<<< Urmează firul jurnalului de călătoriei >>>
Cred că- ți dai seama că nu am renunțat la bălăceala din piscinele de la Sara' s Sons numai pentru croaziera de pe Dunăre. Imediat ce am debarcat, am urcat pe Dealul Moșului. De aici veghează asupra Orșovei mănăstirea cu hramul Sfintei Ana ctitorită de unul din cei mai mari ziariști români dintre cele două războaie mondiale, Pamfil Șeicaru, pentru a aduce mulțumire lui Dumnezeu că i- a salvat viața în timpul luptelor duse aici în anul 1916 când a luptat ca sublocotenent, și totodată pentru a aduce prinosul și recunoștința camarazilor ce au sfințit acel loc cu sângele lor, și în memoria tuturor eroilor care s- au jertfit pentru România Mare. Tot aici se află mormântul și Muzeul memorial al lui Pamfil Șeicaru.
Biserica construită în maniera vechilor biserici de lemn cu modernizările aduse stilului rustic tradițional românesc este încadrată de două laturi de chilii formând o curte interioară, care sporește frumusețea acestui lăcaș grație straturilor de flori în zeci de culori. Nu mai spunem de mireasma ce învăluie acest superb tablou pe care mulți îl imortalizează pentru a se bucura de el tot timpul, fie ei pelerini sau turiști. Cu toate că soarele își manifesta supremația pe cerul senin, nu m- am putut abține să nu mă așez preț de câteva minute pe o bancă aflată la baza treptelor împodobite cu zeci de ghivece de leandru cu flori parfumate pentru a savura din plin, cu toate simțurile, tot ceea ce era în jurul meu.
"Grădinile suspendate din Babilon", vă spune ceva? Ei, îţi poţi forţa un pic imaginaţia.
"Grădinile suspendate din Babilon", vă spune ceva? Ei, îţi poţi forţa un pic imaginaţia.
De pe pridvoarele Mănăstirii Sfânta Ana, pe un fond sonor asigurat de o orchestră de greieri ce își au filarmonica în livada cu smochini a mănăstirii, se poate admira o minunată panoramă a Dunării, care cotește la dreapta, imediat după confluența Cernei cu Dunărea din dreptul Orșovei, îndreptându- se agale către Porțile de Fier.
Ca titlu informativ, ctitoria lui Pamfil Șeicaru a funcționat ca lăcaș de cult până la sfârșitul celui de- al doilea război mondial, când, odată cu venirea comuniștilor, chiliile au fost transformate în locuri de cazare, iar în biserică a funcționat un restaurant și o discotecă. Abia după 1989 a revenit la menirea pentru care a fost făcută.
Încântaţi de revederea acestui lăcaş religios, noi continuăm drumul nostru prin Defileul Dunării, unul dintre cele mai frumoase locuri naturale din țara noastră, care este destul de bogat în semne ale creștinătății: troițe, biserici, mănăstiri. Astfel continuăm "pelerinajul" nostru, şi după mănăstirile Mraconia şi Sf. Ana, ne îndreptăm către mănăstirea Vodiţa.
Ocolim Golful Cernei și ne încadrăm pe E70, traversăm viaductul de peste Cerna, lăsăm pe partea dreaptă o statuie dedicată celor ce au pierit înecați în apele învolburate ale Dunării pe timpul primului Război Mondial (parcă), o femeie ce oferă ca ofrandă o cunună de flori.
Reconstruirea acestei străvechi mănăstiri a fost aprobată în anul 1990, urmând ca între 1991- 1995 să se ridice un impunător corp de chilii, în care se află stareția și trapeza mănăstirii. Biserica din lemn cu elemente din stilul tradițional maramureșan a fost construită după 1995.
Dacă tot am ajuns până aici, ne continuăm drumul însoțind bătrânul fluviu până la Porțile de Fier, cu gândul să vizităm încă o dată muzeul dedicat acestora. Din nefericire am ajuns după terminarea programului (oricum 3 zile mai târziu, când ne întorceam spre casă tot pe acest drum, nu a scăpat nevizitat). Ajungem în Drobeta- Turnu Severin, să vizităm Cetatea Severinului. Din păcate, sau din fericire că parcă se mișcă ceva și în țara asta, acest lucru a fost imposibil datorită procesului de reabilitare la care aceasta este supusă. După câteva încercări nereușite de a ajunge la Piciorul Podului lui Traian, ne- am ales doar cu o plimbare prin oraș, fără prea mult entuziasm fiindcă eram destul de obosiți, iar soarele din ce în ce mai arzător.
Abia așteptam să ajungem în Herculane și să ne răcorim în piscina de la Sara' s Sons, mai ales că vacanța se apropia încet, dar sigur, de final.
Încântaţi de revederea acestui lăcaş religios, noi continuăm drumul nostru prin Defileul Dunării, unul dintre cele mai frumoase locuri naturale din țara noastră, care este destul de bogat în semne ale creștinătății: troițe, biserici, mănăstiri. Astfel continuăm "pelerinajul" nostru, şi după mănăstirile Mraconia şi Sf. Ana, ne îndreptăm către mănăstirea Vodiţa.
Ocolim Golful Cernei și ne încadrăm pe E70, traversăm viaductul de peste Cerna, lăsăm pe partea dreaptă o statuie dedicată celor ce au pierit înecați în apele învolburate ale Dunării pe timpul primului Război Mondial (parcă), o femeie ce oferă ca ofrandă o cunună de flori.
Drumul este pe cât de bun, pe atât de spectaculos. Pe partea stângă pereţii defileului, iar în dreapta la întrecere cu tine, Dunărea.
Nu ai cum să ratezi intrarea spre mănăstire dacă urmărești cu atenție indicatoarele. Imediat, după primul tunel, urmează un viaduct la capătul căreia te încadrezi spre stânga. (Înaintea tunelului mai sunt alte două viaducte). La un kilometru depărtare de Dunăre , pe malul celălat al Văii Vodiței, te întâmpină ruinele celei mai vechi mănăstiri din Țara Românească (ctitorie din 1370 în încercarea de a stopa expansiunea bisericii catolice). Timp de aproape 100 de ani aceasta a fost un puternic centru al ortodoxismului în zona dunăreană, după care existența acesteia a fost influențată nemijlocit de expansiunea Imperiului Otoman de la sfârșitul secolului al XV- lea. Decăderea ei a fost amplificată în urma păcii de la Passarovitz din 1718 care a încheiat războiul ruso- turc, în 1891 fiind menționate doar ruinele acesteia.
Reconstruirea acestei străvechi mănăstiri a fost aprobată în anul 1990, urmând ca între 1991- 1995 să se ridice un impunător corp de chilii, în care se află stareția și trapeza mănăstirii. Biserica din lemn cu elemente din stilul tradițional maramureșan a fost construită după 1995.
Dacă tot am ajuns până aici, ne continuăm drumul însoțind bătrânul fluviu până la Porțile de Fier, cu gândul să vizităm încă o dată muzeul dedicat acestora. Din nefericire am ajuns după terminarea programului (oricum 3 zile mai târziu, când ne întorceam spre casă tot pe acest drum, nu a scăpat nevizitat). Ajungem în Drobeta- Turnu Severin, să vizităm Cetatea Severinului. Din păcate, sau din fericire că parcă se mișcă ceva și în țara asta, acest lucru a fost imposibil datorită procesului de reabilitare la care aceasta este supusă. După câteva încercări nereușite de a ajunge la Piciorul Podului lui Traian, ne- am ales doar cu o plimbare prin oraș, fără prea mult entuziasm fiindcă eram destul de obosiți, iar soarele din ce în ce mai arzător.
Abia așteptam să ajungem în Herculane și să ne răcorim în piscina de la Sara' s Sons, mai ales că vacanța se apropia încet, dar sigur, de final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu