Acum aproape doi ani, la insistențele unui bun prieten, într- o zi de mai, am pornit de dimineață, spre munții Dobrogei. De ceva vreme tot mă bâzâia, ''Hai băi Vali, că- i frumos!'' Tot timpul veneam cu fel de fel de argumente, ba că nu am timp, ba că nu am chef, dar motivul adevărat era acela că nu consideram că merită atenție acea zonă muntoasă. Ce munți frate, podișuri, dealuri. Păi să mergi pe Valea Prahovei să vezi munți, prin Cheile Bicazului, Cheile Nerei, Cheile Cernei și câte și mai câte. Munții Dobrogei îi vezi din Galați de fiecare dată, ori de câte ori ieși la plimbare pe faleza Dunării, niște spinări de piatră.
Așa am ajuns să punem la cale o deplasare de o zi dincolo de Dunăre. De dimineață am traversat cu bacul pe celălalt mal al Dunării și ne- am lăsat duși pe drumul șerpuind printre dealuri. Mai străbătusem acel drum cu foarte mulți ani în urmă, când eram copil. La 10 kilometri de la debarcare am lăsat pe stânga ruinele cetății Dinogeția, cu gândul că ne vom abate pe acel drum la întoarcere. Impresia preconcepută negativă cu care am pornit de acasă avea să se schimbe imediat ce ne- am dat jos din mașină pe malul unui ''lac glaciar'', Lacul Iacobdeal (Turcoaia). Un lac izolat, străjuit de niște pereți din rocă masivă care s- a format într- o cuvetă rezultată în urma exploatării de granit care a ajuns la pânza freatică. Un peisaj în care timpul parcă se oprise în loc. O liniște apăsătoare, îți creează impresia că ai ajuns pe un teritoriu interzis.
Ne- am desprins cu greu de frumusețea acelui loc și ne- am întors din drum spre localitatea Greci. Am străbătut satul și am ajuns până la rămășițele unei foste baze de exploatare a carierei de piatră chiar la baza muntelui care domină peisajul cu vârful Țuțuiatu, cel mai înalt vârf al munților Măcinului, 467m.
Ne- am echipat corespunzător și am pornit la drum. A urmat un mars de aproximativ șase ore dus- întors care avea să- mi schimbe complet impresia despre spinările imense de piatră pe care le vedeam de dincolo de Dunăre. Erodați fără milă de Mama Natură ajutată și de exploatarea de către oameni a pietrei, altitudinea acestora s- a redus substanțial în timp. Numai când ajungi să- i cunoști îndeaproape îți dai seama că nu- s cu nimic mai prejos și reușesc să îți ofere semeția tipică munților înalți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu