoace trebuie mers pe muchia aia că este mai rugoasă,... aici este o baltă ...”. Cât despre mine, cu pozele mele, am rămas în beznă de nu știu câte ori. Noroc cu indicatorul luminos autodeclanșator de la aparat. Ce- mi aduc aminte este descrierea primului sector, care a fost folosit de- a lungul timpului ca un refugiu al localnicilor. Este și cea mai accesibilă porțiune.

Comparativ cu Peștera Muierii, cel puțin la început aici plafonul este mult mai sus, ceea ce te ajută  să- ți concentrezi atenția să nu aluneci. Cât despre picăturile ce pică din plafon, soarta.

Întâlnim și aici formațiuni de stalactite sau stalagmite care au primit diferite denumiri, în funcție de forma lor, cum ar fi : Scaunul lui Zamolxe, Cuptorul Dacic,

În drumul ei de la suprafață până în măruntaiele pământului, apa străbate fel de fel de straturi de rocă îmbogăținduse fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu sau în oxid de fier, impregnând în cele din urmă pereții peșterii cu fel de fel de culori. Acest lucru a dus la denumiri ale unor porțiuni în funcție de culoarea  peretelui, cum ar fi: Camera Albă, Sala Divină, Bolta Însângerată,

La un moment dat un desen macabru ce întruchipează Moartea, o pictură realizată de un călugăr pe nume Pahomie, ce a locuit vreme de o jumătate de an în această peșteră, prin tehnica cu negru de fum, te face să te gândești de două ori dacă ești pe drumul cel bun. 

Și parcă nu ar fi suficiente zecile sau poate sutele de întruchipări ale diferitelor formațiuni carstice, inscripții sau însemne pe pereții acesteia încă din anul 1700, undeva prin 2010 i s- a mai năzărit unui turist că ar vedea- o pe Fecioara Maria cu Pruncul în brațe ceea ce a dus la vremea aceea ca locul să devină loc de  rugăciune și pelerinaj pentru credincioși, locul fiind botezat „Izvorul Speranțelor” datorită lacului din preajma lui, care nu seacă niciodată.

Sala Piticilor, Regele și Regina, nu- mi aduc aminte de ele însă că am trecut prin Culoarul Stâlpului și în cele din urmă am ajuns într- o sală ceva mai scundă, Sectorul Ogivelor, da. De altfel și eu mă uit pentru a nu știu câta oară la aceste fotografii și- mi par la fel de impresionante acele locuri. Ba chiar îmi doresc să o mai vizitez încă o dată însă să fie iluminată. E clar că spectacolul ar fi mult mai grandios. Toate aceste dantelării de țurțuri stalactitici, coloane intermediere, domuri, pâlcuri de stalagmite ar căpăta o strălucire ce ar putea concura lejer cu cele de la Baia de Fier.

De aici facem cale întoarsă, pe același drum pe care am venit. Avem avantajul că de- acum cunoaștem traseul. Și bineînțeles că iar rămân în urmă, și iar pierd informațiile pe care nu mai contenește să ni le transmită ghidul.

În cele din urmă ajung și eu din urmă grupul. Tocmai atunci se dezbătea cazul Veronicăi Gabor, care murise în urmă cu un an de zile,chiar lângă peșteră, lovită de o bucată de piatră ce s- a desprins din masiv. Cam sinistră povestea de te trec fiori pe șira spinării, fapt ce ne face să ne dorim să ieșim mai repede. 

De fapt nici nu mai avem mult, deja începuse să mi se aburească lentila obiectivului, fiindcă în peșteră este o temperatură constantă de aproximativ 9 grade celsius și începe să se facă simțit aerul cald de afară.

Chiar la ieșire, sau la intrare, depinde cum vrei să o iei, observ și intrarea naturală în peșteră, prin care se cobora în peșteră, cu ajutorul unei frânghii, până în anii '60 când s- a amenajat actuala intrare.

Aici s- a încheiat vizita noastră în peștera Polovragi, însă nu înainte de a ne mai amuza încă o dată ascultând poveștile doamnei Felicia despre liliecii din  peșteră. De altfel doamna Felicia Bantea este o adevărată protectoare a liliecilor. Peștera se închide în fiecare an la data de 1 decembrie, tocmai pentru ca liliecii să hiberneze fără să fie deranjați în vreun fel.
Foarte încântați de isprava noastră, mulțumim din suflet acestui minunat om pentru modul în care își face meseria, până la urmă, și îi urăm succes în continuare. De altfel nici nu duce lipsă de turiști. A, și până la urmă am aflat și care- i treaba cu semnul de interzis. Imediat după accidentul mortal din 2013, așa ca la români, ca să se afle în treabă, s- au gândit ei să interzică accesul mașinilor până la peșteră. Cred că mai bine e să- ți cadă o piatră în cap, decât pe o mașină. Zic și eu.

A, ce ziceți de ultimile mele cadre, în drum spre mașină. Așa că tot vă povesteam de chestiile astea macabre.