duminică, 9 martie 2014

Morile de apă din Eftimie Murgu

Iulie 2013 Itinerariu de vacanță: Transfăgărășan- Alba Iulia- Turda- Cluj Napoca- Parcul Național Retezat- Băile Herculane- Craiova

<<< Urmează firul jurnalului de călătoriei >>>


După o oră petrecută prin împrejurimile Cascadei Bigăr, facem cale întoarsă, și după Bozioru, ne lăsăm în voia sorții abătându- ne din drumul nostru către Băile Herculane, înspre comuna Eftimie Murgu. Până în anul 1970 s- a numit Rudăria, după râul Rudăria ce traversează satul, unul dintre principalii afluenți ai Nerei, după care i- a fost schimbată denumirea în memoria revoluționarului pașoptist român care s- a născut și a copilărit pe acele meleaguri. După indicator, până la Ansamblul de Mori din Eftimie Murgu sunt 13 km de drum acceptabil, cu nelipsitele plombe și găuri în asfalt. Nu mai auzisem niciodată despre acest obiectiv turistic, dar pentru că tot eram în zonă...



Ba unde mai pui că la întoarcere, la intrarea în comună (venind dinspre Cheile Rudăriei care sunt în afara ei), ne- am întâlnit cu o familie cu o altă mașină din Galați, pe care am asigurat- o că s- a meritat drumul până acolo. Deci, cât contează un semn indicator bine pus. Concluzia: LIPSA DE PROMOVARE ne omoară. La Cascada Bigăr am ajuns, noroc cu cei de la The World Geography, căci altminteri nu auzeam de ea la televizor sau pe facebook, iar la Eftimie Murgu nu ajungeam dacă nu mergeam la cascadă. Când am făcut itinerariul de vacanță nu găsisem nimic referitor la ea. 
După 5,5 km de slalom printre gropile și plombele de pe DJ571F, când în zare apar primele case suntem înștiințați de un indicator că am intrat în Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu (moulin= moară, din franceză). Începusem să am îndoieli mari. În fața noastră se derula un peisaj tern, ca de cazarmă părăsită. Casele aliniate de- alungul drumului, arătau ca niște magazii imense. O arhitectură mai simplistă ca aici nu am mai văzut nicăieri pe unde am mai fost, niște paralelipipede unite între ele, cu acoperișuri în două ape. Din loc în loc șirul era întrerupt de câte un drum ce se forma în lateral. Până la biserică, nu vezi un copac sau o floare, iar pe marginea drumului ca un fermoar se vede traseul canalizării localității, semn că totuși există civilizație. Poți număra pe degetele  de la o mână casele care au ceva decorațiuni pe ziduri în afară de cele două trei geamuri mari cu storuri și o ușa mare prin care, se pare că se putea intra cu căruța într- o curte interioară, căci bănuiesc că nu în casă. Sincer, mie mi s- a părut deprimant. De la biserică registrul se schimbă până în Piața din fața Primăriei. Apar câteva clădiri cu două etaje, una din ele este Casa de Cultură, alta cu ceva destinație comercială, nu știu celelalte. Câțiva copaci frumos toaletați, vreo zece la număr, sunt aliniați până exact în dreptul clădirii Primăriei în fața căreia se află o fântână arteziană ( o minipăpădie) ce îi ia fața unei statui ce părea a fi bustul lui Eftimie Murgu. Și ca tabloul să fie complet, mai este și un stâlp de electricitate din care pornesc fire în toate direcțiile. De- a râsu'- plânsu'. Sincer mă gândeam că am greșit drumul, noroc că am văzut semnul care indica drumul către rezervație și am zis să continui, mai ales că pe tot drumul în spatele caselor, se vedea pe deasupra acoperișurilor culmea unui deal sau munte îmbrăcat cu o pădure deasă ce contrasta puternic cu locul pe care îl traversam. Ne ținem în continuare după fermoarul care acum era pe mijlocul străzii. Se vedea cu ochiul liber că ne apropiem de ieșirea din sat fiindcă au început să apară pâlcuri de copaci, semn că localitate se extinde, case sunt mai mult pe partea stângă a drumului. Nu am mers mult și am ajuns la ultima canalizare din dreptul ultimei case. Nu- mi venea să cred. La câțiva metri în fața noastră, marcat de- o parte și de alta cu dungi albe, începea un drum cu un asfalt impecabil, cum și- ar dori orice șofer din România. Atunci mi- a venit sufletul la loc. De sub capota mașinii se auzea că și mașina se bucura. Intrasem în Cheile Rudăriei. Nu m- am putut abține, și cu toate că pe partea dreaptă, printre copacii de pe valea Rudăriei, zărisem deja niște căsuțe de lemn am ținut drumul înainte. Covorul negru de asfalt marcat de cele două dungi albe era impecabil, motiv pentru care am putut savura la maxim spectacolul oferit de natură. Am mers așa preț de vreo 2 km până am ajuns într- o lărgime a drumului ce părea a fi o parcare, iar de jur împrejur un loc de campare, căci erau și câteva mese, bănci. Pereții stâncoși ce ne- au însoțit tot timpul, când pe partea stângă, când pe partea dreaptă a drumului, nu mai erau atât de înspăimântători fiind acoperiți de o pădure de carpen, salcâm, fag, tei și multe alte varietăți, destul de deasă. Aici am găsit o mașină cu număr de Caraș Severin. Speram să ne lămurească cineva, până unde duce acest drum (mai târziu am aflat că se continuă cu un drum forestier din munții Almăjului). Erau o familie cu un copil ce se bucurau, din plin,  împreună, de acel peisaj, dar care nu au putut să ne ajute cu un răspuns. Am zăbovit puțin și noi acolo, să ne mai dezmorțim oasele, după care am făcut cale întoarsă pe același drum. Nici nu mai țin minte câte opriri am făcut până la intrarea în sat.



Peisajul este în total contrast cu cel de care ai parte în traversarea satului. De- a lungul Cheilor, am trecut peste 2 sau 3 poduri pe sub care se scurge râul Rudăria, care de altfel însoțește acest drum de la un capăt la altul.Timid parcă, la început la adăpostul pădurii, crează o atmosferă plină de mister, rareori soarele reușind să își răcorească razele în apele limpezi ale acestuia.




Pereții abrupți ce mărginesc drumul, nu par a fi de acord cu dezvăluirea acestor frumuseți din acest loc , și pe ici pe colo încearcă să blocheze accesul, iar noi ne prostim un pic, pentru o poză de pus pe facebook.



Mult mai îngăduitor pare peisajul de pe partea opusă. Cu toate acestea, ai impresia că nu ești de capul tău acolo. Orice mișcare pe care o faci, este îndeaproape urmărită de privirile iscoditoare a unor stânci, ce parcă sunt însuflețite de munca ucenicilor maestrului timp, adevărate santinele.





Pe lângă frumusețea specifică unor chei, stâncării, grohotișuri,  vegetație ce se ambiționează să le decoreze cu orice chip, căderi de apă, Cheile Rudăriei mai au ceva special, complexul mulinologic  alcătuit dintr- un ansamblu de mori de apă cu ciutură construite din lemn. Se spune că la începutul secolului al XX- lea, pe cursul râului Rudăria existau în jur de 50 de mori. După inundațiile din 1955 au mai rămas doar 22, celelalte fiind luate de ape. Și acum morile sunt ale oamenilor, unele din ele fiind funcționale. Ele au fost introduse în patrimoniul național și se află sub atenta supraveghere a Muzeului Astra din Sibiu. Cu cât se apropie de Eftimie Murgu, Rudăria prinde viață și devine mai zgomotos, datorită treptelor sau digurilor naturale sau artificiale create de mâna omului pentru a multiplica forța șuvoiului de apă, pentru a pune în mișcare morile. De aici gata, atenția trebuie îndreptată spre căutarea potecilor, unele din ele frumos amenajate, ce- ți călăuzesc pașii spre morile ce sunt presărate de- alungul văii Rudăriei până în sat, unde am înțeles că este și un mic muzeu unde o moară este desfăcută bucăți, așa încât să se înțeleagă funcționarea ei cât mai bine.



Cu părere de rău, datorită faptului că această vizită a fost una absolut întâmplătoare, neavând habar despre această salbă de mărgele ale Rudăriei, cum am înțeles că le place localnicilor să le spună,  abia când m- am documentat pentru a așterne această postare pe blog am aflat că nu am văzut decât o mică parte din ele. Și chiar și numai pentru atâta, și sunt extrem de fericit că am descoperit acest minunat colț de Românie despre care am avut o deosebită plăcere să vă pot povesti despre el.

 









Așa că dacă v- am convins, și ajungeți vreodată pe aceste meleaguri, lăsați mașina la ieșirea din sat și luați Cheile Rudăriei la pas. De pe șosea, ascute- ți auzul, căci zgomotul te poate îndruma către o moară sau privește cu atenție malul apei și vei observa câte un acoperiș din lemn , sau o siluetă cenușie a unei căsuțe de lemn așezate pe râu, ori un gard scund pe lângă o potecă care cu siguranță te va duce la o moară. Am înțeles că în afara localității se găsesc 9 din cele 22 de mori, care sunt mai depărtate una de alta, iar celelalte sunt grupate pe Valea Rudăriei în interiorul satului.
Personal, dacă voi mai ajunge pe acolo, voi începe cu muzeul, de unde sper să găsesc mult mai multe informații.