<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Suntem în zona subcarpatică a Olteniei, în comuna Baia de Fier, din județul Gorj. Așezarea întinsă pe albia râului Galbenul și- a primit numele din vremuri de demult, pe vremea exploatării minereului de fier, printr- un procedeu primitiv prin care minereul era separat cu ajutorul apei dirijate în niște gropi mari, săpate în pământ. De- a lungul timpului în zonă au apărut și mai multe gospodării, aici dezvoltânduse o comunitate care completează armonios spectacolul oferit de natură. Rămasă fără industrie după revoluție, singura mină de grafit din țară s- a închis în anul 1996 urmând fabrica de cherestea care a avut aceeași soartă, șansa ei de supraviețuire a rămas turismul care se alătură agriculturii, atât cât se poate practica ea. Terenurile sunt puține și după cum am văzut sunt muncite la maxim, aceste lucru asigurându- le traiul și pentru a le oferi animalelor din bătătură furajele de care au nevoie. Binecuvântați cu peisaje de poveste, la nici 10 kilometri depărtare, Transalpina, Cheile Galbenului cu Peștera Muierilor în capătul de nord a urbei, împreună cu munții Parângului ce se întind până în valea îngustă a Oltețului, ce îi desparte de munții Căpățânii în măruntaiele cărora găsim ”Peștera Zeilor”, Peștera Polovragi, la aproximativ 10 minute de mers cu mașina, localnicii au înțeles că trebuie să facă și ei ceva în privința asta. Natura cu frumusețile ei îți aduce turiștii în pragul casei, tu trebuie ”să sfințești locul”. Într- adevăr nu m- am uitat cu atenție, însă am văzut foarte multe străzi în comună, asfaltate. Nu mai spun de DJ 665 ce împarte comuna în două, nu știu ce fel arată până la Târgu Jiu (se intersectează cu Transalpina) din Baia de Fier, însă eu am fost încântat de faptul că a fost impecabil până la Polovragi și că am scurtat foarte mult drumul până la Mănăstirea Polovragi. Sunt multe posibilități de cazare în Baia de Fier, acest colț de lume în care oamenii trăiesc în armonie cu natura, iar călătorii sunt cuceriți de peisaje și răsfățați cu preparate culinare alese.
Așadar, privim pentru ultima oară în oglinda retrovizoare Cheile Galbenului, îndreptându- ne către drumul ce traversează Baia de Fier, după care, însoțiți îndeaproape de culmile împădurite ale Parângului ne îndreptăm către noul nostru obiectiv turistic. Lăsăm în urmă Baia de Fier coborând câteva serpentine destul de strânse, trecem peste albia Oltețului, după care urcăm ușor, tot așa în serpentine, și intrăm în Polovragi. Localitatea se întinde mult înspre sud, iar noi venim din vest, așa că la prima intersecție, urmând de altfel indicatoarele, o luăm la stânga spre nord. De aici, priveliștea din fața noastră este dominată de munții Parâng, care până atunci tot se jucau de- a v- ați ascunselea cu noi, când erau în față, când erau în lateral, când în retrovizoare. Nu trece mult timp până când se ridică cortina, iar în față, în toată splendoarea ei, printre gospodăriile de pe marginea șoselei, apare poarta de intrare în Cheile Oltețului, și imediat ca o barieră situată în capătul străzii principale aferentă comunei, poarta Mănăstirii Polovragi, pe care este încrustat mesajul: ”Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.
Se pare că ne- am înșelat, credeam că am scăpat de ploaie. Norii ce ne- au asigurat un duș gratuit în Cheile Galbenului, o luaseră pe scurtătură și ajunseseră în același timp cu noi. Discreți, oarecum, încercau să se impună și ei în acest peisaj superb,
așa că, nu stăm prea mult pe gânduri.
Lăsăm mașina în parcarea imensă de la poarta mănăstirii, ne luăm câte ceva, în caz că plouă, și ne lăsăm duși, cu pași repezi, pe o alee străjuită de o parte și de alta de câțiva brazi, care parcă nu ar vrea să strice fundalul în care, ca niște străjeri, stau față în față muntele Parâng, în stânga, și muntele Căpățânii, în dreapta.
Personal mă simt cuprins de acel sentiment de bucurie în care întâlnești pe cineva drag, după mulți ani în care ai tot visat să vină momentul în care să- l revezi. Străbatem aleea de macadam, admirând de- o parte și de alta livezile de pomi fructiferi, până la porticul prin care pătrundem în incinta mănăstirii.
Aici găsim o biserică ridicată în anul 1643 ce avea să continue binecuvântarea acestui peisaj de poveste, în care în anul 1505, s- a ridicat o mănăstire care a servit ca loc de taină și închinăciune pentru o familie de nobili olteni. Hramul bisericii este sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului.
Biserica este înconjurată de chilii, fapt ce crează împresia unei cetăți puternic apărate, mai ales când treci prin poarta masivă deasupra căreia se înalță clopotnița. De altfel în timpul stăpânirii austriece asupra Olteniei, mănăstirea a fost consemnată ca parte componentă a fortificațiilor defensive, adăpostind între zidurile ei un batalion de oști între 1718- 1739.
Nici nu- ți vine să crezi că are peste cinci secole de existență. Clădirile, bine întreținute, proaspăt văruite, spațiul verde pigmentat cu numeroase flori, sunt dovada vredniciei și priceperii măicuțelor ce viețuiesc în acest sălaș monahal din anul 1968. Inițial mănăstirea a fost hărăzită călugărilor.
Au trecut șase ani de când am fost aici prima oară. De obicei te aștepți ca atunci când revezi un loc anume, să vezi pe acesta și amprenta trecerii timpului, de cele mai mult ori în mod negativ, în România. Mănăstirea Polovragi reprezintă și un centru cultural de o mare importanță, adăpostind un număr de 3000 de volume scrise în limba română, greacă și slavonă, alături de multe alte cărți rare și manuscrise de muzică psaltică și o impresionantă colecție de icoane pe sticlă și pe lemn din secolele XVIII- XIX. Mănăstirea Polovragi este fără îndoială locul perfect pentru cei ce pornesc pe cărările încâlcite ale istoriei, a culturii, a împăcării sufletești, a meditației și a turismului de tip ecumenic.
O modestă poartă te invită să treci dincolo de zidul de nord al mănăstirii. Pătrunzi într- o altă curte, ce face parte tot din ansamblul monahal. Aici este amplasată o altă bisericuță, ctitorită în anul 1732, destinată scopurilor umanitare, cu rol de spital sau azil pentru cei bolnavi și bătrâni, numită Bolnița Sf. Nicolae. O băncuță, pe marginea aleii înguste ce traversează curtea, ne îmbie la câteva momente de pioșenie care să ne umple ființa de liniștea și pacea ce ne înconjoară.
Până și bocănelile celor ce meștereau în jurul zidului dintre curți, acompaniate de zgomotul picăturilor de ploaie pe tablă, păreau atât de melodioase și de suave, de parcă nici nu ai concepe acest tablou fără ele.
Ne întoarcem în curtea principală unde încercăm să ne îmbogățim colecția de magneți pentru frigiderul nostru,
și nu mai stăm să ne împotrivim ploii, sperând ca să ne mai păsuiască până intrăm în peșteră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu